Etichetă: Ducu

VIVA MEXICO, și din Ruse!

…Am avut noroc, marți, trei ceasuri rele! Mi-am putut respecta ambele patimi fără de sfârșit, fotbalul și teatrul (în ordine alfabetică!). Ziua a II-a a Atelierului European de Teatru, de la Ruse, a oferit un alt spectacol de ținută („Tot ce face moșul…”, după o pevestire de Andersen, pe care sper să o vedem și la Giurgiu, la Festivalul Teatrelor Dunărene, 6-10 octombrie), un veritabil recital al magicienilor de la Teatrul Independent „Credo” din Sofia (de data aceasta tot cu uluitoarea Nina Dimitrova, totodată și autoarea regiei, dar cu un alt partener, la fel de talentat, Dimitr Nestorov), Cum s-a terminat cascada de aplauze, fuga pe terasa Art Cafe a Teatrului Sava Ognianov, la masa rezervată! În noapte, la Ruse, între rafale de mușcături de țânțari, începea pentru mine Ziua de Mondo-Samba…

…La Belo Horizonte, „bombă” în toată regula, când luam loc în fața plasmei! Algeria conducea cu 1-0 (un penalty transformat în min. 25, cum au zis comentatorii bulgari!). Și eu care credeam că pe același stadion va fi o nouă ploaie de goluri, amintind de Columbia-Grecia 3-0! Belgienii, „diavolii roșii” ai copilăriei mele, i-au cucerit pe mulți care-i văd în lupta pentru piscurile înalte ale Mondialului XX. E minutul 66, când trec la masa actorilor, rezervată pentru fotbal, la Art Cafe. Merg, totuși, pe mâna belgienilor, îmi strig încrederea în triumful celor din Benelux. Și, curând egalează Felaimi (cel de la Manchester United), ca, exact când mai erau zece minute până la final, Mertens, băiatul de la Napoli, să aducă o victorie absolut meritată a favoriților. Nu de alta, dar algerienii care s-au distrat în ultimul amical cu trupa lui Pițurcă (a fost 2-1 pentru africani, însă putea fi și 4-1!) n-au tras decât un șut pe poartă, cel al penalty-ului transformat!… Și cu un șut, mai greu poți dărâma munții…

…Meciul serii, la Fortaleza! Brazilia-Mexic! Toată lumea de la masa actorilor e convinsă că Selecao va câștiga ușor, cu arbitru, cu public, cu superstarurile lor! Eu, cu noră mexicană, firește, strig la puținele raiduri aztece „Viva Mexico”! Și proniostichez 0-0!… Brazilienii domină, dar campionatele grele din Europa, din care scot țechini ca din minele de aur le-a obosit vedetele. Se vede clar. Brazilia joacă „lumină” într-o  linie mediană dezarticulată, dar și fără dramul de nebunie ce se simte în fotbalul „țiparilor” lui Miguel Herrera. Care neînfricați mexicani rezistă, ba au și tupeul să șuteze de mai multe ori la poarta adversă decât milionarii lenți ai lui Scolari: 10-5 a fost raportul șuturilor la poartă pentru azteci, cum aveam să citesc, imediat după meci, pe site-ul Mondialului!…

…Culmea e că, în ultimele trei minute, când goalkeeperul outsiderului a scos miraculos golul victoriei cariocas, toată masa de actori de la Art Cafe-Ruse a aplaudat în delir! Nu țineam doar eu cu Mexicul, echpă care, să nu uităm, acum doi ani, chiar administrase brazilienilor un dublu-sec 2-0! Ba, în ultimul minut dinaintea prelungirilor, Julio Cesar, portarul favoriților (ajuns pe la o echipă din…Toronto!), s-a opus Minunii. Probabil că nici fluierașul n-a mai fost lăsat să ajute trupa gazdă, s-a revoltat lumea-ntreagă de jaful japonezului, în „uvertura” Mondialului, când a inventat acel penalty otrăvit pentru Neymar și ai lui, la 1-0 pentru croați! Viva Mexico!, strig fericit în noapte, aceeași explozie de bucurie răsună curând și pe circuitul telefonic Miami-Ruse! Karina și Ducu, cuscrii mei din Veracruz sunt în culmea fericirii! Mexicul a meritat remiza pentru devotament!… Mai este șocul de luni 23 iunie, împotriva Croației. Viva Mexico!

…Cum joacă, la ora aceasta, colecția de Stele a Braziliei, nu mi se pare în stare să țină piept Olandei și Germaniei. Dar, am învățat în cinci decenii de gazertărie sportivă, în fotbal niciun meci nu seamănă cu altul! Festina lente, ziceau latinii. Chiar dacă eu vreau ca Europa să cucerească întâia oară Trofeul în Amertica de Sud…

…Nu mi-am mai pierdut noaptea cu meciul rușilor lui Capello în fața zvârlugelor sud-coreene. Cât aș fi de contaminat cu fotbal și teatru, nu văd nici eu orice meci și orice spectacol din Templul Thaliei. Dimineața, pe televiziunea bulgară, am aflat rezultatul: 1-1 (0-0). Și m-am bucurat… Îmi plac surprizele, mai ales că, pe la Moscova, se vorbește de titlul mondial!?! Rebiata, play, lăsați intoxicarea!

Casă, dulce-casă, după peripeții albe pe ruta Miami-New York-Londra-București…

..In sfârșit, în ultimele clipe ale celei de a cincea zi a Noului An, am ajuns la București. Duminică târziu, ca într-un „lung drum al zilei către noapte”, cum am învățat eu, fermecat de metafore și sensuri nobile, în Templul Thaliei! Fără bagaje (ele au înnoptat pe Aeroportul J.F.K din New York!), rupt de oboseală, după numai trei ore de somn de vineri dimineață, când, la Miami, a început Aventura întoarcerii, dar, acum, ca maratonistul din poveste, la capătul cursei, vibrând de Viață, cu sufletul plin…

…De nepoțica mea de aur, Genevieve, lăsată pe marginea piscinei, de transfigurarea flăcăului cel mare, Ducu, devenit tată, de Karina, „Nora” mea, nu a lui Ibsen… De prietenii care mi-au făcut, pe încântătoarea „Roosevelt Island”, o primire atât de caldă într-un New York parcă înghețat, cu Aeroportul JFK ca după o catastrofă naturală, cu sute de paturi de campanie pe culoare pentru ghinioniștii care n-au găsit un loc pentru o cursă de Europa…

…Venit de la cele 30 de grade Celsius ale fascinantei Florida, în gerul cinic însorit, tăiat de vântul Atlanticului, de la New York, o clipă am crezut că nu mai respir, că mi-am pierdut mâinile și picioarele, devenite, parcă, stalagmite și stalactite… Tot am bătut, însă, la pas bocnă, Babilonul alb, mai ales pentru feciorul meu cel mic, Mircea Robert, Bob-cum îi zic rudele și amicii de peste Ocean, trecând prin Times Square, pe Broadway, fascinându-ne ochii lângă bradul de Crăciun (fie și stins!) de deasupra patinoarului de la Rockefeller Center, am prins pe retină și imaginea vestitei Radio City Music Hall, am intrat în superba Madison Square Garden, ca un încântător muzeu, în a patra zi a Noului An, fără mega-concerte de VIP-uri ale muzicii ușoare, fără Rangers și Knicks, fără ringul de box al marilor campioni și pista de atletism pe care încântătoarea Doina Melinte, spulbera, ca ieri, recordul la „Milă”… Gerul Marelui Măr nu ne-a mai lăsat să ajungem la Miss Liberty, acum și statuie de gheță, cu flacăra ei de libertate nestinsă, am renunțat să urcăm și în „Empire State Building”, pentru că așteptau escaladarea vreo sută de turiști cu glugi trase pe ochi și uitați în bocanci groși…

…Duminică, 4 ianuarie, la prânz, după odiseea de cinci ore prin gerul New York-ului, pe „Roosevelt Island”, ultimul domiciliu în uluitoarea mea Aventură americană de 13 ani, Coca-Elena Carasca, Adriana Hegbeli, Grigore L. Culian- editorul ultimului mohican al presei românești adevărate din New York („New York Magazin”), doctorii Oana și Dan Ciupitu din Sydney m-au făcut să mă reântâlnesc cu România mai devreme cu câteva ore, inima lor bătând pur în sunetele lui Eminescu, Nichita, Enescu, Caragiale și Eugen Ionescu. Nu puteam să nu discutăm despre „acolo” și „aici”, despre politică și viitor, despre teatru și renașterea culturii române în New York, odată cu venirea poetei Doina Uricariu la timona Institutului Cultural Român (ICR) din Big Apple…

…Din păcate, timpul nostru sentimental s-a scurs atât de repede, nici trei ceasuri, nu i-am putut revedea pe Șerban, Gil și Marius, eu trebuia să ajung „acolo” care va deveni „aici”. Mă aștepta Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu, să dăm bice pentru stagiunea de primăvară, am un manuscris să îl termin (piesă de teatru, ce altceva!), joi, 9 ianuarie, am invitație la premiera „Titanic Vals”, la „Odeon”. Plus că mi-au venit alte idei de-o nouă piesă și o nuvelă, în acest voiaj de iarnă-vară și retur (și ca vară-iarnă și ca… București-Miami-București). Cred că există o boală a scriitorului, de a bate lumea să caute metafore, hiperbole, eroi, povești de viață…

…Am părăsit New York-ul înghețat, noaptea, cu două ceasuri întârziere, colosul Boeing în care ne-am îmbarcat nu pentru Cytera, ci pentru Europa, trecând zgomotos ca peste sloiurile din Alaska, spre pista curățită pentru decolarea înspre malurile neînzăpezite încă ale Tamisei. Dezlănțuirea neprogramată, neanunțată a Naturii ne-a alarmat, însă, și deasupra perfidului (oare?) Albion, după șapte ceasuri moțăite pe un aeroport vesel, la decolarea întârziată din noapte, când pasărea de metal, un „Airbus”, tot din flota aeriană British Airways, ce ne căra spre casă-dulce casă, a balansat de câteva ori, parcă beată, obligându-ne să ne mai închinăm o dată!

…Mulțumesc, Bunule Dumnezeu că m-ai avut în grija ta și de data aceasta!

J.O. Penultima zi. “Viva Mexico”, pe Wembley, “Ole” Messi, la București!

…Azi-noapte, am rumegat greu eșecul ștafetei americane la 4 x 400 m., când ultimul schimb al yankeilor părea scos dintr-un azil de bătrâni și obligat să alerge. Și am decretat, în miez de noapte, că triumful ștafetei micuțului stat Bahamas asupra marilor favoiriți americani înseamnă cea mai mare surpriză a Olimpiadei de la Londra!…

…M-am înșelat! Astăzi, în 11 august, pe Wembley (nu legendarul, căci acesta, pe care s-a jucat, astăzi, este un stadion nou, fără poezia Istoriei și… Legendelor!), în această sâmbătă, penultima zi a Jocurilor Olimpice, a explodat cea mai mare “bombă”: Mexic a cucerit prima sa medalie de aur, învingând, în finala turneului de fotbal (nu de lupte de cocoși!) favorita 1000 la 1000, titrata, bogata, poate prea îngâmfata reprezentativă a Braziliei! Și nu doar cele 115 milioane de azteci din Mexic, dar și milioanele de mexicani din America, din lume și-au ridicat bucuria în cântec de suflet: „Viva Mexico!”… Cânt și eu, la București, sub ploaie, cu gândul la însorita Baja californiană, la Tijuana, de cum treci de San Diego, locuri admirate pe vremea legendarului (pentru noi, românii!) World Cup ’94, din SUA… La Miami, Ducu și Karina chiuie de fericire, cred că au și pus grătarul la foc, pe marginea piscinei, să curgă berea, Corona, Salitos, Tecate, în valuri, într-o noapte de vis! Regret, în aceste clipe, că nu sunt cu ei, sunt, însă, cu tot sufletul acolo…

…Cine n-a urmărit meciul la TV și vede rezultatul, 2-1 (1-0) pentru azteci, crede că este vorba despre o greșeală de corectură! Numai că este o miraculoasă Victorie uriașă, absolut meritată de echipa inteligentului strateg Luis Fernando Tena, un meci-lecție pentru toate echipele mici, inclusiv pentru românul Victor Pițurcă! Mexicanii au deschis scorul în secunda 30, prin Peralta, vârful care avea să puncteze și în min.75, după două bare, pe contraatacuri tăioase, în plin asalt orb al Reginei fotbalului mondial. Că Hulk avea să înscrie golul de consolare pentru brazilieni, în primul minut din cele trei de prelungiri, n-a schimbat cu nimic această partidă istorică. Ambițioșii, dar și inteligenții mexicani, cu o echipă-acordeon, în defensivă și la mijloc, cu un pressing ucigător și sublimă dăruire, au făcut din Galaxia braziliană o trupă de anonimi, amețită de driblingurile și raidurile celor pe care, probabil, superstarurile i-au privit prea de sus. Mediatizatul Neymar, prea umflat de regia impresarilor în cârdășie cu unii ziariști, s-a cam făcut de zâmbete amare, milionarii Oscar, Marcelo, Juan, Rafael, Pato, D.Silva au devenit o trupă de anonimi, pierduți în mecanismul infernal al formației Mexicului, autoarea celei mai mari surprize de la Olimpiada XXX!

…Nu poți să lauzi pe cineva dintr-o echipă care, în acest 11 august, a intrat în Legendă. Antrenorul Tena merită, categoric, un bonus de mare strateg, ca și uluitorul portar Corona, cel care, împreună cu “diavolul” aztec Peralta, a pus primele nestemate la Coroana din aurul olimpic! Un aur pentru care alții ar fi dat o duzină de medalii de la sporturi necunoscute marelui public. Un aur care a ridicat moral Mexicul mult peste cota 36, la care se află când scriu, loc la care au contribuit alte trei medalii (2 argint, 1 bronz) aduse de săriturile în bazin și cele două de bronz (1 argint, 1 bronz) la tir cu arcul!…

…Și, dacă tot privim clasamentul pe medalii de la Londra, la ora când scriu, SUA s-a distanțat pe treapta întâi, cu 98 de medalii, dintre care 42 de aur! În ciuda “sindromului China”, cu 82 de medalii (37 de aur). Cât despre România, cu 9 medalii (2-aur, 5-argint, 2-bronz), ea a tot coborât. E pe locul 25. Și încă se mai dau medalii. Nu și pentru noi…

…La puțin timp după ce, pe Wembley, lumea fotbalului cânta în extaz “Viva Mexico”, la București, pe “Național Arena” (cu un gazon jenant!, și tribune entuziaste, cu locuri goale, totuși!) un amical de lux. Supertereștrii de la Barcelona (care vor începe campionatul peste opt zile), cu Messi în frunte, au venit pentru un amical de cinci stele (pentru noi!) cu Dinamo. Eveniment, cu un oaspete atât de mare pentru un fotbal ajuns atât de mic, cum este cel românesc!). La care nu puteau să nu se bulucească (nu-i așa?!) așa-zisele noastre VIP-uri, așa-ziși ziariști fără vreo legătură cu fotbalul și cu bunul simț…

…Primul “Ole” s-a auzit la patru minute după ce arbitrul român Cristi Balaj a pornit spectacolul. Messi a trasat, dezinvolt, o diagonală în stânga protarului dinamovist Bălgrădean, mutând întâia oară tabela. Dar ce mai contează tabela (2-0, în final, mai exact în prelungiri!), într-un amical… Pun materialul pe blog și mă bucur de arta galacticilor, și gândesc ce-i în Mexic, la Miami, în California, dar și în… Brazilia, unde cred că unii au aruncat televizoarele pe geam, de atâta supărare! Astă-seară, în lumea fotbalului, se cântă “Viva Mexico!”, în ritm nebun de mariachis… Când va cunoaște și România o asemenea noapte magică, după aceea de la Sevilla ‘86?…

Florida, Viscolul şi Spionul…

…Două săptămâni în Florida… Două zile la New York… Două ore la Paris… Acesta a fost super-concediul meu de iarnă, între 20 ianuarie-4 februarie…

…Ploaie îngheţată… Zăpezile (nu de altădată, cum ar fi spus Francois Villon!) urmărite, iniţial, pe Internet, din Miami, într-o Românie bocnă… Viscol de coşmar, care m-a sechestrat, pentru trei nopţi, în Teatrul Tudor Vianu din Giurgiu… Aceasta a fost reîntoarcerea mea acasă (sau „niciunde”?, cum spuneam în titlul unei piese de acum vreo 13 ani)…

…A căzut, în sfârşit, Guvernul Boc! O primă victorie a străzii, cum au spus cei mai mulţi despre frumoşii nebuni din Piaţa Universităţii. Peste 400 de mesaje găsite pe e-mail-ul meu spun că oamenii nu sunt mulţumiţi doar cu această cădere şi cer „Jos Băsescu!”… „Piratul de la Cotroceni” (nu din Caraibe!), în schimb, l-a trimis la Palatul Victoriei (deocamdată al Înfrângerii!) pe…şeful spionilor (SIE, of course!), Mihai Răzvan Ungureanu. Automat mă gândesc că, înainte de a deveni preşedintele SUA, Bush-senior a fost şeful CIA…

…Revin în Florida, după trei ani. Am mai vizitat-o de trei ori. Fireşte că m-a încântat de fiecare dată. De data aceasta, însă, m-am îndrăgostit de ea. Poate şi pentru că feciorul meu cel mare, minunatul Ducu, şi-a luat concediu şi mi-a oferit cea mai frumoasă vacanţă din viaţa mea. M-a plimbat prin toată Florida…

…Cu airboat-ul printre aligatori, egrete şi pelicani, în celebrele mlaştini din Florida, Everglades, nu departe de…Napoli (Naples, în limba locurilor!)…

…La St.Petesburg, nu în Rusia, ci în frumosul orăşel, aflat la 262 de mile de Miami (o milă=1,6 kilometri), în vestul statului, lângă Golful Mexicului, acolo unde inegalabilul cadou al lui Ducu s-a numit Muzeul Dali, uluitorul pictor spaniol care mi-a fascinat tinereţea şi m-a făcut să iubesc teatrul absurdului. Muzeul este o adevărată nebunie, merita numai pentru el să zbor 13 ore de la Bucureşti la Miami, cu escală la Roma, unde, în 1986, am fost cerşetor de libertate…

…Orlando înseamnă pentru mai toată lumea „Disney World”! Am ajuns nu în Magic Kingdom Park, bucuria copiilor, ci la Epcot, tărâmul din altă lume, cea a minunilor ştiinţei şi tehnicii, fascinaţia maturilor cu suflet de copil. Am petrecut 12 ore de vis şi aventură, am crezut că zburăm în spaţiu, în universul imaginaţiei şi inovaţiilor, al energiei, am gonit ţipând, cu peste 120 la oră, în circuitul maşinilor moderne, a înflorit bucuria de copil revăzându-l pe Nemo, delfinul celebru, adus sub ochii noştri într-un petec de mare în acvariul uriaş, dar şi pe Michael Jackson, într-un 3D de prin anii 80, am traversat uluiţi flora planetei Terra, ne-am plimbat cu bărcile vikingilor (la Pavilionul norvegian) şi ne-au cântat vestiţii mexicani mariachis în templul aztec, ca în pavilionul yankeilor să fim uimiţi de „Aventura Americană”, un nemaiîntâlnit spectacol de teatru, cu Benjamin Franklin şi Mark Twain, despre care voi scrie mai mult în revista „Taifasuri”… Mă întreb, mut de bucurie, şi acum, după două săptămâni, dacă am trăit, oare, eu, asemenea momente dintr-un film pe care ar fi invidioşi şi cei de la Hollywood?!…

…Am dat o raită de două zile şi la New York, Babilonul meu minunat de 13 ani, timp să-mi revăd prieteni (ziariştii Grigore L.Culian şi Vasile Bădăluţă, scriitorul Gabriel Pleşea), rude, să urc în fugă, la etajul 86, în Empire State Building, devenit cea mai înaltă clădire dintre Zgârie Nori după distrugerea „Gemenilor”, deschisă turiştilor până la 2 noaptea… New York, mon amour, univers halucinant, aceeaşi beţie de culori, îmi eşti în sânge, chiar dacă, acum, sunt îndrăgostit de Florida… New York-ul cel atât de aglomerat şi agitat faţă de Florida cea liniştită, mereu sub soare, înseamnă un alt ritm de viaţă, mereu o filozofie a şocului, după trei ani descopăr uimit alte clădiri imposibile care sprijină cerul, pe celebra 42 Street, în Times Square, unde lăsasem veritabile magherniţe cu tot felul de sexy-shop-uri… După 35 de ore, părăsesc Big Apple, oraşul în care am fost „taximetrist de noapte”, în cea mai importantă Academie, cea a Vieţii, plec cu sufletul plin şi cu o lacrimă pentru chinurile trecutului, convins că voi reveni curând, cu piesa mea montată la Teatrul Tudor Vianu Giurgiu, spectacolul „Puşlamaua de la etajul 13”, cu o încântătoare Anca Sigartău…

…Ultimele două zile în Florida. Bat în toate direcţiile, cu Ducu şi prietena lui Karina, „Veneţia Americii”, Fort Lauderdale, şi apoi îmi pun Atlanticul pe umeri, având în faţă cea mai scumpă plajă, cea din South Beach Miami, paralelă cu Ocean Drive, unde şi-au cumpărat vile, ca din filme, Madonna şi De Niro, Versace şi Beckham, şi câţi alţii, nababii de ultimă generaţie şi-au tras un cartier de palate cubiste peste drum de Ocean Drive, unde ajung la casele lor cu vaporul (!?!), toţi visează un tunel pe sub Ocean, acum, când s-au şi început lucrările la unul…

…Vineri 3 februarie este ultima mea zi americană. La ora 1 PM, sunt în Oceanul Atlantic, cald şi senin, la ora 2:50 PM mă văd cu Ducu, să luăm ultimul lunch la un restaurant cubanez, nu departe de Muzeul erotismului mondial, unde e o expoziţie intitulată atractiv „Rembrand şi secretele lui erotice”, de ce n-am descoperit chestia asta înainte să iau drumul Europei?! La 3:45 PM, plecăm spre aeroport, traficul a început să devină coşmar, Ducu şofează, însă, de parcă ar fi Schumacher, ajung la timp la îmbarcarea în cursa Air France de Paris. Las Miami la plus 28 de grade Celsius. La Bucureşti, s-au anunţat minus 21 de grade. Celsius!… Nu o spun cu cinism, doar mă duc să mă întâlnesc cu Viscolul care a furat şosele, case, oameni…

…Zbor excelent peste Ocean, în noapte, dar nu pot fura niciun minut de somn. Refac vacanţa mea inegalabilă din Florida, mă tot gândesc la Ducu şi plâng de fericire, Doamne, ce flăcău minunat am!… A meritat tot chinul meu în Lagărul din Italia şi din office-ul galben, noaptea, la New York, unde am simţit pistolul la tâmplă şi am văzut lama cuţitului apropiidu-se de mărul lui Adam… Opt ore până în capitala Franţei trec, totuşi, uşor. Până la cursa de Bucureşti mai am, însă, de aşteptat peste şase ore!… Nu pot rămâne prăbuşit într-un fotoliu pe aeroport, aflu că, de la Terminal 2, e o cursă directă de autobuz până la Opera din Paris, costă numai 10 euro, într-o jumătate de ceas ajung în centrul Oraşului Luminilor… Parisul rămâne mereu Paris, mai ales că este o vreme de primăvară, mă plimb cam două ore fericit, ajung la Trocadero, mă răsfăţ cu o cafea din pumnul meu de euro, în centru, gata, înapoi la aeroport… La gate F 51, aud vorbindu-se româneşte, unul în limbaj de mahala, alţi doi înspăimântaţi de „ploaia îngheţată” şi „nămeţii lui Iglaş”, aterizăm, însă, normal, ajung acasă în vreo 40 de minute, la ora 20:45. La Universitate, sâmbătă 4 februarie, seara, deşi e frig, 20-25 de oameni cer căderea Guvernului şi a lui Băsesescu! Luni 6 februarie, Boc va cădea…

…Luni 6 februarie, posturile TV şi canalele de radio anunţă că vine Infernul alb. Cutez, totuşi, să plec la Giurgiu. Am promis că pe 6 februarie voi fi la teatru. Se iese cu greu din Bucureşti, cu un autocar, multe maşini mici sunt oprite la ieşirea din Capitală. Ajung la Dunăre, după o oră şi jumătate, cu 35 de minute mai mult decât se face pe drum de vară, toamnă, primăvară… Mi-era dor de Giurgiu, a doua mea casă, merg să văd Dunărea uitată aproape trei săptămâni, vama cu bulgarii s-a închis, sloiuri mari, sub viscol, împart fluviul într-un caleidoscop sinistru… La teatru, dau un vin fiert, să uităm de ger şi de lama viscolului care vrea să ne taie faţa, îmi revăd fericit colegii şi noii mei prieteni de un an şi jumătate, unii suflete din scripturi alese, dincolo de teatru simt, deodată, potrivnici (!?!) doi oameni pe care i-am preţuit mult, vor să mă convingă, în miez de zi, că afară e noapte, n-au nicio şansă, „Nu mor pescăruşii când vor porcii mistreţi”…

…Luni seara nu pot pleca la Bucureşti. Drumul este închis. Dorm confortabil în teatru, în una din cele două camere ale frumosului mini-hotel cu care inimoşii mei colegi m-au aşteptat. Nu pot pleca nici marţi noapte… E miercuri noapte, 8 februarie, şi scriu aceste rânduri din camera de la teatru… De la Giurgiu la Bucureşti sunt numai 62 de kilometri!…

…Unde eşti Florida, ultima mea dragoste?!