Lună: ianuarie 2010

Dramaturgi români din toată țara, scrieți, că nu vă jucăm!

…Una dintre problemele grave ale teatrului românesc actual o reprezintă slaba reprezentare a dramaturgiei autohtone contemporane. Directorii și regizorii susțin că nu există piese demne de luat în seamă, ba unii (cazul celebrului Andrei Șerban) merg până într-acolo încât afirmă inconștient că „n-avem dramaturgie românească”!?! Drama cea mare este că până și Uniunea Scriitorilor n-a acordat premiul pentru dramaturgie anul trecut, pentru că respectivul juriu (fără vreun dramaturg sau critic de teatru!) nu s-a prea omorât cu firea să caute cărțile anului. Iar ele au fost! Nu capodopere (cum nici la proza sau poezie n-au existat volume de excepție), însă au existat!

…Culmea este că, an de an, se țin atâtea concursuri de dramaturgie, există câștigători, însă piesele laureate nu se joacă! Peste trei zile, pe 15 ianuarie, de Ziua lui Eminescu, se încheie perioada de primire a textelor pentru Concursul „Cea mai bună piesă românească a anului 2009”, la UNITER. Concursul acesta a devenit o tradiție. Nu discut, acum, felul în care s-au acordat mai toate premiile, de-a lungul ultimilor ani. (Imi este suficientă mărturisirea unui dramaturg valoros-Emil Mladin: „Am fost o dată nominalizat la UNITER, mai mult nu pot spera!”). Problema este câte dintre piesele premiate și tipărite de UNITER (cu finanțarea Casei Regale a României) s-au jucat?! Să se aștepte ctitorirea unui Teatru Regal pentru ca dramaturgii onorați la Concursul anual să-și vadă textele montate? Întrebarea aceasta îl vizează, în primul rând, pe creatorul și susținătorul (cu mari eforturi!) al minunatului eveniment care o reprezintă Gala UNITER, Ion Caramitru, remarcabil om de cultură (și nu doar pentru că a fost, cândva, ministrul culturii!), totodată și directorul Naționalului bucureștean…

…Concursul de dramaturgie de la UNITER nu-i singular. De câțiva ani încoace, în fiecare primăvară, are loc un Eveniment de ținută: Festivalul comediei românești, pe scurt „festCo”! Și aici, nelipsitul (și necesarul) concurs de dramaturgie, firește, la Teatrul de Comedie. Câte trei premii anual, ba și câte una-două Mențiuni. Normal, măcar piesa care a câștigat Premiul cel mare ar trebui să fie jucată de teatrul care patronează concursul. Normal nu-i, însă, un cuvânt în logica lucrurilor în România. Deci, nici în teatru. Nici la „Comedie”, unde nu s-au pus în scenă premianții!

…Cuprinși de lehamitea     cu care este tratat în România de astăzi textul dramatic, dramaturgii autentici au început să cam refuze să mai piardă timpul cu aceste concursuri-alibi. Pe 15 ianuarie, odată cu încheierea înscrierilor, la UNITER, pentru competeția „cea mai bună piesă românească a lui 2009”, începe o nouă aventură a dramaturgilor români. Vor avea ei aceeași soartă și în 2010?!

Lucescu-junior, ca și Mut(u)…

…În ziua când a împlinit 31 de ani, adică atăzi, Mutu nu-i prea fericit în ceea ce privește viitorul lui la Națională. „L-am sunat pe Răzvan Lucescu de 36 de ori și nu mi-a răspuns! Nu-i normal cum s-a comportat cu mine! Gata, nu-l mai sun niciodată!”, a explodat Mutu, în stilul lui caracteristic.

…Cum de și-a permis un puști ca Lucescu-junior să nu-l mai bage în seamă pe el, marele, inegalabilul Mutu?! Și ce dacă a mai călcat pe bec, o dată, după acel rușinos 0-5 de la Belgrad, când el nu i-a răspuns selecționerului la telefon și a plecat la un chef prin Serbia, neluându-și măcar rămas bun de la echipa tricoloră?! El este Mutu, domnilor, „Briliantul”, cum l-a alintat o parte a presei, dispusă să facă subiect de pagina I până și dintr-un strănut al internaționalului nostru!… Fără el, Naționala nu există, n-au acreditat mulți din România idea asta?!… Ce Hagi, ce „Generația de aur”, ăia au fost, acum este numai El, Mutu, Mu-tu!… El l-a sfidat și pe Mourinho, domnilor, și a tras pe nas, prafuri, iarbă, orice și oricând i-au vrut mușchii!… I-a sfidat și pe regretatul Dobrin, la Pitești, pe Cornel Dinu, la Dinamo, pe Iordănescu și pe Pițurcă, la Națională, unde a chefuit până-n zori, când i s-a pus lui pata, la Craiova, București sau Constanța (unde, se spune, a mai caftit și un chelner). Și n-au putut să-i facă ceva, fără El, nu există, doar, fotbalul românesc! Așa a gândit, probabil, Adrian Mutu și astăzi, când a ajuns la 31 de ierni („La Mulți Ani” și minte din belșug!). Și mulți i-au ținut isonul…

…Uite, însă, că tocmai „puștiul”, „băiatul tatii”, intransigentul Răzvan Lucescu nu i-a mai acceptat fițele, aerele, neperformanța! Pentru că, oricât talent are (și are!) Mutu, cu acest stil de viață nu poate urca Everestul. De altfel, de la „Generația de aur” (termen care l-a cam înfuriat, uneori, pe „briliantul” fără strălucire!), Naționala lui Mutu și Chivu a ratat consecutiv 4 (patru) calificări: 1 Euro (2004), trei la Mondiale (2002, 2006, 2010). Ceea ce Mutu, fie n-a băgat de seamă, fie nu l-a deranjat! Numai că aceste „performanțe” reprezintă argumentele lui Răzvan Lucescu. Juniorul în care Mutu și-a găsit „Nașul”…

…Culmea este că „Nașul”, alias Mircea Sandu, i-a sugerat selecționerului, mai ieri, să încerce o împăcare cu Mutu! Adică, să pună batista pe țambal. Să revină la compromisurile dintotdeauna dcin fotbalul nostru. Cum a sărit și Don Corleone („Naționala nu există fără Mutu!”, uitând că am avut o Națională ca și inexistentă și cu Mutu!), devine logic ca „briliantul” să pară el cel supărat: „Nu înțeleg!… Gata, nu-l mai sun!”…

…În acest „caz” complicat, tânărul selecționer joacă o carte mare a carierei lui. Dacă face pasul înapoi, vor urma alte capitulări de la principiile lui sănătoase, de mare performanță. Dacă  Răzvan Lucescu va fi în continuare… mut, la lacrimile de crocodil ale „fiului mult prea risipitor” al fotbalului nostru, cu siguranță s-ar putea ca Mutu să vorbească numai în teren! Fără droguri, fără beții, fără vedetisme. Și, atunci mai mult ca niciodată, puteam să ne gândim cu argumente la o calificare. Prima ar fi la Euro 2012. Adversarii din preliminarii îi vom afla pe 7 februarie. Adversarii din curtea noastră”, îi știm mai de mult…

Teatrul imaginativ și Doru Moțoc

…Mi-am exprimat de mai multe ori convingerea că, în România actuală, cărțile de teatru nu se prea citesc. În primul rând de către cei în drept, directori și regizori de teatru. Ba, nici de către unii cronicari care scriu despre volumele respective, bazându-se pe asociații facile, fără vreo legătură cu substanța cărților respective.

…Există, însă, și excepții fericite. Colegi de breaslă care se citesc între ei, care își schimbă opinii, sugestii, încercând să-și mențină reciproc Visul. Din acest punct de vedere, sunt un dramaturg fericit. Dramaturgi de calibru, ca Viorel Cacoveanu, Horia Gârbea, Doru Moțoc și Dinu Grigorescu, mi-au citit ultimul volum („Filozofia bășcăliei”), cu mare atenție, ca o replică rară la lectura de care și eu m-am bucurat în fața cărților lor de preț. Ultimul mesaj a venit de la minunatul Doru Moțoc…

…Dorul Moțoc, profesor universitar, este unul dintre dramaturgii redutabili ai României. Jucat și onorat cu premii, în țară (am reținut „Foca albastră”, laureată la Cenaclul de dramaturgie, în 2008) și în străinătate, cu un UNITER (pentru „Zborul-ce fericire!”), ca un frumos arpegiu la teatrul radiofonic, unde a avut bucuria rară de a-și asculta piesa ” Cam târziu, domnule Godot!” într-o interpretare de gală, cu Radu Beligan și Dan Puric! Dincolo de opera sa dramatică de excepție, Doru Moțoc a lansat, acum 8 ani, în revista „Transilvania”, sub forma unui Manifest, proiectul unui așa-zis „Teatru imaginativ”, pe care l-a dezbătut în două colocvii, la Târgoviște și la Elbasan, în Albania, dar, mai ales, l-a susținut printr-un text încântător („Provocare” sau „Zborul-ce fericire!”) într-un volum cu trei piese.

La ora actuală, suntem colegi de scenă, la „Alexandru Davila”, din Pitești. Lui i se joacă „Bust de femeie în lumina astrală”, în regia lui Matei Varodi, remarcabilul director de scenă care mi-a montat și mie, la același teatru, „Jucătorul de baseball”, premiată în final de noiembrie trecut. Generos ca întotdeauna, ca o „rara avis” în România de azi, Dan Moțoc vrea să propună „Jucătorul de baseball”, la Festivalul internațional de la Elbasan (Albania), unde este mereu invitat, fie cu spectacole, fie în juriu! Ș,i ca să-mi mai demonstreze, o dată, că este un suflet din scripturi alese, valorosul om de cultură Doru Moțoc mi-a luminat acest început de an cu un mesaj cuprinzând gândurile lui imediate după lectura ultimului meu volum.

…Îmi permit să public acest „E-mail”, după ce i-am cerut permisiunea autorului. Rămâi același gentleman, Dorule!

Mesajul care mi-a luminat începutul de an

Dragă Mircea,

…Azi am terminat cea de a doua lectură (de data asta – nefragmentată, ci cum se spune „cap-coada”) a piesei tale „Născuți să emigram”, din volumul „Filozofia bășcăliei”. Am vrut să-mi verific primele impresii.. Și trebuie să-ți spun, de la bun început, că sunt cât se poate de pozitive, ca să nu zici, ca de obicei,  că exagerez. E vorba, mai întâi, de miza „înaltă”, serioasă a demersului tău dramaturgic.Te iei la trântă cu un subiect actual, sensibil, care stârnește pasiuni (uneori oarbe) și care este departe de a fi clasat de istorie.Tratezi acest subiect  – globalizarea și efectele ei – cu dibăcie, într-o modalitate modernă (uneori post-modernă !), urcând spre rezolvarea finală pe spirale elegante, abil concepute și „desenate”, astfel că tensiunea dramatică se menține mereu intactă, incitând la reflecție. Conturezi caractere complexe, ofertante pentru actori.

Mi-a plăcut îndeosebi „haloul” suprarealist, aparent absurd (dar numai aparent, pentru că, altminteri totul e cât se poate de realist !) în care îti învălui personajele,ca și varietatea stărilor prin care le pui să treacă. M-a încântat umorul „subțire”, de mare finețe (de fapt, un brend MMI !), ca și stilul alert. Mi-a plăcut „trovaille-ul” de substanță al piesei: personaje cu identități și vârste intersanjabile, dar perfect credibile, în orice ipostază. Iar finalul, cu deschiderea lui metafizică, m-a încântat, pur și simplu.Te felicit, îți doresc în continuare sănătate și inspirație.

Ce fericit aș fi să văd piesa jucată pe o mare scena bucureșteană (sau, de ce nu, parisiană, londoneză sau new-yorkeză !) cu o distribuție de zile mari, sub o bagheta regizorală prestigioasă, care să pună în valoare lumina textului.

Te îmbrățișez cu drag, Doru

…Mulțumesc din suflet, Doru Moțoc! Din fericire, în România mai există și oameni ca tine…

Țara unde nu se schimbă nimic!

…Este oficial! Gică Popescu nu va candida la funcția de președinte al Federației Române de Fotbal, în alegerile din 25 ianuarie! Și-a anunțat decizia, astăzi, la prânz, sub forma unui Protest.

…Protestul său pentru „mârșăvia de a devansa alegerile cu 4 luni”! Protestul pentru „tot ce se întâmplă la conducerea FRF-ului.”. Protestul său față de „conducerea total greșită a Federației în cei 20 de ani de domnie a lui Mircea Sandu”.

…Refuzul lui Gică Popescu de a duela din nou cu „Nașul” (acum 5 ani scorul i-a fost defavorabil: 102-187 voturi!) era previzibil de două zile. De când Mitică Dragomir, șeful Ligii, i-a transmis prin presă „Baciului” că „Dacă n-ar candida ar fi băiat deștept!”. Era un mesaj foarte clar. Dincolo de cele numai 4 (patru) echipe (din 18) din Liga I care i-au anunțat sprijinul (Timișoara, Pandurii Tg.Jiu, Craiova și Ceahlăul Piatra Neamț; Oțelul și Alba Iulia nu se deciseseră până azi!). Ceea ce, se pare, a fost receptat cum se cuvine de Gică Popescu. Motivația lui este logică: „Este imposibil să bat țara în două săptămâni și să conving lumea de proiectul meu. Eu vreau voturi muncite, nu obținute în subteran, cu câte 2.000 de euro cât le dă Mircea Sandu unora!”. Asta, în timp ce „Nașul” anunță cu vădită aroganță „În 2018 renunț la funcția de președinte!”. Și, uite așa, Ceaușescu revine în discuții…

…În acest context, Protestul lui Gică Popescu îmi apare ca amestec de luciditate și lehamite de tot ce se întâmplă „într-un fotbal intern în colaps”. Ca acceptarea neschimbării. Cunoscând sistemul ticăloșit al fotbalului nostru, fostul căpitan al Naționalei și al Barcelonei dă de înțeles că încă nu i se poate opune. Că nu vrea să fei un fel de Don Quijote, mai ales că afacerile cu casele îi merg strălucit! Preferă să rămână imobil(iar)!…

…Acuzând acest sistem putred din (sau și din!) fotbalul românesc, Gică Popescu uită că el nu poate fi schimbat decât de oameni. Iar el, reprezentant strălucit al „Generației de aur”, era singurul în măsură să se bată nu doar cu Mircea Sandu, ci și cu toți cei îmbătrâniți în rele. În imobilism. În compromisuri. Iar proiectul anunțat, cu oameni integri ai „Generației de aur” (Hagi, Dan Petrescu, Balint, Belodedici) se mai amână alți 4 ani. Culmea ironiei este că proiectul lui Gică Popescu este – după cum a declarat în conferința de presă – același de la ultimele alegeri. Pentru că „de atunci, nu s-a schimbat nimic!”…

…România pare să fie țara unde nu se schimbă nimic. Nici în politică, nici în sport. Suntem condamnați la neschimbare! Vai de noi…

Ianuarie, luna lor…

…2010 a pornit la drum. Vom încerca să ne ținem de urările făcute de Sărbători. Toasturile nu vor lipsi nici în Ianuarie, luna când s-au născut mai mulți sportivi. De multe ori, uităm să-i felicităm. Sau măcar să-i salutăm cu un gând bun, de la distanță, reamintindu-ne clipele de bucurie pe care ni le-au oferit…

…În acest Ianuarie își serbează ziua de naștere, printre alții, un frumos evantai de fotbaliști: Ion Dumitru, Gabi Balint, Ilie Dumitrescu, Ion Nunweiller, Ilie Savu, Florentin Petre, Bogdan Lobonț. Vom ridica o cupă cu șampanie și pentru două stele ale „semicercului”, Vasile Stângă și Valentin Samungi. Și pentru un minunat trubadur al Craiovei Maxima, Cristi Minculescu, liderul încântătoarei trupe „Iris”.

…Astăzi, un toast cu sufletul, pentru Liță Dumitru și Gabi Balint, care s-au grăbit să deschidă anul, cu amintiri de aur…

„Jandarmul” lui Pele!

ION DUMITRU. Născut la 2 ianuarie 1950, în comuna Roșu, lângă București. La 13 ani, a început fotbalul la Confecția. Peste un an  s-a urcat în Rapidul de… juniori. După alți patru ani, debuta în echipa mare a Giuleștiului, pe prima scenă, în Trivale, în fața Prințului Dobrin, cu un… 0-3! În ’72, era luat de Steaua, din cantonamentul Rapidului. „Eventul”, sub uniformă militară, în „76. Încă un titlu cu Steaua, în ’78, și o nouă Cupă, în ’79. Desemnat „Cel mai bun fotbalist român”, în ’73 și ’75. În ’80, a luat drumul Banatului, unde Timișoara i-a stat la picioare. A jucat, dar n-a mai strălucit, la Poli, la UMT și CFR, cu o escală de 4 (patru!) partide la Universitatea Craiova, în ’83. Și, ca într-un cerc perfect, cariera de fotbalist s-a încheiat pe „iarba verde” din Giulești, unde a jucat ultimii doi ani (’86-’88), după care a fugit în RFG! Lăsa în România o carieră de excepție, ca jucător, cu 442 de meciuri în Divizia A (64 de goluri marcate) 37 de partide în Națională, trei pe platoul Mundialului ’70 și cele pe drumul „tricolorilor” spre sferturile Europeanului din ’72.

Liță Dumitru are o impresionantă carte de vizită internațională. Component al „Generației de la Guadalajara ’70” („Întâia generație de aur”, cum a zis Hagi!), l-a marcat atât de bine pe marele Pele, încât Edson Arantes do Nascimento s-a enervat, uitând de fair-play. „Cine ești tu, nenică, să mă tem de tine?!”, a fost starea de spirit a tânărului de 20 de ani, la intrarea în duelul cu Perla neagră! La finele acelui 3-2 atât de spectaculos, pentru viitorii campioni mondiali, Pele avea să-l felicite pe Liță Dumitru!…

…După ’90, Liță Dumitru, maestrul recuperărilor, al paselor și al loviturilor libere, se întorcea acasă, din Germania, ca antrenor. A pornit în noua carieră la timona „bancarilor” (’94-’95), cu nume schimbat (FC Național), a urcat, apoi, pentru un an, sub Parâng, promovând Jiul în Liga I, dar gândul lui era Giuleștiul. Unde a revenit, acum ca antrenor (’96-’97). Rocar-ul (’98) și Iașul (2000)- ultimele echipe din așa-zisa înaltă societate” a fotbalului românesc. Acolo, unde, din păcate, un fost mare fotbalist, care și-a etalat și excelente calități de antrenor, Liță Dumitru, nu are loc din cauza firii lui incomode, mereu dispus să spună ce gândește, respingând compromisurilor și minciuna. În loc să danseze, acolo unde îi este locul, pe prima scenă, ocupată și de neicanimeni aduși de pe nicăieri, Liță Dumitru antrenează pe Concordia Chiajna, în „B”. În campionatul trecut, după tur, echipa de la margine de București avea mari șanse de promovare. Au avut, însă, unii grijă să-l blocheze pe „jandarmul lui Pele”.

Mareșalul din „Noaptea generalilor”!

GAVRIL PELE BALINT. Născut pe 3 ianuarie 1963, la Sângeorz Băi, în Bistrița-Năsăud. La echipa Hebe, din localitatea natală, a pornit în frumoasa aventură a sportului-rege, la 11 ani. În ’78, este selecționat pentru „Luceafărul”, fosta Academie a fotbalului nostru, absolvită și de Hagi. Trei ani, și la Luceafărul și la Gloria Bistrița (la ambele în B!), după care saltul la Steaua. 5 titluri, 3 Cupe, golgeter al României (’90), 265 de jocuri pe prima scenă (69 de goluri), 34 de partide în Națională (14 goluri), trei ani în Spania, la Burgos (’90-93), unde și-a încheiat prematur cariera de jucător, din cauza unei grave accidentări.

Dar, peste toate,strălucește  Cupa Campionilor Europeni, câștigată uluitor, de Steaua, la Sevilla ’86, în acea „noapte a generalilor”, unde Gabi Balint s-a dovedit Mareșal și a transformat unul dintre cele două penalty-uri (celălalt a fost opera lui Lăcătuș), prin care echipa noastră a detonat „bomba” fotbalului internațional, luând Trofeul favoritei Barcelona, după un 2-0 de senzație! A urmat, în februarie ’87, Supercupa Europei, la Montecarlo (1-0, cu Dinamo Kiev, prin golul bunului său prieten, Gică Hagi).

În CV-ul poleit cu aur european al lui Gavril Pele Balint figurează și un „bronz” Mondial, obținut cu juniorii, în Australia, în ’81. Peste 9 ani, impresiona și la Mondialul seniorilor, la Coppa del Mondo ’90, în Italia, unde a marcat două goluri pentru Naționala noastră (unul de mare greutate, în poarta Argentinei lui Maradona, la acel 1-1).

Dincolo de gazon, cariera lui Gabi Balint a început ca director sportiv al FRF, postură din care a urmărit, la fața locului, inegalabila Vară californiană, în ’94, a „Generației de aur”. Dacă nu ar fi fost acea accidentare blestemată de la Burgos, cu siguranță că Pele Gavril Balint s-ar fi aflat în arenă la Pasadena, alături de coechipierul de la Luceafărul și Steaua, Gică Hagi!

După World Cup ’94, pe toamnă, Gabi Balint a părăsit biroul și a trecut pe gazon, ca antrenor. „Secund” lui Puiu Iordănescu, la Națională, ajunge la Euro ’96 (Anglia) și Coupe du Monde ’98 (Franța). Dincolo de Națională, melomanul Gabi Balint a antrenat, în ’98,  pe FC Bihor, numai 7 etape, pe Sportul Studențesc (’99-2000, în „B”), după ce a fost și „Șeriff” de Tiraspol, revenind la ipostaza de „secund” (al lui M. Lucescu la Galatasaray), apoi numai 5 meciuri „locotenentul” lui Hagi, la Națională, și la Galata. Singura „bancă” din Liga I românească, Poli Timișoara, unde Gabi Balint a stat numai 16 meciuri (28 februarie-31 mai 2009), fiind demis surprinzător în primăvara trecută!

Gabi Balint s-a dovedit și un excelent comentator TV. Înainte de „aventura” timișoreană, a încântat prin sobrietatea, stilul elevat și, logic, competența din comentariile sale de la ProTV și Sport.ro. Poate acesta este viitorul unui alt mare om de fotbal de la noi, incomod prin seriozitate, competență și personalitate!

***

…Anul acesta s-a deschis sentimental cu Liță Dumitru și Gabi Balint, două Legende ale fotbalului românesc. Cred că merită un buchet de gânduri alese din partea celor care iubesc sportul adevărat!