Etichetă: Celine

Jurnal în singurătate (2). SCUMPA MĂRIUCA, FATA TATII DE LA DREPT…

…Gata, a trecut și Admiterea la Facultate! Emoțiile, chinul, zbuciumul, restricțiile la bucuriile tinereții au devenit Istorie. Maria, scumpa tatii domnișoară, este de azi-noapte, studentă la Facultatea de Drept din București! Va studia în aceeași clădire, lângă Operă, unde eu mi-am petrecut, la etaj, cinci ani minunați la Filosofie… Sigur, eu doream ca Măriuca mea de aur să urmeze regia de teatru! Știam eu de ce… Pe când avea 10 ani, văzând că eu trăiesc ore bune la masa de scris, că primesc premii pentru unele dintre cărțile publicate, s-a apucat să scrie și ea ceva. Mi-a arătat câteva pagini. O proză absolut fantastică! O imaginație uluitoare!… Sunt convins, și astăzi, că Maria ascunde un viitor regizor cu sclipiri nu prea întâlnite, dincolo de teribilismul generației Facebook.

…Cum, de regulă, vocea mamei (care mai e și avocată!) decide, draga tatii Măriuca este studentă la… Drept! Și sunt fericit!… Am o famile de juriști! Surioara Mona, cumnatul Alin, avocați de prestigiu, nepoata Sorana, doctor în științșe juridice, soțul ei Florin!… Bine că eu am renunțat să mai dau ultimul examen din Admiterea la Drept (aveam o notă de 9 și două de 10!), căci intrasem la Facultatea de Filosofie, preferată pentru Cursul (cu examen) de Ziaristică!… Există, negreșit, o Simfonie a Destinului…

…Sunt un tată atât de bogat sufletește!…

…Minunatul Ducu, “geniul din Est”, cum l-a gratulat, deloc gratuit, o publicație din New York, pe când avea vreo 12 ani, este Mastre în țtiința computerelor. A făcut carieră la New York, la Miami, acum în Los Angeles… Acum este și fericit Tată a două splendori de Domnișoare, iubitele mele nepoțele Genevieve și Celine!…

…Draga tatii Maria a ajuns în frumosul Paradis al studenției…

…Scumpul Mircea-Robert, mezinul de 1,92 cm., va bate și el, peste doi ani, la porțile Destinului! Aici, peste hotare, peste Ocean, cine știe?!…

…Sănătate, sublimii mei copii, și multă, multă lumină pe drumul vostru frumos prin lumea asta tot mai urâțită de politicieni… Mă mândresc cu voi! Cred în voi!… Îmi vindecați trădările, sincopele de sănătate, alinându-mi singurătatea, fie și a alergătorului de cursă lungă!
…Mulțumesc, Bunule Dumnezeu, că încă mă ții în aura Fericirii!

                                                                                                                     26 iulie 2016, Bucuresti

4 IULIE, ZIUA ÎN CARE NU-MI GĂSESC LOCUL, SUFLETUL…

…ACEST 4 iULIE, ZIUA AMERICII, mi-a ștampilat sufletul pe Viață! Azi, exact în 4 lunie 1986, deci, acum 30 de ani, am găsit în mine, om cumpătat, NEBUNIA de a evada din societatea socialistă multilateral îngropată din România mea de suflet. Eu nu am fugit niciodată din România, am evadat dintr-un sistem ticălos, am ales pribegia pentru VIITORUL FECIORULUI MEU DUCU!

…Azi, aici, în România, am refăcut, oră cu oră, acel 4 iulie 1986.  Nu am liniște, trec dintr-o stare în alta, sunt când Aici, când Acolo… La ora asta, când scriu, ajunsesem, cu Hotel-restaurant Dacia 1300, la hotelul Continental din Timișoara, urmând să trec granița, legal, luni 7 iulie 1986. La 11:45… Cred că tensiunea mea era undeva spre 20-22 cu cine mai știe cât. Eram o Flacără. Necunoscutul era la doi metri în fața mea, nu intuiam ce mă așteaptă, nu putea fi nimic ușor, era o altă naștere… Nu am intuit, însă, că mă așteaptă o Golgotă cumplită…

…VIITORUL LUI DUCU m-a ținut în forță morală, fără de care aș fi clacat, după primele două-trei zile de Lagăr! Eu, ziarist umblat cu Naționala, cu echipele românești de top, prin hoteluri de 5 stele ale lumii, să ajung într-un grajd, să stau cu o navetă la rând să cerșesc o farfurie cu două felii de mortadela și o leșinătură de supă, să merg pe vârfuri, prin șiroaie de urină, acolo unde trebuia să fie o toaletă, să mă culc cu un ciocan sub pernă, rugându-mă Bunului Dumnezeu să mă scol a doua zi, viu, în Lagărul din Latina, saturat și de securiști români!… Noroc că eram un cunoscut comentator de fotbal și minunații mei fani din toată România, și ei cerșetori de Libertate, rapidiști, utiști, steliști, poliști, craioveni, clujeni, sătmăreni, reșițeni, ieșeni, m-au apărat de cârtițele securiste, trimise fie să mă convingă să mă întorc acasă, fie să-mi bage o șurubelniță în cap…

,,,Azi, Ducu mi-a trimis din Los Angeles două copii din Arhiva sentimentală pe care le uitasem, legitimațiile mele de membru al Asociației Internaționale a Presei Sportive și cea de ziarist la „Sportul”. Nu le-am lăsat în Lagăr, doar le-am arătat, la primirea mea, acum, ele fac parte din Averea mea sentimentală, poate și a Familiei mele, în California… Și, ca într-un joc al dragostei și întâmplării, Ducu a găsit, tot astăzi, 4 iulie 2016, la 30 de ani de la evadarea mea, ultima mea cronică semnată în „Sportul” și anunțul lui Aristide Buhoiu, ambele apărute în „Universul” din New York, prin care lumea-ntreagă afla că am cerut azil politic! Aveam pentru ce…

…Acum, dacă aș mai avea 40 de ani și 8 luni, cred că aș evada din nou! Deși am făcut destule, în România, după repatrierea din 1999! În presă (doi ani, moderator al apreciatei emisiuni radiofonice „Fotbal, minut cu minut”; inegalabila emisiune „Idoli și Legende” de la Telesport); am publicat 5 cărți de sport, iar în teatru am ajuns la a 32-a premieră, în 5 țări; și la a 19-a carte de teatru (două au primit Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Dramaturgie); am câștigat trei Concursuri Naționale de Dramaturgie; am fost 5 ani, 7 luni șii 22 de zile directorul teatrului din Giurgiu, unde am montat…numai piese autohtone, 42 la număr, căci, acolo făcusem Cetatea Dramaturgiei Românești (unic în România!), cucerind 6 premii la Festivaluri internaționale! Din păcate, trăiesc în…România, unde competența și cinstea deranjează de comă, și n-am mai putut continua Proiectul meu inedit, aplaudat, din cauza jocurilor politice pesediste, (și) la Giurgiu, și a judecății ILOGICE, absolut aberantă, a lui Ion Caramitru, care, crezând că-i ia cineva tronul de director, s-a opus ca dramaturgii să poată fi directori de teatre, călcându-i în picioare pe Caragiale, Camil Petrescu, Tudor Vianu, Victor Eftimiu, Ion Minulescu, Zaharia Stancu, Fănuș Neagu, toți ex-directori ai Naționalului bucureștean, numai literați nu și actor

…Acum, aici, de unde am evadat, acum 30 de ani, este mai rău decât acum trei decenii! Nu material, cât, mai ales, MORAL!

…În acest 4 Iulie, mai mult ca niciodată, prizonier al amintirilor, nu-mi găsesc locul, parcă nici sufletul, când îl simt chinuit sub povara întâmplărilor-limită, când cântând de fericire gândind la Familie mea…

…Happy 4-TH OF JULY, AMERICA!
…LA MULȚI ANI, SCUMPUL TATII, DUCU, ȘI MINUNATELE MELE NEPOȚELE GENEVIEVE ȘI CELINE!

Jurnal de California (17). LUNGUL DRUM AL CALIFORNIEI CĂTRE ȚARĂ (CARE ȚARĂ?!)…

…13 Aprilie 2016. Gata, s-a terminat Spectacolul!… Astăzi voi părăsi California, al treilea stat al Americii, ca suprafață, după Alaska și Texas. În 2 ianuarie, părăseam Miami… Florida s-a transformat în California. Tărâmul unde trăiesc cele două nepoțele ale mele, minunatele Celine și Genevieve, și scumpii lor părinți Ducu & Karina…

…Astăzi, 13 aprilie, Genevieve împlinește doi ani și jumătate. 30 de luni!… O duc cu Ducu, ca în fiecare dimineață de când am venit, la grădinița-model Montessori, din Santa Monica, unde este și Centrul de pregătire al profesorilor!… În mașină, Genevieve mă întreabă, în engleză, așa, deodată, de mă lasă mut o clipă: „Ești fericit?”… Îi spun că nu sunt fericit… „Whay?” insistă ea… Pentru că eu voi pleca, la mine acasă, în România… „Cu avionul?” întreabă ea, de mă uimește… Vrei să vii și tu cu mine, cu avionul?… „Nnnnnnnnnnnnnnnnnn…Da!”… Și începem să cântăm, ambii, în românește „Noi plecăm cu avionul în România!”… Așa m-am despărțit, în lacrimi, de minunata Genevieve…

…Plecând de la Montessori, Ducu m-a întrebat dacă am ceva deosebit de făcut. Logic, nemaiavând, văd cum schimbă traseul, o ia spre Long Beach. În vreo 25 de minute ieșim de pe autostradă, trafic nebun pe sensul de întoarcere, e 9:30 dimineața, la 12 trebuie să o luăm spre aeroport… Flăcăul meu cel mare îmi mai face o surpriză. Mă duce în alt ținut de vis din Garden State California, în Palos Verdes, de-i vedeam colinele în zare, de pe superba plajă din Venice… King Harbor, Manhattan Beach, Catalina Avenue, Redondo Beach, South Bay… Și încep serpentine ca dintr-un film, cu alte expoziții de flori și copaci fascinanți, cu vile și palate, în trepte… Cu Oceanul zbătându-se-n valuri jos, la vreo patruzeci de metri, lângă pereți de Canyon roșiatic, pe care nu se coboară cu mașina, doar pe jos, pe o potecă, și ea în serpentine, cu surful sub braț… E paradisul surferilor, aici, văd peste zece cum dresează valurile… De sus, Ducu trage pe mobil un filmuleț, eu încerc să descifrez departe, departe, Santa Monica, Venice, splendori pe care le-am bătut cu pasul…

…La 11:40, suntem acasă, în Mar Vista. Despărțire grea, tare grea, de sublima Celine. O țin ultima oară în brațe, îmi plânge sufletul, ea tace liniștită, nu-i voi mai auzi scâncetul cerând mâncare, nu o voi mai legăna vorbindu-i românește, și ea privindu-mă cu ochișorii ei minunați și zâmbindu-mi… E cea mai grea despărțire din viața mea!…

…Ajungem la Aeroport în 23 de minute. Mai mult pierdem cu găsirea unui loc în Parking… Ducu rezolvase pe e-mail locul meu în avion până la Paris, îl obține rapid și pe cel de la Paris la București. Puhoi de lume… Ne despărțim repede, trebuie să urc la etaj pentru control. Îmbrățișare grea. Cu lacrimi… Cinci rânduri șerpuind spre locul verificării electronice a bagajului de mână, a hainelor, pantofilor, curelei etc… După 20 de minute ajung la cinci pași de drumul spre aparate… Îl zăresc, jos, pe Ducu!… Mă așteptase, nu plecase acasă, deși are atâtea probmele… Îmi dau lacrimile, niciodată n-am simțit din partea feciorului meu cel mare o asemenea dragoste. Îl sun, vorbim de la 30 de metri unul de altul… O iau spre aparat, ultimul salut, trec prin microunde, lacrimile nu țiuie în filtrele electronice… Scumpul meu Ducu, să fi fost ultima noastră despărțire?! Bunule Dumnezeu, mai vreau să-mi văd copilul, nepoțelele din California!

…Zborul va fi cu întârziere… La Gate 150 suntem puși pe patru rânduri, în funcție de locurile din avion. Așteptând să urcăm, cu întârziere ni se spune, în „Balena uriașă”, cum îi zice Colosului A 380, cel mai mare avion din lume, o doamnă vorbind la telefon în italiană. Toc timpul privind prin jur… Lângă Gate 156, o mică surpriză. Un magazin Hollywood, fără uși. Tot felul de suveniruri legate de industria filmului de la Hollywood. Văd și celebra statuetă Oscar, Ducu mi-a procurat câteva prin comandă peste noapte, altă surpriză a băiatului meu!

… Văd o statuetă mare, nu costă prea mult, dar toate au inscripții personalizate. Cea mai bună mamă, soră, soție, cel mai bun tată, frate, soț… Parcă-i și aud pe mulți premianți mulțumind familiei, în momentul primirii râvnitului Oscar. Întreb dacă n-au și statuete, la dimensiunea respectivă, fără inscripții personalizate. N-au!… Oscarul, o afacere în familie?!… Mi se spune că pot comanda inscripția mea azi și mâine o am. Râd bine dispus, ca la o glumă de-a banalului Gâgă…

…Cu o jumătate de oră întârziere, urc în „Balena” spre Paris. Rândul 19, pe aripă, cu cele două motoare uriașe la geam… Am locul de la margine, Ducu m-a lămurit să-l iau, e mai comod, la aproape 12 ore de zbor, ieși mai ușor să te dezmorțești, să o iei spre toaletă… Eu călătoresc, de ani și ani, pe locul de la fereastră, să văd ținuturi, munți, lacuri, case… Acum, la geam, un malac asiatic, obraznic din plecare, aruncând de pe culoar o mapă pe locul lui… Se vrea, cred, intelectual… Mobilul nu mai are acoperire, nu pot să-i trimit lui Ducu măcar un SMS… Cu 55 de minute întârziere decolăm spre Paris, afară e un soare puternic… Văd decolarea prin două din cele trei camere fixate pe navă și conectate la micile ecrane din fața fiecărui pasager. E un spectacol rar să vezi, de sub burta păsării metalice, cum se desprinde avionul de sol… După „uvertura” cu alune, covrigei crocanți și șampanie sau orice altă băutură la alegere, la vreun ceas, urmează un dinner excelent. Aleg o mâncare de scoici, în suc de lobster și verzituri japoneze… Ud festinul acesta cu două sticluțe de vin roșu… La vreo două ore, se trag toate storurile la hublouri, se sting luminile în interior, se simulează noaptea. La ora Californiei, se apropie ora 18, la Paris e noapte sau, dacă vreți, zorile bat la geam, spre trei dimineața…

…Văd trei filme franceze, eu le aleg. „Sensul minunilor”, cu o fermecătoare Virginie Efira, belgiancă, o nouă divă sexy, cred, e fermecătoare blonda… Tot ea, nu în rol principal, și în „Caprice”, numele unei fete, două actrițe îndrăgostite de același bărbat, mie  un necunoscut actor care aduce cu Mircea Cărturescu, romancierul nostru… Și „Omul din Rio”, bucurie a adolescenței mele, din tinerețea lui Jean Paul Belmondo… Mă refrișez cu două înghețate, mai toți dorm în avion, eu n-am somn, caut să-mi odihnesc gândurile, trag ușorul pled peste picioare, închid ochii. Numai că malacul de lângă geam este singurul din avion care aprinde becul de deasupra lui. Și începe să citească, vezi, Doamne, intelectual nevoie mare… O doamnă din spatele lui îl roagă să stingă lumina, el face pe prostul… Mă plimb pe culoar, să-mi treacă nervii, să nu-l înjur pe nesimțit… Pe la 7, ora Parisului, văd pe harta de pe un miniecran că survolăm Eirik Ridge, la o palmă de sudul Groenlandei. Am mai avea vreo cinci ore de zbor, cu întârziere cu tot…

…Ajungem pe Aeroportul „Charles de Gaule” cu 30 de minute întârziere. Dar „Balena” e departe, la vreo doi kilometri de burduful porții de ieșire. Așteptăm câteva minute pe pistă, mamutul cu aripi se mișcă greu, privesc ceasul, încep emoțiile, mai e de făcut, doar, un control la aparate și pe aeroportul franccez… Cu 55 de minute întârziere, ies din A 380… Mai am 70 de minute până la decolarea spre București… Din fericire, controlul francez trece în zece minute… Cu treisferturi de oră înaintea decolării ajung la Gate L 25, unde ne vom îmbarca. Răsfoiesc ziarele franceze luate, trimit un SMS lui Ducu, scriu o poezioară, fascinantul Paris nu-i, acum, decât o haltă venind aproape 12 ore de la Los Angeles… Intrăm în navă cu zece minute întârziere, care vor deveni 50 când vom decola. Important e să ajungem cu bine, nu mai contează când, la București…

…La București, după două ore și jumătate de zbor lin, aștept 55 de minute să pot obține o comandă de taxi, apelând la unul din cele cinci (patru merg!) aparate montate la ieșirea din vamă. Este absolut ridicol!… Taxiurile nu mai au voie în zona Sosirilor, după ce ani buni aici era raiul șmecherilor. Acum, însă, nu pot veni decât cei cu comandă prin aparatele aeroportului. Ei plătesc 100 de euro (suma oficială, nu se cunosc „atențiile” la companie, Primărie, Minister!) să li se ofere liber la aeroport, pasagerii plătesc cu timp și nervi. Iar România plătește cu imaginea sa urâțită în fața străinilor șocați de cât timp trebuie să piardă ca să poată beneficia, contra cost, de un taxi! Cum s-a întâmplat, joi seara, pe Otopeni, cu un parizian, pe care l-am ajutat să-și încerce 20 de minute norocul de a ieși un tichet pentru așteptarea taxiului!?!.. Culmea cinismului este să auzi într-un difuzor o voce care îți dă un număr de telefon la care poți semnala nemulțumirile față de deservirea taximetriștilor!?! ”Dați-vă foc la șandrama, băăă!”, a replicat cu nervii la pământ, un bătrân…

…Am ajuns acasă la 27 de ore, după ce mă sculasem în Los Angeles!… La 22, ora Bucureștiului, dușuit, cu Ducu vorbit, plâns, am căzut buștean în pat. Numai că, după nici trei ore de somn, parcă am auzit-o pe Genevieve! M-am trezit, am vorbit iarăși cu Ducu, am mai tras un plâns, am răsfoit o revistă, la 4, în zorile Buicureștiului, am stins lumina. Somn lung, până la 10:30… M-am trezit odihnit, dar trist… Îmi lipsesc nepoțelele, Ducu, Karina, cățelul Ciulete, locurile, tabieturile, cafeaua („Intelligensia”) de maestru făcută de flăcăul meu la un aparat special… Un mic dejun înlăcrimat, apa schimbată la broasca țestoasă, va urma și cea din acvariul „rechinului”… Îmi trec pe carnețel lucrurile de rezolvat pe ziua de azi…

…Rezolv repede cu banca, achit trei facturi, merg la Circa 14 să văd în cât timp pot să-mi reînoiesc pașaportul românesc, miercuri trebuie să plec la Chișinău… La Secție, după câteva minute de singurătate în fața Informațiilor, a apărut un tip, îmi spune civilizat că, la Circa 14 demult nu se mai primesc acte pentru pașapoarte. La „Iorga” știe că-i în renovare, spune ceva de Pipera, de o stradă pe lângă Big Berceni, îi cer un număr de telefon, dar n-are!?!… Să lucrezi la o Circă de Poliție, să fii la Informații, și să nu ai un telefon unde se pot depune actele pentru un biet pașaport, nu să joci la Pariuri sportive, pare aberant! În ce țară de aflăm, domnilor?!

…Plec la Agenția TAROM, de pe Spai, am citit la Los Angeles, pe site-ul companiei, că au bilete promoționale București-Chișinău și retur cu 131 de euro… Solicit un bilet, cu plecare în 19 aprilie, întoarcere pe 21, numai că treaba asta mă costă… 370 de euro!?!… Păi, am citit și în dimineața asta doar 131 de euro!, a sunat uimirea mea. “Da, dar se pleacă de la 131!”… Aha, așa stau lucrurile!… Intrat în horă, ziaristul din mine duce jocul până la capăt. Bun, plătesc suma asta. Dar, vin luni!… OK, numai că, dacă la dus nu-i niucio problemă, la întoarcere, nu mai sunt locuri decât la business, accept și asta, cer prețul final: 408 de euro!… Bine, doamnă, plătesc 800 de euro în cap București-Los Angeles și retur, și mă costă peste jumătate un bilet la Chișinău?!… Doamne, în ce țară trăim?!… Ce caut eu aici?!..

…Pe înserat, după ce m-am văzut cu MIrcea-Robert, vin acasă. Bomboana de pe colivă! Nu merge liftul!… O iau gâfâind pe scări, cu pauze la fiecare etaj, până la VIII! Țara mea de dor, frumos m-ai mai primit!…
…Doamne, în ce țară am revenit?!… Și ce caut eu aici?!.

…Mâine, mă văd cu excelentul regizor Radu Dinulescu să discutăm un proiect de amploare… Luni, sunt invitat la “Țăndărică”, la o premiară a lui…Matei Vișniec!… Miercuri, plec la Chișinău, la premiera piesei mele “Pușlamaua de la etajul 13”… OK, MMI-ului, dar nu e prea mare prețul ăsta pentru dragostea ce i-o porți Amantei tale Thalia?!

                                                                                                                                            15 aprilie 2016, București

Jurnal de California (17). ULTIMA NEBUNIE LA LOS ANGELES: CARNE DE ȘARPE ȘI IEPURE, O BERE SCUMPĂ ȘI O…POEZIE!

…Cu un picior deja pe scara avionului de Paris, escala spre București, am avut o ultimă zi absolut încântătoare în California. În primul rând, controlul lui Celine a ieșit excelent, nepoțica mea cea mică merge superb înainte, după impasul din primele cinci zile de viață cu două operații vitale! Viață lungă, minunea bunicului!

…Apoi, surprizele lui Ducu s-au ținut lanț! Încă o vizită în superba Venice, ce se spăla de zori, cu Oceanul mai plin de valuri ca niciodată în cele trei săptămâni ale mele în zonă… Un popas inedit și la superba Marina del Rey, cu zone special amenajate între diguri trase prin Pacific, ca ambarcațiunile -bărci și iahturi- să intre liniștite în rada porturilor, 19 la număr, capacitatea zonei fiind de 6.500… Și atâtea biciclete pe unul dintre diguri, culoar ideal pentru stolurile de cicliștii ce duce până în Down Town-ul Orașului Îngerilor, vreo 15 mile! Drum pe care Ducu, microb de ciclism, l-a făcut de mai multe ori…

…Cum nu ajungeau atâtea povești văzute și trăite, lunch-ul a însemnat ultima nebunie. În Venice, pe Lincoln Boulevard, nr.623, într-un restaurant special, și cu o mică terasă între flori alese și umbră de palmieri, Ducu și Karina m-au invitat să aleg o specialitate dintr-o ofertă rară. Mi-a făcut cu ochiul o porție de…șarpe și iepure! Parcă anticipam că va urma o zi fulger pentru stomacul meu, că am luat dimineață, acasă, un Omeprazol, să n-am probleme.

…Șarpe, mai mâncasem, la Cochin, în India, prin ’83, când fusesem ca ziarist cu Naționala de fotbal tineret. Nu știu ce gust a avut, atunci, șarpele, scalpat sub ochii mei, gata să leșin, pentru că bucătarii indieni au presărat atâta carry pe el, încât nici două mașini de pompieri nu păreau să stingă focul din gura și pântecele mele… Noroc cu o bere de-a locului, poșircă, dar rece!

…Astăzi, în California, șarpele a avut frăgezime, iepurele a contribuit, sunt sigur, la gustul mai uman al mâncării pe care o puteai stropi cu vreo cinci feluri de sosuri picante. La o asemenea nebunie gastronomică, nu putea lipsi și o bere adevărată, alegerea fiind a lui Ducu, expert în materie, poate și sub încântarea mea după seara cu câte o sticlă de Chimay, de sâmbăta trecută…

…Ce-i mai trebuia unui individ care aleargă prin California cu buzunarele pline de blocnotess-uri și hârtii scrise în grabă?! O poezie, la botul…șarpelui și iepurelui. La prima „mână”, poezioara („Boala mea secretă”) sună așa…

Alerg pe glob
Atât de mult
Încât pe doctori
Nu-i mai ascult!
Ei susțin de-un amar de veac
Că duc un ulcer neoperat
Și un cancer blestemat!
Habar n-au
Că m-a lovit o maladie banală
Pe când eram în școală
Unde copiam și chiuleam.
Din boala mea n-am făcut un secret
Sunt doar poet
Bolnav incurabil de Viață!

                                                                                12 aprilie 2016, California

Jurnal de California (16). BYE, BYE, CALIFORNIA, NOUA MEA IUBIRE!

…Mai sunt câteva ore și se împlinesc trei săptămâni de când am ajuns în California. Parcă am venit ieri… Inutil să spun că plecarea aceasta –ezit să zic despărțire!- este cea mai grea din câte am cunoscut peste Ocean. De ieri, sufletul se zbate-n ploi de lacrimi. Am mai fost de două ori în California… O zi și o noapte, în ’88, venind din Australia, spre Terminus New York… Acum 22 de ani, pentru vreo trei săptămâni, pe vremea Mondialului de fotbal, cea mai frumoasă pagină din istoria Naționalei noastre…

Acum, însă, a fost altceva!… Știu, cele două sublime nepoțele, Celine și Genevieve, au dat timpului și spațiului dimensiuni inedite în sufletul meu. De aceea mi se pare imposibil să plec… Și totuși, voi decola…

…Copiii mei din California, feciorul Ducu și nora Karina, n-au știut pe unde să mă mai ducă, ce să-mi mai arate, deși au un program absolut titanic, încât ziua lor ar trebui să numere vreo 72 de ore… Și ei au făcut să mi se pară California mai frumoasă ca niciodată. Mai umană, mai apropiată decât Florida…

…Nu, nu trădez, Florida! Mi-a fost superbă iubită în ultimele șase ierni, trăite sub soare de poveste, într-un Ocean care m-a renăscut. În acel Paradis numit South Beach, sub magia din uluitorul Muzeu Salvador Dali, din St.Petersburg, în croaziera până-n splendoarea botezată Bahamas, și decolarea spre frumoasele Ținuturi Aztece, cu Revelionul în piscina din fața vilei… Și, totuși, Florida m-a obligat să nu accept viața fără aerul-condiționat. Ceea ce noaptea nu-mi prea surâdea, ba chiar petreceam ore albe și, uneori, mai și tușeam… Nu, minunată Florida, nu te trădez! Doar trăiesc viața la alți parametrii…

…Astăzi, în ultimele zeci de ore dinaintea plecării, Ducu mi-a spus că vrea să-mi mai ofere o surpriză. Și, după ce am lăsat-o pe Genevieve la grădinița-model Montessori, a luat drumul Pacific Coast Freeway… Am poposit încă o clipă-două, la frumosul Santa Monica Pier, exact în locul unde s-a filmat „Cacealmaua”, în ’73, cu Paul Newman și Red Redford, revenindu-mi din zestrea memoriei scene din acel eveniment al tinereții mele, cu trei ani înainte ca Ducu să apară pe lume… De pe lungul ponton, sub soare generaos, peisajul semăna a Paradis, cu Malibu, în dreapta, cu Venice și Palos Verdes (altă zonă opulentă!) în stânga… Câteva suveniruri pentru amici, dar și pentru arhiva mea sentimentală și…la drum, spre nord, pe autostrada ce duce până la San Francisco și în Canada.

…Pacificul se răsfață sub soare, surferi temerari au și răsărit lângă valurile mai mari ca niciodată în cele trei săptămâni trăite de mine, în acest univers rar. Văd și un tip cu un băț care împinge prin Ocean acel papuc de i se spune surf. Ducu m-a lămurit imediat, este un fel de surfer nu prea curajos, care se ajută de…paddleboard, la modă prin Florida, unde Atlanticul nu prea are valuri…

…Ne apropiam, trecând pe lângă pereți din canyoane, de evantaiul de spendori al vestitului Malibu, unde, în ’94, am fost cu remarcabilul regizor de teatru Florin Fătulescu și ne-a căzut capul la ambii în mașină, după… o bere fără alcool!… Numai că, astăzi, n-am ajuns decât la margine de Malibu, unde, pe dreapta  a apărut o inscripție: „Villa Getty”. Primul muzeu al miliardarului Jean Paul Getty (1892-1976), magnat al petrolului, înnebunit de artă și, în special, de comorile antichității grecești, etrusce și romane. „Villa Getty”, suspendată între grădini fermecate în fața Pacificului, a copiat „Villa Papiri” din Italia și multe alte elemente ale culturii vechi romane, de la Amfiteatru la aleile cu statui în jurul unei piscine lungi… 44.000 de piese de muzeu, veritabile comori, din cele trei culturi l-au fermecat pe Jean Paul Getty, personaj cu viață de erou de roman sau de film. Întâiul miliardar al Americii a alocat nu mai puțin de 2,7 miliarde de dolari (ați citit bine!) pentru ctitorirea uneul Muzeu rar, firește Muzeul Getty, mai spre sud, o veritabilă Fortăreață a Artei, în munte, de unde albul marmorei sale se vede din centrul Los Angeles-ului. Am rămas mut de ce am văzut, acum o săptămână în Muzeul Getty și, astăzi, în Villa miliardarului generos cu Frumosul. și, sigur, voi scrie un capitol, două, în viitorul volum de memorialistică „Jurnal American”. Doar mi-a zis Ducu, la plecare, bucuros că m-a făcut fericit: „Trebuia să am grijă de un scriitor!”… Mai umplusem pagini bune din blocnotess-ul meu…

…Am cunoscut în aceste trei săptămâni atâtea și atâtea. Am trăit o nouă viață, pe care, dacă  nu o prind în rânduri de carte, se supără Bunul Dumnezeu. Am tolba plină de istorii rare, de la alergarea pe Walk of Fame după Zorba, pasagerul meu de aur din taxiul de New York, la Oscarul din… 2071 și viața omului de rând… De la splendoarea munților din zare, aerul rece de dimineață și pe înserat, venind dinspre Ocean și Deșert la rafinamentul plajelor și grădinilor din fața fiecărei case… De la Venice, Santa Monica, Hollywood, Pacific Palisades, Malibu, Mar Vista, Culver City, Pasadena Visului meu de cronicar-microbist, Lakeview Terrace, Down-Town-ul din Los Angeles-ului cu superbul complex Walt Disney Concert Hall, din Mileniul IV, parcă, la fascinatul Muzeu Getty, restaurantele șu cafenelele, din lumea-ntreagă, frecventate. De la spitale, cu Silva, asistenta bulgară din Ruse, care a avut grijă de Celine, timp de trei săptămâni, la parcări, parcuri și plajele unde s-au produs filme de istorie, la terenurile pentru soccer, rugby, baseball, volei pe plajă, surferi, roleri și pistele de ciclism care împânzesc uriașa Grădină numită California!… Am atâta de scris, Bunule Dumnezeu!

…Inutil să spun că în suflet simt și ecouri de-Acasă. Teatrul-obsesia mea, prietenii, Mircea-Robert, Maria, Mona, Sorana, Alin și Florin, fotbalul bun… Limba română, în primul rând…

…Astăzi, la o cafea de preț, în Santa Monica, Ducu m-a întrebat, firesc, înaintea plecării: „Ce ai să faci de acum, acolo, în România?!”… Întrebarea m-a șocat, dar am replicat imediat, cu sinceră convingere…

…Merg, săptămâna viitoare, la o premieră la Chișinău, a zecea montare a piesei ‚Pușlamaua de la etajul 13’… Aștept altă premieră la București…  Posibil ca, în toamnă, să înceapă, la Teatrul Dramatic și de Păpuși Silistra, repetițiile la comedia „Leopardul mistreț”, tradusă de regretatul Vili Perveli Nikolov, remarcabilul regizor!

…Pregătesc două volume, încă unul de poezii („Apără, Duckadam!”) și ‚Jurnalul american”!

…Voi pleca câteva zile la Roma, mă așteaptă Cătălina și Priscilla, dar și cu datoria de a trece pe la Latina, unde am luat viza ca tu să fii azi în America!

…S-ar putea să devin PR la un teatru sau două!

…Voi avea grijă mai mult de sănătatea mea, cam abandonată pe timpul „experimentului Giurgiu”, etapă aparte în cariera mea. Sincer să fiu, dacă mi s-ar pune la picioare 10.000 de dolari pe lună, n-aș mai repeta experiența giurgiuveană, de 5 ani, 7 luni, 22 de zile, cu scularea la 6 în zori, cu numai 25-30 de minute să fac dușul, să mă bărbieresc, să mănânc un castron cu cereale și lapte de migdale, să-mi iau medicamentele, să dau de mâncare peștelui și broaștei țestoase, să ud florile și să prind la 6:35 tramvaiul sau autobuzul până la „Eroii Revoluției” de unde să iau microbuzul spre Dunăre! Nu, așa ceva n-aș mai putea duce, cum nici taximetrist de noapte la New York n-aș mai putea fi!

…În privința revenirii mele la viața normală, după  Golgota de la Dunăre, ar trebui să le mulțumesc lui Caramitru și Mustățea (preș,C.J.Giurgiu) pentru că s-au zbătut cu disperare să nu mai pot da Concursul pentru continuarea proiectului de director-manager la teatrul din briza celebrului fluviu!… Numai că ei s-au zbătut, lamentabil în viziunea mea, pentru meschine interese personale!… Iartă-i, Doamne!

…Da, dragul tatii Ducu, plec Acasă, cu sufletul plângând, dar plin de Nou, să scriu o carte despre descoperirea adevărată a Californiei, casa nepoțelelor Celine și Genevieve, ultima mea dragoste mistuitoare…

Jurnal de California (15). ZIUA LUI CÉLINE, ULTIMA DUMINICĂ LA OCEAN, ÎNTÂIUL CONTACT CU PACIFICUL ȘI EU MĂ GÂNDESC LA…CHIȘINĂU!  

 

…Astăzi a fost primăvară plină la Los Angeles. Ca de Ziua minunatei luptătoare Céline, nepoțica mea de vis, care a împlinit două luni, cunună de ani fără număr, într-o Odă a bucuriei, după chinul din primele cinci zile de Viață, scumpa bunicului!…

…După atâta vânt și ploaie, trei zile la rând, California s-a luminat fascinant sub un soare plin, oferindu-mi cea mai frumoasă zi de când am venit la mal de Pacific. Nu puteam să nu plecăm, astăzi, toți cinci, cu Ducu driver ultra-experimentat, la Ocean…

…Am luat drumul pe Pacific Park, spre Santa Monica Bay, Paradis uman, unde s-au filmat multe pelicule, inclusiv „The Sting”, celebra „Cacealma”, din 1973, cu Paul Newman și Robert Redford, cu 7 (șapte!) Oscaruri câșigate, plus alte trei nominalizări!… Până să ajungem la țintă, am șerpuit pe câteva Avenue-uri și străzi, oamenii veseli peste tot, parcă și homeless-ul care trăiește de patru ani în autoturismul lui, de-un roșu decolorat de soare, vânt și ploi… La Santa Monica, într-o parte a celebrei localități, un țarc special amenajat pentru fermierii din zonă, cu tarabe pline de legume, fructe și produse ecologice, fără gluten. Vreo doăzeci de oameni stau pe scaune albe din metal, ca într-un amfiteatru improvizat, și ascultă o tânără cântând cu foc, în acompaniamentul ei de chitară și al unui băiat la tobă. Se servește la botul calului, fie felii de carne ecologică, fie doi cârnăciori, ecologici și ei, e o frumoasă zi de duminică, mi se face dor, deodată, de doi mici și-o bere, să pocnești de plăcere…

…Am ajuns pe plaja imensă de la Santa Monica, unde stoluri de bicicliști, pe tot felul de biciclete și cu atât de diferite căști în culori active au inundat aleile de pe faleză. Au apărut chiar și cete pe SegWay-uri, mijloacele de locomoție pe două roți și un ghidon drept până la mijlocul omului matur, destui roleri, atleți de circumstanță… Și țarcurile moderne pentru copii, pline ochi, Genevieve aleargă fericită în briza Oceanului… Văd, bucuros, mulți oameni pe plajă, în peisajul mirific cu crestele munților în zare și splendorile din Malibu atârnate între cer și apă, în dreapta, cu celebra Venice și canalele ei intuite, în stânga…. Patru cutezători s-au și aruncat în Pacific, le e dor de înot, câteva valuri au atras și trei surferi, unul mă uimește, când își desumflă surful, făcându-l un mic pachet… Frumoasa lor nebunie mă împinge spre Ocean, lăsând-o câteva minute pe Genevieve să se joace doar cu Ducu, după superba noastră dimineață în buza plajei, sub umbre de palmieri inegalabili… Testez în premieră apa Oceanului din Westul Americii, doar la mal, mai mult în spuma de valuri, posibil să fi fost rece, important a fost pentru mine că nu am ajuns aici fără să  mă spăl cu apă de Pacific!

…În această Zi de poveste trăită în California, gândul meu aleargă și spre… Chișinău! Azi dimineață, înainte să o luăm spre Santa Monica, am primit un mesaj, pe Facebook, de la remarcabilul regizor Sandu Grecu, directorul Teatrului „Satiricus” I.L.Caragiale din Chișinău. Mă întreabă dacă pot fi prezent la Chișinău, în data de 21 aprilie, la premiera cu piesa mea „Pușlamaua de la etajul 13”?… Cum să nu fiu?!… Tot într-un aprilie, pe data de 26, în 1995, descopeream frumosul Chișinău și mulți dintre oamenii lui minunați, cu ocazia premierei mele cu textul „Beethoven cântă din pistol”, regizat, cu farmec și curaj nebun, de Sandu Grecu. Spectacolul a făcut valuri și la New Yor și Bridgeport, unde am invitat eu Teatrul „Satiricus”, și sunt convins că acum este mai actual ca niciodată!…

…Joi 21 aprilie 2016, la „Satiricus” din Chișinău, „Pușlamaua de la etajul 13” va cunoaște a zecea montare!… De la Viena și Giurgiu, în remarcabile one-woman show-uri (cu Julia Proch-Schauer și, respectiv, Anca Sigartău), la musicalul de la Ruse, regizat de valorosul Orlin Diakov, și uluitorul spectacol de păpuși pentru oameni mari de la Silistra, în regia lui Săby Săbev, cu o fantastică Monika Ugrenova (realizare prezentă la șapte festivaluri din patru țări, cucerind nu mai puțin de șase Premii!), la tulburătoarea montare a regretatului regizor de elită Vili Perveli Nikolov, la Galați, cu nouă personaje și o remarcabilă Petronela Buda în rolul principal. Și a mai fost și o interesantă variantă de teatru radiofonic, realizată de regizorul Iulian Ursulescu, cu Otilia Pescariu, în Serbia, la Radio Novi Sad, și spectacolul pentru copii de la Piatra Neamț (regia Maria Hlibovski), și cele de la două teatre particulare din București și Chișinău. Ce-ar fi ca, într-o zi, cineva să adune la un teatru cel puțin cinci-șase din cele zece „Pușlamale”!?!

…Acum, regizorul Sandu Grecu face un Spectacol-protest, subintitulat, aluziv, și „Dragă societate”! Cu o încântătoare Alexandrina Grecu, pe care am apreciat-o, acum trei ani, în emoționantul spectacol „Cu bunelul, ce facem?”, de Constantin Cheianu, în regia lui Sandu Grecu, la Teatrul „Satiricus”, și cu 13 actori care vor cânta live, în stilul muzicii hip-hop, melodii special create pentru această Premieră! Mulțumesc, prețuite om te teatru Sandu Grecu!

…10 Aprilie 2016, o Zi fascinantă pentru mine, în California…

Jurnal de California (14). ULTIMA SÂMBĂTĂ LA LOS ANGELES

…Când m-am sculat, în această dimineață, lanțul de munți din zare se ascunsese sub nori grei. Cerul plângea mohorât peste Los Angeles, parcă era sufletul meu, acum, când am intrat în numărătoarea inversă a plecării. Niciodată nu mi-a fost atât de greu să iau înapoi drumul peste Ocean. Nepoțelele mele scumpe Celine și Genevieve mi-au cucerit sufletul, mi se pare nedrept să nu le mai văd de săptămâna viitoare… Încă mă bucur de ele și de minunații mei copii de aici, feciorul Ducu și nora Karina, atât de încercați primăvara asta, dar și atât de fericiți, acum…

…În fiecare week-end, Ducu și Karina își iau fetele și ies fie la Ocean, fie într-un Parc pentru copii, la plimbare în briza Pacificului, sub aerul curat al Munților din jur și aroma expozițiilor de flori, Los Angeles-ul fiind o uriașă grădină fermecată… Astăzi, când ploaia măruntă nu s-a depărtat de pe cerul Orașului Îngerilor, Ducu a ales o destinație aparte. Undeva, la vreo 55 de kilometri pe Interstate 405, spre Sacramento, la ieșirea din cochetul Lakeview Terrace, acolo unde eu am mai fost, joi, la prietenul meu de suflet Paul Romoșan. După ce autostrada a urcat destul, trecând și prin fața Fortăreței de Artă care este Muzeul Getty (unde Ducu m-a fericit cu o vizită la începutul acestei săptămâni!), a coborât spectaculos în San Fernando Valley și am ajuns la Hansen Dam.

…Loc cunoscut în zonă, pentru Barajul de 30 de metri înălțime, pe o distanță de 3,2 kilometri, ridicat în 1940 de Corpul de ingineri ai Armatei Americane spre a nu se mai repeta pierderile uriașe, ca la Potopul din ’38. Azi, la Hansen Dam există un frumos Centru de recreație, cu lacul mare pentru plimbări cu barca și pescuit, un altul mai mic, pentru natație, sub sfârâit de grătare, lângă terenuri de footbal american, baseball și soccer și un cunoscut centru de echitație. Noi nu aveam, însă, treabă cu Hansen Dam, un basm contemporan pentru cei mari, ci cu o oază a celor mici, Discovery Cube Science Center. Cum, am aflat, mai există două pe o rază de 80 de mile!

…Paradisul copiilor până-n 14 ani, dar și al părinților, deschis în toamna lui 2014, are un imperativ scris mare la intrare „Inspiră și Educă”. Mai ales mințile tinere… Ceea ce se și face în interior, cu jocuri pentru descifrarea poveștilor și dezvoltarea vitezei de reacție și a inteligenței în mișcare ale celor mici, dar și cu zone de știință pură pentru toți, de la producerea vânturilor puternice (Ducu și Genevieve au suportat, într-un spațiu închis, un mic tornedo de 70 mile pe oră!), la principiul scripeților și producerea apei. De la scanări de obiecte la simularea patinării urmând un hocheist celebru din echipa Los Angeles Kings, câștigătoarea de acum doi ani a mult râvnitei Stanley Cup, a conducerii mașinii care curăță și nivelează gheața patinoarelor etc… Un helicopter, în care copiii au senzația că se desprind de pământ, acvarii, pante de alergare și atâtea alte combinații între informații noi și dezvoltarea abilităților fizice și intelectuale. O lăudabilă grijă pentru generațiile de mâine. Cu un preț cam mare la intrare (12,95$ pentru copiii între 4-14 ani; 16,95$ pentru adulți!), având în vedere că acest fascinant Univers a beneficiat (și o mai face!) de donații. Astăzi, însă, am prins o zi de „promovare” a Centrului, încât maturii au plătit numai 10 dolari!

…Genevieve s-a simțit excelent, a „patinat” cu o viteză destul de bună (după înregistrările aparatului special!) și a făcut câteva ture ca o veritabilă atletă de sprint!… Celine a dormit liniștită, urmând să mai aștepte vreo doi ani până să se bucure de Discovery Cube Science Center!…

…La întoarcere, lunch-ul în Van Nays, la cam 20 km de casă. La un restaurant care mi-a dat, o clipă, fiori: „Outlaws”! La o primă traducere, în română, ar însemna ceva „în afata legii”, numai că limba engleză are și ea frumusețea jocurilor cu sensurile și semnificațiile cuvintelor. Și, cu ajutorul lui Ducu, care mi-a retezat-o clar că nu-i vorba de nicio „fărădelege” și mi-a pus creierașul la lucru, am ajuns să înțeleg că suntem în restaurantul „Haiducilor”… Unde am ales cel mai nou produs, un somon sălbatic prins pe Red River, existând și Râul Roșu în munții din Nord. Când mi-a venit comanda, pe un platou lung din lenn, am crezut că mi-a fost adusă o minge de handbal, acoperită cu glazură cum e la noi eclerul de nes. Atât de mare era chifla la mijlocul căreia, între sosuri picante, salată, roșii, rondele de ceapă, morcovi cruzi, usturoi și castraveți, se afla o felie sănătoasă de somon scos de pe grătar!… A costat comanda mea 13,50 $, însă a făcut toți banii! Mai ales că, la final, fetele de… haiduci americani ne-au adus, din partea casei, și o prijitură iute, de-am râs să mă prăpădesc cu fermecătoarea Genevieve…

…Când am ieșit de la „Haiduci”, afară soarele săruta din nou cerul. Ploaie deasă de lacrimi, în schimb, în sufletul meu…

Jurnal de California (4). MI-AM GĂSIT JOB ÎN SANTA MONICA!

…Drumul spre Ocean, pe cocoașe, pare, o clipă, un tablou din San Francisco, nu sunt, însă, în vestitul „Streetcar” (Ce piesă „Un tramvai numit dorință” de Tennessee Williams!) ce aleargă spre apele Pacificului, deasupra Alcatrazului, mă aflu în mașina lui Ducu și mergem veseli, sub soare, toți cinci–Celine și Geneviene, în scaune speciale, în spatele mașinii, Karina lângă ele, eu, în dreapta feciorului meu cel mare. Ținta e clară, Santa Monica Beach, o plajă de 3,5 mile (5,6 kilometri), foarte lată, lângă Pacific Coast Higway. Locul unde circulăm ca pietoni bine dispuși, se numește Santa Monica Pier, ctitorit, în 1909, la poalele unor bulevarde celebre, Colorado, Ocean, și ale unui lanț de hoteluri și vile de lux. Plaja aceasta este un Spectacol, o Istorie, o Fascinație…

…Știam că aici s-a filmat „Baywatch”, nu-s eu cu filmele, iar piese de teatru nu s-au montat pe plaja asta bătătorită de actori celebri, Nu însă în spectacole, ci printre sutele de mii de americani care au fost absorbiți de voleiul pe plajă, început, aici, la Santa Monica, unde primul joc oficial s-a consemnat în 1930. Zeci de terenuri de volei pe plajă pentru amatori, baza de selecție în căutarea viitorilor campioni. Poți uita de salba de titluri mondiale și olimpice ale yankeilor, în acest sport pe care l-au creat și pentru care s-au zbătut să devină sport de Olimpiadă, cum s-a și întâmplat, debutând la Atlanta, în 1996, unde 11.000 de spectatori au fost la finală?!… Se spune că pionierii acestul joc spectaculos sunt Jean Bruncardi și Johnett Latrelle, cu vreo sută de Open-uri câștigate, dar istoria scrisă îl prezintă ca rege al Fileului din briza Oceanului pe Karch Kiraly, care a triumfat în 142 de Open-uri!…
…Privesc pădurea de terenuri de volei pe plajă și mi-i imaginez în aceste locuri pe Marlyn Monroe, Paul Newman, Tom Selleck, Robert Redford, înălțându-se la fileu, între două filmări, scene consemnate de istoricii locului. Mare amator al acestui joc a fost și legendarul baschetbalist Wilt Chamberlain, și câți alții pe care poveștile locale și cele scrise nu-i cuprind. Eu n-am venit, însă, să fac o istorie a voleiului pe plajă, se joacă și pe la noi, la ales la Constanța și Costinești, ci să mă bucur de splendori rare, într-o țară mamut, în care oamenii nu uită, dimpotrivă, să facă și mișcare!…

…Chiar dacă este Paștele Catolic, duminică 27 martie, când vizitez vestita plajă, destulă lume. Mulți, de toate vârstele, cu biciclete de toate tipurile, inclusiv tandemuri, unii, atleți de ocazie, ba, pe Digul distracțiilor, și o ședință de yoga, amintindu-mi imediat de „Spirala lui Bivolaru”, la Costinești, în Golful francez, unde am văzut în premieră așa ceva, în ’95, când eram într-o scurtă vacanță în…România, și am rămas șocat. Aici, pe Santa Monica Beach, e altceva, o geometrie a mișcării și a respirației… Nu zăresc nici un rugbyst, ciudat pentru mine, junior din trupa lui „Ahoe, un salut din vechea Troe!”, la juniorii Griviței roșii, cu neuitatul poet-antrenor Tudor George… Santa Monica a fost o vreme, în anii acestul Mileniu, capitala acestui „sport de derbedei practicat de gentlemeni” (Jean Giraudoux), câștigând și două titluri naționale (2005, 2006)… Cum să uit de rugby, sportul adolescenței mele, din moment ce yankeei au fost campionii olimpici în 1924, la Paris, când au învins și Naționala noastră (37-0!) și pe a gazdelor, „cocoșul galic” administrându-ne un sec 59-3, dar „tricolorii” noștrii au cucerit „bronzul” turneului olimpic la care au participat, atunci, doar…trei reprezentative?!

…Fanii de surfing sunt cam dezamăgiți, chiar dacă aici e un paradis al lor. Oceanul nu are valuri, adio plimbări pe creste cât blocul cu patru etaje… Zăresc un anunț, Școala de surfing, merg spre ea, caută și instructori, gata, om sunt, visez o clipă, dar eu nici nu știu să înot, iar în Pacific nu se scaldă nimeni, deocamdată, afară sunt doar 20 de grade Celsius… Ducu îmi face o fotografie, cea pe care o vedeți atașată la acest material cu primul meu job ratat în Santa Monica…

…Nu văd Pier Aquarium, din Heal Bay, și nici prea multă activitate pe teritoriul Plajei Internaționale de Șah, în schimb, spectacol rar, pe Plaja Mușchilor. Sute de oameni, la aparate pentru toate gusturile și talentele, inele, bară, paralele egale și inegale, balansoare. La inele, gală, nu alta, sunt zece inele ridicate la vreo doi metri de nisip, câte două în cinci acolade metalice. Un bătrânel valsează din inel în inel, cu o desteritate uluitoare, unii îl fotografiază uimiți, îl urmează și o puștoaică, valoare, domnule, sigur, sunt și pleziriști, dar e o încântare să vezi concertul de la inele, care l-ar fascina până și pe celebrul nostru campion Dan Grecu… La o bară fixă, o veritabilă Sirenă, mângâiată de zile de soare și briza Pacificului, devine când statuie sub munții de ceață din zare, când un dirijor în forță, schimbând amețitor registrul mișcărilor, coordonate, parcă, de un computer magic…

…Cu familia mea din Califiornia am venit, la cravată și sacou de primăvară (cum altfel, fără cravată nu eram eu, vorba lui Ducu?!), să mă bucur de sublimul naturii, aici, la Santa Monica. Dar am descoperit și splendoarea umană…

…Seara, plin de atâta frumos, după ce am ținut-o în brațe pe minunea de Celine, încercând să-i alin prin vorbă caldă, semnalul de foame, am văzut un serial de dată recentă „Mozart în junglă”. Un film (americanii știu să facă și filme excelente!) despre viața frumoșilor nebuni care au mai rămas în acest Mileniu, creatorii de Artă, în filmul acesta membrii Orchestrei simfonice New York. Junga nu putea fi decât cea care m-a maturizat și pe mine, în cei cinci ani și ceva de taximetrie, inegalabilul New York…

…Descopăr cu bucurie că Ducu nu se uită la talk-show-uri, tot felul de kitsch-uri, rar deschide televizorul, pentru seriale bune, expediții, concerte de muzică de toate genurile, emisiuni din care poți învăța multe. Exact cum fac eu la București, unde am renunțat de vreun an la pălăvrăgeala, minciunile și noroiul de la televizor… Un documentar pe „National Geographic”, altul pe „History”, pe „Animal Planet”, un film pe HBO și câte două-trei meciuri bune, nu partide de trei parale din campionatul românesc…
…Când trăiești într-un Tărâm al Minunilor, cum este California, cum să-ți mai ardă de cancanuri?! Chiar dacă și aici, din păcate, au fanii lor!

…Am ratat eu, la Santa Monica, jobul la Școala de surfing, dar, simt, l-am primit pe cel de scriitor! Gata, am pus-o de-o nouă carte. Un Jurnal sentimental… Editori, vă aștept ofertele!

Jurnal de California (3). LA VENICE, M-AM LIPIT DE BBC…

…Știu, privind imaginea de mai jos, prietenii o să mi se împuțineze, clevetitorii vor ajunge la scenarii SF, iar dușmanii (care nu mă interesează demult!) vor face o criză de ficat sau de bilă…

…BBC Pop Up este o echipă britanică, of course, care a străbătut Canada și Statele Unite pentru a surprinde, prin jocul dragostei și al întâmplării, Evenimente aparte. Face reporaje pe șosele, în orașe, în baruri, pe plaje, în munți, în cartiere sărace și între nababi, forțând tot ce este…Surprise! Și nebunia asta a lor a prins…

…Eu am întâlnit team-ul BBC Pop Up, sâmbăta ce-a trecut, la Venice, în California, dacă mai era nevoie de precizare. Am realizat că, o vreme, am fost colegi. Pe vremea Mondialului american de soccer, World Cup ’94. Când eu eram corespondentul special a BBC-ului la marea Gală a fotbalului mondial! Cu reportofonul după mine alergam prin stadioane, hoteluri, restaurante, parcări, oriunde se afla Naționala noastră de fotbal (firește ROMÂNIA!), cu jucători, antrenori, conducători, ziariști și suporteri. A fost cea mai frumoasă pagină din Istoria Naționalei de fotbal a României! Dacă ar fi existat pe atunci BBC Pop Up, cu siguranță că m-ar fi însoțit, cel puțin după acea Victorie istorică, 3-2 cu Argentina!…

…Contaminat de stilul BBC Pop Up caut și eu surprize, lucruri neștiute, neașteptate, însoțindu-mi minunile de nepoțele, Celine și Genevieve, pentru care am trecut din nou Oceanul, după un drum de 25 de ore, cu tot „arsenalul” aferent. Iar feciorul meu cel mare, Ducu, îmi alimentează din plin această foame de nou.
…Umblu cu un carnețel după mine, oriunde aș merge. Ca și BBC Pop UP, cu două-trei camere de filmare pornite…

…N-am petrecut decât patru zile pline, aici, și, după 22 de ani, California mi se pare atât de necunoscută. Este drept, atunci, în luna Mondialului, petrecută cu prietenul de cinci stele, valorosul regizor de teatru Florin Fătulescu, timpul avea cinci viteze, nu-mi era gândul decât la fotbal, la transmisiile pentru BBC și „tolba” pentru cartea despre Mondial („Columb a descoperit America, Hagi a cucerit-o”). Acum, e altă Viață, mult mai calmă, de Vacanță…

…Acum trei luni eram în Florida. Nu credeam că voi reveni atât de repede în State… Sublima Celine este de „vină”…

…Logic, fac comparații, reflex de ziarist, nu zic scriitor, să nu fiu acuzat că mă dau prea important…
…Clima, diferită. La Miami era prea cald în decembrie și ianuarie. Trebuia să suport și noaptea aerul condiționat, care nu prea mă lăsa să dorm, ba m-a și îmbolnăvit… Aici, în California, diminețile (mai ales) și serile sunt răcoroase, pentru mine, uneori, chiar friguroase… Să dormi ca un prunc!

…Dar, Adio, plajă! Chiar dacă am venit cu două slipuri. Noroc că, înaintea plecării din Bucureștiul iubit, Ducu mi-a spus să-mi iau și un pulovăr-două…
…Circulația pare mai civilizată, există atenție pentru colegii de trafic…

…Prețurile sunt mai scumpe în California, logic, din moment ce aici există o taxă în plus, cea de stat…

…Benzina e și ea ceva mai scumpă, nu cu mult, 2.50-2.90 $ galonul. Există și o explicație. În California, atenția pentru poluare este cea mai mare din SUA. Ca atare, și procesul de tratare al benzinei este îmbunătățit, iar mașinile sunt diferite față de cele din alte state. Mai mult, mașinile, mici și mari, pentru California sunt speciale față de cele fabricate pentru celelalte 49 de state!

…În dimineața asta, nora mea Karina mi-a spus că pe CBSN s-a anunțat că…”fotbalul românesc are probleme cu matematica”!?! Nu știam despre ce e vorba. Am aflat repede. Gafa de Gâgă a Federației Române de Fotbal, în a cărei matematică aberantă, Andone a marcat 9,5 goluri, iar Stancu 18,5 (!?!). Sau invers, nu mai contează… O vreme ar fi bine să nu spun pe aici că am fost comentator român de fotbal…

…Mă bucur de nepoțele, de copiii de aici, de California-cu multe alte frumoase nebunii care mă așteaptă să le descopăr!

Jurnal de California (2). Sâmbătă, la Venice, am fumat marijuana și l-am întâlnit pe Mao!

…Întâiul week-end în California 2016 a început sâmbătă 25 martie. Ducu m-a invitat la o plimbare prin Venice, alături de Karina și cele două minuni de nepoțele, Celine și Genevieve. Am mai fost în Veneția Americii, acum 22 de ani, în timpul Mondialului de Fotbal. M-a dus, în două seri, la un restaurant de lux pe unul dintre Canalele Veneției și la un amic doctor, vestitul regizor de teatru Florin Fătulescu, prietenul care mi-a montat, în anii ’80, cu mare succes de public și de presă o comedie („Pele și caii verzi” sau „Adio, Pele!”) la Petroșani și Brașov, cu turnee de ecou în București și pe Litoral.

…Acum, Venice pe timp de zi. Zi însorită, chiar dacă diminețile, în California, sunt friguroase. Venice este un fel de cartier în Los Angeles, deși, a fost fondat, la 4 iulie 1905, ca stațiune independentă pe plajă, de un milionar al tutunului, Abbot Kinney. În 1926, însă, teritoriul mărit de la 2 mile la 16 (23 de kilometri), cu destule canale trasate prin mlaștini drenate, cu clădiri având arcadele amintind de Palatul Dogilor din falnica Republică Italiană numită Venezia, această splendoare de la Pacific a fost anexată orașului Los Angeles, în subordinea lui aflându-se și astăzi. Despre Venice, cuibușor de nebunii, pentru artștii din lumea-ntreagă, casă a generației beat între 1960-1970, s-au scris cărți, s-au făcut filme…

…Eu plec la drum pentru un mic reportaj de suflet, capitol într-un Jurnal sentimental. Plec însoțit de un „ghid pentru un scriitor”, cum îmi numesc feciorul cel mare, Ducu, care știe să-mi ofere ceea ce nu se află pe Internet sau în pliantele turistice.

…Venice este și astăzi un magnet, pentru că a fost vitalizat nu de bogătani, ci de artiști, oameni cu gusturi estetice, sigur nici fără vreo lețcaie în cont. Aici, una dintre casele-baracă, cum mi-a venit prima definiție văzându-le, cele fără vreun etaj, joase, sărăcăcioare în splendoarea naturii dintre Munții Santa Monica și Oceanul Pacific, se vinde cu cel puțin un milion de dolari!… Sunt multe astfel de maghernițe cumpărate, iar pe locul lor se construiește zdravăn, e plin cartierul de noi clădiri, între palmierii înalți de vreo 30 de metri, specifici numai Californiei. Chiria într-un astfel de lăcaș, construit prin anii 40 pentru clasa muncitoare, era acum trei ani de 2.000$ pe lună. Azi, e 4000$! Dar, cei care au rămas din anii trecuți, plătesc chiria de atunci, o lege salutară îi apără pe chiriași de rapacitatea unor proprietari care vor să mărească mereu prețul…

…În drum spre Venice Beach, ajungem pe Main Street și Ducu, maestru în informatică, îmi atrage atenția la o clădire pe stânga, „Binoculars Building”. Două binocluri mari, negre, străjuiesc intrarea. Este sediul vestitei companii „Google” pentru Los Angeles și partea de Vest, sediul mondial fiind la San Francisco. Avansăm și trecem repede în Abbot Kinney Boulevard, ctitorul minunăției Venice. „Este considerat cel mai interesant bulevard din America”, mă atenționează Ducu, și privirea se înnobilează cu un șir rar de magazine, restaurante, Galerii de artă, între Palmierii uriași parcă purtând fulare de frunze la gât, sprijinind cerul. În zonă, străzi care te duc cu gândul la Andalusia (Sevilla noastră din 7 mai 1986, Steaua-Regina Europei la fotbal!), Valencia, Granada, Cadiz… La un moment dat, atenție mărită: o Gondolă într-un sens giratoriu, Windward Circle, centrul stațiunii, semn că s-a circulat cu gondolele și în Veneția Americii… Suntem la răscrucea lui Pacific Avenue cu o stradă și descopăr încă una dintre minunile lumii: strada se poate traversa normal, de la stânga la dreapta și invers, dar și… perpendicular! Fac întâia oară în viață un asemenea drum, depășim câțiva cerșetori și ajungem față în față cu Venice Beach!…

…Plaja asta e un regal rar. Ciorchini de oameni stau pe un dâmb de nisip și participă la unul dintre spectacolele publice. O trupă, „Olimpicii de ghetou”, pare a fi formată din campionii mondiali la gimnastică artistică și acrobatică, se rostogolesc de trei-patru ori în aer, înainte și înapoi, se aruncă pe caldarâm de parcă ar avea amortizoare în brațe, fac flotări uluitoare, ținând antrebrațele lipite de ciment, se cântă modern, se dansează, se râde, Viața e frumoasă, turiștii filmează, fotografiază… Văd un SegWay, nebunia pe două roți, cu un ghidon înalt până la nivelul pieptului, pe care te plimbi cât vrei, am descoperit distracția asta, care costă vreo 4.000 $, cu vreo cinci ani în urmă în South Beach Miami. În Venice, se închriază, cu 49,99 $ pe oră și 79,99$ pe două ore, dar mușterii s-au cam împuținat, mai ales că aici e și ținutul surferilor. Azi nu-s, însă, valuri, și distracția este pe faleză, chiar dacă, aproape de Ocean, se află Ringul skateboarderilor… Pe Esplanadă, tot felul de expoziții de ocazie, de nebunii, artă naivă, magazine cu souveniruri, numai culori vii, în combinații atât de diverse, un bătrîn cu doi șerpi mari, poți face o fotografie cu unul ei, unul alb, altul gri, un homeless cântă cu foc la un pian, adus la mal de plajă… Ducu mă face atent în fața Avenue-ului Westminster, la nr. 20, la 20 de pași de plajă, descopăr o casă din filme, din poveștile copilăriei, ctitorul ei a numit-o Casa Bordello. E din marmură neagră și albă, cu grilaje și uși aurite, un roccoco-barocul secolului 18 în stil american, cu personaje din filmele ultimului secol, parcă și doi-trei zei, pe acoperiș, pe pereții laterali… Ducu îmi arată și adevărate expoziții de picturi murale pe zidurile magazinelor, clădirilor oarecari, predomină roșul, galbenul și albastrul, liniile drepte, floră și faună marină, oameni stilizați, este arta acestui Mileniu, aici, unul dintre autori, Rip Cronk, este un cunoscut de-al lui Ducu…

…Pe un practicabil destul de ridicat, se face reclamă la un „spectacol rar”, i se spune „Freak Show”, în care, pentru cinci dolari, intri și vezi „60 dintre ciudățeniile de pe acest Pământ”! La intrare vor să ademenească publicul avid de senzații tari, oameni cu trei mâini, o femeie cu barbă, un pitic de vreo 30 de centimetri… Trec trist pe lângă acest Show și gândesc că cei mai ciudați am ajuns noi, cei așa-ziși normali, de afară, scoatem bani și din durerea umană din blestenații sorții, să ne bucurăm semenii bolnavi de „evenimente” sau să fim fericiți, cu cinism, că nu ne-au lovit pe noi asemenea blesteme! Dar, oare, suntem fericiți în această sărăcie morală?!…

…Trec pe lângă al treilea așa-zis cabinet „The Green Doctors”, o masă și un scaun într-un cort sau o cămăruță fără peretele din față. Ducu îmi înțelege nedumerirea și mă pune în temă. „Dacă vrei să fumezi marijuana, aici, o poți face liniștit, numai că trebuie să ți se dea de la aceste cabinete un certificat că ești apt să tragi marijuana. Costă 40 dolari certificatul!”…N-am fumat în viața mea, nici măcar o țigară din mătase de păpușoi, așa că nu-mi rămâne decât să rămân scriitor și să-mi imaginez…

…Sunt pe plajă, la Venice, și trag tacticos dintr-o țigară de marijuana, băi, ce liber sunt, băi, ce târșelos am fost, să nu-mi simt mintea luând foc, să visez, să mă simt… Cum naiba să mă simt?!… Negăsind răspuns, am mai tras o dată lung din marijuana cumpărată pe dracul știe cât, și am început să înjur cu patos sau ca la ușa cortului teroriștii, blatiștii, politicienii care distrug conșteint lumea și nu se mai satură de bani și putere, haosul din România și pseudo-liderii ei de rahat, mânăriile, noua dezordine a Europei… Deodată, o echipă specială a venit, m-au înhățat doi gardieni-jucători de fotbal american, mi-au dat două palme, mi-au făcut o injecție, și m-au trezit la realitate! Bine că n-am cedat în viața mea tutunului, o zic, în Venice, culmea ironiei, fondată de un miliordar al tabacco-ului, Aboot Kinney…

…Lunch cu totul și cu totul special. Într-una din clădirile cu arcadele de la Palatul Dogilor. La un restaurant chinezesc. „Bucătăria lui Mao!”, zâmbesc Ducu și Karina. Încăpere oarecare, cu 12 mese de patru locuri și una de 10 persoane. Dar pereții însă… În față, cum intri, figura lui Mao Tze Dun. Și multe fotografii și desene, cu tovarăși în jurul lui Mao, cu soldatul comunist apărătorul Patriei, iar deasupra tejghelei unde aduc bucătarii comenzile, un tablou cu chipul lui Mao în patru culori: roșu deschis, albastru, grena, negru!… Nu cred că vreunul dintre cei din restaurant știe care a fost adevărata față a lui Mao Tze Dun (1893-1976)… Liderul comunist al Chinei, poet, filozof, novator (!?!) al teoriei marxist-leniniste, al economiei politice, liderul partidului comunist chinez, strateg militar și politic, om care, se spune, a îmbunătățit educația, școala, sănătatea lângă Marele Zid, dar a avut pe conștiință și vreo 60 de milioane de morți, în perioada 1949-1976, cu acele campanii nebune numite „Saltul înainte” și „Revoluția culturală”. Ce înseamnă însă 60 de milioane de morți la un mega-popor care a atins întâiul miliard sub Mao?!.

…După o masă chinezească de cinci stele, la care Genevieve a mâncat alături de noi, iar Celine a dormit liniștită în căruciorul ei, am întrebat-o pe una dintre cele două ospătărițe care ne-au servit (o chinezoaică și o afro-americană), firește pe asiatică, o femeie în jur de 55-60 de ani, dacă l-a văzut vreodată pe Mao?! A privit o clipă-două ca electrocutată, a dat tăcută din cap, ce o fi vrând să spună, oare, și a plecat!…
…Ce Mao, domnule?! Cine să fie ăsta?! Important e că unii mănâncă o pâine de pe urma lui…

…Am plecat din Palatul Dogilor californian ce adăpostește…”Bucătăria lui Mao”, cu gând de scriitor. M-am uitat la tabloul cu Mao în oatru culori și l-am provocat la dialog, ca în acele dialoguri de patru ani „Dacă am fi fost față în față”, publicate în ziarul meu „Lumea Noastră, Lumea Sporturilor” de la New York…
-Domnule Mao…
-Tovarășe!
-Tovarășe Mao, cum a fost cu liderul comunist al României, Ceaușescu?
.-Când, atunci de ne-am văzut ultima dată, la Beijing,în ’64?
-Atunci!
-Ce să fie, atunci?
-La vreun sfert de veac după executarea comunistă a lui Ceaușescu, s-a scris că v-a contrat, chiar la Beijing!
-Da, mi-a zis că ar trebui să mai îndulcesc relațiile cu tovarășii sovietici…
-Și l-ați pedepsit, nu?!
-Dacă-l pedepseam, nu mai pleca viu din China!… N-a fost obraznic, doar a vrut să arate că are și el idei…
-Se spune însă că…
-Tovarășe, tot ce s-a întâmplat a fost că nu m-am dus la dineul de adio! Atâta tot… Ca între comuniști!

…Zi de roman, astăzi, la Venice, Veneția Americii!

26 martie 2016, Mar Vista, California