California – Mircea M. Ionescu

Jurnal de primăvară (2). UN DECENIU DE SPERANȚĂ… 9 MARTIE-10 ANI FĂRĂ CANCER!

…Acum zece ani. În 9 martie 2007. Văd și astăzi umblându-mi prin memorie ceasul acela întâmplător negru fixat pe peretele alb, în fața mea, când eram răstignit pe masa de operație ce arăta ca o cruce orizontală. Era ora 10,12, dimineața, acolo, în clinica particulară de lângă Stadionul Dinamo (ce ironie a sorții pentru un comentator sportiv!)… După aceea, conectat la fire, aparate, cu un ac pătrunzând adânc în mâna stângă, să mă anestezieze total, am dispărut din viață.

…M-am trezit după cinci ceasuri, pe o targă hidraulică, tremurând de frig, cu pântecele arzându-mi, în drum spre reanimare. „Gata, ai scăpat de cancer!”, a venit o voce ca de înger deasupra mea, era o nouă naștere. Eminentul Profesor Mihai Lucan și echipa lui de specialiști venită de la Cluj mă scăpaseră de un coșmar născut, întâmplător, când mi-era lumea mai dragă și viața mai fericită: cancer la prostată!… Niciun simptom, nicio durere, niciun medic care să mă întrebe cum stau cu PSA-ul, noțiune extraterestră pentru mine până la la 61 de ani!?! Noroc cu doctorul Nicolau, de la o clinică particulară din preajma Pieții Victoria, el m-a întrebat de PSA, când eu m-am dus de bună voie, ca la fiecare început de an, să-mi fac analizele clasice de sânge. Nu era medicul Nicolau, azi eram oale și ulcele…
…PSA-ul meu ajunsese exploziv la 10,6!!! Cel normal, la vârsta mea, 3,5-4… A urmat cea mai rapidă și cumplită cursă contracronometru din viața mea, mereu legat de un pai de Speranță… Pe 31 ianuarie 2007, m-a lovit acest trăznet negru ca moartea, pe 20 februarie, biopsia, ca o ghilotină, cancer-cancer, pe 1 martie, după scintigramă, era să-mi crape inima așteptând să aflu dacă pot fi operat, Dumnezeu m-a ținut în brațe și de data aceasta,da, tumoarea nu ieșișe din capsulă și puteam fi operat! Imediat, în acea zi de Mărțișor, am făcut un raliu de noapte la Cluj, la Profesorul Mihai Lucan, ca pe 9 martie să fiu convins că am scăpat de un blestem masculin…

…Pentru operație, am pendulat între Fundeni și echipa de sub Feleac, între brahotomie (sau cam așa ceva!) și criogenie. Am ales, pe riscul meu, așa m-a îndemnat, cred, Bunul Dumnezeu, ultima variantă, criogenia, înghețarea tumorii și apoi arderea ei. Nu m-a afectat deloc că eram al cincilea pacient român operat prin această metodă de ultimă generație.

…Nu mi-a fost o clipă frică. Experiența de taximetrist de noapte în jungla New York-ului, acel pistol pus la cap și cuțitul în ceafă au transformat într-un om puternic moral trestia gânditoare care traversase Oceanul. Un singur gând ciudat m-a lovit o clipă, în noaptea din ajunul operației, internat, injectat, pregătit moral: „Doamne, voi mai fi eu, după operația asta?! Prețul ei nu va fi să-mi pierd minunea de familie?!”… Am aruncat repede apă peste focul ăsta cumplit venit din metafizică. Operația a durat cinci (!) ore și „a fost foarte reușită!”, mi-a spus Profesorul, acum opt ani…

…Scăpase, însă, un micron de tumoră neînghețat, nears. Care a crescut ca Balaurul din poveste. PSA-ul tot creștea, ajungând la 6!. Peste un an și opt luni, Profesorul a găsit „un iepure negru” alergând prin mine și m-a chemat urgent la Cluj să-l „împușcăm”. În noapte târzie, pe 7 noiembrie 2009! A doua operație parcă nici n-a fost…

…De atunci, lupt. De opt ani, la trei luni, uneori cu o scurtă pauză, analize și o injecție cu un ac cât mina de pix, care-mi blochează hormonii și mă face un timp legumă. Cinic, îmi spun: ”Câți, oare, mai au șansa asta de a deveni legumă?!”… De a trăi Viața fie și din viteza a cincea într-a doua?!… Revin la Zoladexul meu salvator. Surplusul de hormoni alimentează celula canceroasă. Cam asta am înțeles eu, dramaturgul, din vorbele medicilor. Asta înseamnă pentru mine Zola…dex!
…De șapte ani nu mai mănânc carne de porc sau de vită, nu mai beau răcoritoare acidulate, nici vorbă de energizante, otravă curată. Se poate trăi bine și așa!

…Luna viitoare, în prilie, fac din nou Zoladex-ul, durere și speranță în noua mea Viață!

…Marele scriitor rus Alexandr Soljenițîn ne-a lăsat un remarcabil roman „Pavilionul canceroșilor”. L-am sorbit în două nopți, pe când nu eram de-al…Pavilionului. Un fantastic roman, mai mult politic… Anul trecut, plin de experiență naturalistă, am scris piesa Vieții mele „Monolog în doi cu moartea la ușă”, un veritabil Jurnal de canceros. Textul a câștigat, în aprilie 2014, Marele Premiu de monodramă la Gala Star, Bacău, și, conform regulamentului Concursului de dramaturgie și al promisiunilor, urma să merg, peste un an, la premiera piesei, pe scena moldavă. Trăiesc, însă, în România, unde promisiunile rar se respectă… Sau, cine știe, se așteaptă momentul să mă ridic în Ceruri, ca finalul „Monologului” meu să fie bătut în cuie, nu să tot continue… Uite, însă, că eu mă încăpățânez să Trăiesc! Încurajat de Bunul Dumnezeu…

…Sigur că va veni și ziua aceea Z! Mâine, săptămâna viitoare, la anul, peste… Numai că nu mă gândesc la „Finalul de partidă”, cum zice Beckett. Îmi fac cu precizie de robot analizele, iau medicamente de întreținere, suport Zoladexul-paradox, chin și iluzie, și-mi văd de ale mele. Cancerul nu există pentru mine! Deși evadarea din el mi-a costat enorm, Familia. M-am echilibrat în trei-patru luni: decât singur în doi, mai bine singur-singur, chiar dacă sunt cu un picior în groapă (Noroc că mai am unul și o minte limpede, plină de vise.)!… Eu nu sunt niciodată singur. Am scrisul, teatrul, fotbalul, fiecare zi trăită din plin, 5 ani, 7 luni și 22 de zile am făcut, cu elan adolescentin, naveta la Giurgiu, iarna la Miami, premierele din fiecare săptămână, turneele, cronica dramatică „Amanta mea Thalia”, în fiecare zi de joi, în revista „Taifasuri”… Plus că mă mândresc și cu două Certificate de bunic, minunata Genevieve și Celine, acolo, în California mereu însorită… Nu, nu mă joc de-a „dublulgânditul” și „nouvorba” lui Orwell din celebrul romam „1984”…

…Eu m-am operat întîia oară de cancer, Azi, adică acum zece ani,.Sunt incurabil optimist și nu mă gândesc la acordul final. Nu o să-mi fie niciodată milă de mine, asta m-ar ucide, chiar dacă, uneori, mai ales de Sărbători, două-trei minute (slăbiciunea umană!) scapă, așa, un crivăț prin suflet și mă simt totul o rană… Renasc, însă, repede, mai am, doar, de făcut atâtea, de trăit alte și alte bucurii, dar și tristeți, încât nu mai am timp să meditez, decât în ziua analizelor, la boala asta parșivă care s-ar fi insinuat de nu știu când în viața mea…

…Capul meu este o bază de date sentimentale. 7 mai ’86, Sevilla, martor trimis de ziarul „Sportul”, cu regretatul meu profesor Ioan Chirilă, să participăm la „Noapte generalilor”, când Steaua a cucerit Cupa Campionilor Europeni, 2-0, la penalty-uri, cu Barcelona și cu Duckadam intrând în Cartea recordurilor, prin cele patru lovituri apărate, de l-a făcut pe Regele Juan Carlos al Spaniei, prezent la vreo doi metri deasupra mea, să monologheze sincer: „N-am văzut în viața mea așa ceva!”…
…4 iulie ’86, evadarea spre America, după purgatoriul italian (Latina și Roma) de 22 de săptămâni-calvar-iluzie, în Lagărul cerșetorilor de libertate…
…14 februarie ’87, întâia zi de taximetrist la New York., „Academia Vieții” pentru mine..
…13 iunie ’87, prima ediție a ziarului meu de limbă română scos la New York, „Lumea Sporturilor”, care peste doi ani și-a îmbogățit titlul: „Lumea Noastră-Lumea Sporturilor”…
… Vara lui ’94, „Columb a descoperit America, Hagi a cucerit-o”, titlul volumului meu scris în timp record, cu sufletul, și dedicat Mondialului yankeu…
…13 mai ’79, debut în dramaturgie, la Arad, cu piesa „Centrul înaintaș s-a născut la miezul nopții”…
…Toamna lui 2014: Volumul meu de teatru „Animalul, acest om ciudat” s-a aflat printre cele trei nominalizări la Premiile Academiei, care și-a bătut și ea joc de dramaturgie, neacordând niciun premiu!?! Nu-i prima oară când Dramaturgia devine cenușăreasa literaturii române! Câtă nedreptate, domnilor academicieni, care nu citiți și piese și nici nu v-am prea văzut pe la teatre!…
…20 martie 2015, premieră cu întâia mea piesă scrisă în calitate de bunic (a 28-a din CV-ul personal)…
…7 aprilie 2015, altă premieră, „o comedie neagră, dar vizibil politică”, la Ruse etc, etc. Doamne, cât mă mai răsfeți!
…3 februarie 2017. Ultima Premieră din cariera mea de dramaturg, la Teatrul Ariel din Rm.Vâlcea: „Freud și Bunul Dumnezeu”…
…7 martie 2017. Nu mai știu a câta corectură la ultima piesă, a cincea, din noul volum de teatru care, probabil, va da ochi cu distinșii cititori prin iunie, iulie care vin…
…Astăzi este pentru mine… 9 martie 2007! Sărbătoresc Zece ani de învingător, chiar dacă au mai existat și mici înfrângeri personale…Diseară, voi închina un pahar cu vin roșu pentru noua mea dată de naștere: 9 Martie 2007!

…În ultima vreme, în jurul meu, tot mai mulți oameni, prieteni, colegi, rude, sunt îngroziți de Cancer. „Ignoranța este putere” era o idee în acel celebru roman al lui Orwell. Nu-i adevărat!… Colegii mei de suferință, mă lupt de zece ani cu blestemul negru și rezist. Pentru că lupt, nu există altă scăpare!… Nu aveți decât această șansă: să fiți tari moral și să nu cedați! Cât despre „Restul este tăcere”, celebra replică a lui Hamlet, ducă-se în literatură… Noi mai avem multe să (ne) spunem, clipe de viață pe care suntem obligați, de „contratimpul” în care am fost înscriși fără consultare, să le trăim total…

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

Jurnal transoceanic (1) Clipe de Groază, cu un minut înainte de decolare!

…23 martie. Miercuri dimineața. Ziua debarcării spre California. Zborul este programat la 7:05. dar sunt la aeroport la 4:40. Lume multă. Șoapte speriate despre Tragedia de la Bruxelles. Verific panoul mare cu plecările și ghișeele cu check-in-ul perntru fiecare zbor. Pentru cursa Air-France de Paris se tot întârzie afișarea. Încep primele semne de neliniște. „Poate nu mai plecăm, Parisul nu-i departe de Bruxelles!”, zice un domn agitat. Cumpăr presa. Toate ziarele deschid ediția cu Apocalipsa de la Bruxelles. „Europa din nou sub teroare”, ‚Atentat după patru luni de alertă”, „Uragan asupra Europei”, „Jihad în inima Europei”… Până și „Gazeta Sporturilor” titrează pe prima pagină „Ne temen pentru EURO!”… Citisem într-un alt ziar: „ISIS amenință să arunce în aer turneul final din vară. Adio, Euro 2016?”. Fotografiile de pe primele pagini ale ziarelor apărute la București te înfioară. Morți, sânge, ruine, oameni disperați, soldați înarmați, cam degeaba până acum… Nu-ți mai vine să urci în niciun avion…

…Urc în Airbus-ul A318 de Paris. E 6:25. Rândul 17, pe stânga, la geam. Afară e ceață deasă, nu vezi la 50-60 de metri. O ploaie măruntă plânge pe hublou. La 7:05, cu precizie elvețiană, nava se mișcă de la burduf. Dă cu spatele să o ia spre pista de decolare. Nu facem o sută și ceva de metri și avionul se oprește brusc. Să fie de vină ceața lăptoasă?!… Un steward aleargă agitat spre spatele navei. Sub avion mișună doi oameni… Nimeni nu spune nimic. În avion simți cum tensiunea crește, oamenii se foiesc, căutând răspunsuri afară, prin hublouri. În spatele meu, un puști haios îi spune mamei lui: „Așa repede am ajuns la Paris?!”… După 10 minute, aud în franceză și engleză la microfonul avionului: „Sorry, dar mergem înapoi de unde am plecat. Ne obligă o defecțiune de la ușa din spate a avionului”. Ușa de la 15 rânduri în spatele meu…

…Urcă un tip cu o trusă mecanică de parcă aa fost chemat să citească vreun ampemetru. Vine și un al doilea, fără nicio sculă. Se duc în spatele avionului, meșetresc acolo ceva… Începe „telefonul fără fir” al pasagerilor. „Cum să fie o defecțiune la ușa din spate, când avionul e verificat înainte de a trage la Gate?!”, întreabă un francez. Un pasager român, care merge în Scoția, tălmăcește întrebarea și replică pentru el: „La nici două zile după carnagiul de la Bruxelles, nu mai intra nici pasărea cu vreo armă. Au schimbat tactica, scot un șurub-două la ușa din spate, la vreo aripă, la trenul de aterizare. Deveneam toți îngerași”…

…Îi trimit un SMS lui Ducu, la Los Angeles, cu mica mea odisee de la București… În pun în temă… De sub avion, zgomote ciudate, de parcă ar umbla Bau-bau-ul din copilărie. Nu durează mult… Mă bate gândul să renunț la zbor, să merg la echipaj și să-i cer să mă lase să cobor. Și așa am fost întâia oară în viață târșelos înaintea unui zbor. După 53 de ani navigând prin cer… Și minunata Celine, cea care a alungat moartea la cinci zile din viața ei?! Să nu o cunosc, mi-e atât de dor de ea?!… Ce-o fi, o fi! Dacă era blastem, plecam cu ușa defectă și ne trezeam plutind prin aer, absorbiți cu scaune cu tot. Îmi impun să renunț, pentru câteva clipe, la imaginile de scriitor…”Bine că au descoperit asta cu ușa înainte să decolăm!”, aud în engleză. Așa este, cei din echipajul cursei Air France București-Paris de miercuri 23 martie merită un Premiu special. Ei sunt salvatorii a peste o sută de oameni…

…La 7:50, primul anunț. S-a reparat ușa! Vom pleca în câteva minute… După 58 de minute de spaimă, chiar groază, avionul se mișcă pe pistă. Prin ceață tot mai deasă. Pasărea de metal zdruncină, din când în când, ca o hardughie pe roți… Corpul navei troznește, știu că orice zgomot e deformat, acum, de starea mea psihică. După vreo cinci minute face la stânga. Aud motoarele Airbus-ului ambalându-se. Zăresc luminile de la pista de decolare! Și aterizarea?!, mă macină un gând. E 8:01, alergăm pe pista udă. La 8:02, suntem în aer, spargem un nor greu, parcă nu se mai termină. Un prim gol de aer, unul mic, nu mă sperie…

…La 8:05, lumina soarelui se întrezărește… Gata, suntem deasupra norilor… Zbor lin. Ajungem la Paris, cu 46 de minute întârziere… Am 49 de minute să prind cursa de Los Angeles. O iau, prin Terminalul 2, spre Gate M 44. Veritabilă ursă cu obstacole, urcăm, coborâm pe scări rulante, ajungem la metroul care ne duce spre Gate-urile L și M. În metou, supriză minunată. Mă întâlnesc cu Horațiu Nicolau, omul pe care nu voi putea să-l uit vreodată, el a acceptat, pe când era patronul Telesportului, emisiunea mea de referință „Idoli și Legende”. Horațiu merge la New York!… New York, New York, parcă îl aud pe Frank Sinatra… Ne despărțim după nici două minute. Fiecare spre alt Gate…

…La Gate M 44, puhoi de lume, o coadă de 60-70 de metri. Mai sunt 20 de minute până la plecarea mastodontului Airbus A380, cel mai mare avion transoceanic, cum m-a anunțat Ducă… Ce pot face, decât să iau loc în rând și să aștept. Am un „Le Monde” și prima pagină mă înfioară. Fotografiile de la Bruxelles mă mai cutremură o dată, ca și cele două desene de pe pagina 1, doi copii care plâng, sub două date: 13 noiembrie-22 martie. Altfel spus, cumplitele atacuri de la Paris și Bruxelles…. La un televizor se anunță că, la Bruxelles, a fost prins, în această dimineață, încă un terorist cu bombă asupra lui. La aeroport. La Aeroportul Charles de Gaulle, rândul transoceanicilor avansează greu… E 11 fix, ora Paisului, zborul AF 0066 trebuia să fi plecat de zece minute. Dar nimeni nu a intrat în aeronavă!… Un officer ne verifică pașapoartele, cărțile de îmbarcare. Îl întreb ce se întâmplă de nu plecăm?!… „Se face o verificare foarte, foarte amănunțită”, aproape că-mi șoptește! Ce bine!…

…La intrarea în Uriașul Cerului iau presa franceză. Cine m-a pus?! Toate ziarele sunt în doliu. „Bruxelles. 22 martie 2016”, atâta scrie „Liberation” pe prima pagină, neagră, cu o imagine de groază din metroul bruxellez, însângerat și el. „Europa lovită în inimă” titrează „Le Figaro” prima pagină. „E războiul tuturor”, sună editorialul , cu o întrebare-ghilotină: „Cine urmează pe listă?”… „”Statul Islamic a revendicat atacurile soldate cu cel puțin 34 de morți, la patru zile după arestarea la Molenbeek a lui Salah Abdeslam” (n.r. Capul atentatelor de la Paris, de acum patru luni), scrie ziarul francez, „Europa atacată”, opinează și „Les Echos”… „Euro 2016. Alertă Maximă”, așa îți deschide ediția „Equipe”… Mai toți ziariștii francezi opinează că, dacă islamiștii sunt bine organizați, conducătorii țărilor europene sunt numai buni de gură. Toți califică incredibilă atitudinea serviciilor secrete din Franța și Belgia, dar și din întreaga Uniune Europeană. Un ziar subliniază că, în ultimul val de migranți, au pătruns și 90 de kamikaze, gata să arunce moarte în alte orașe din Europa!… Numele lui Merkel e pus la zid, din nou. Care pseudo-lider german vorbește iarăși, cu atâta cinism, despre „îmbunătățirea cooperării și efortul nelimitat de a învinge terorismul”!?! Parole, parole, se vede că s-a născut în comunism…

…”Le Parisien” are un material foarte interesant: |”Trei milioane de francezi au plecat să lucreze în alte țări”. Pe primele locuri Elveția și SUA… Urmează, la mică distanță, Marea Britanie, Belgia (!), Olanda și Germania! De meditat la asta?!

…Un italian de lângă mine, microb de baschet din Alessandria, care și-a luat un concediu de șase zile în California, numai să vadă două partide (!?!), trăgând cu ochiul la sumara revistă a presei franceze pe care o fac înainte de decolare, simte nevoia să comenteze: „Avionul acesta al nostru atât de mare e sigur prima țintă pentru teroristi!”… Îl liniștesc spunându-i că a fost controlat la sânge, de aceea plecăm cu întârziere… Zbor plăcut, deservire incredibilă, chiar și șampanie pentru toată lumea, în „deschidere”, ca o celebrare a încrederii noastre în înfrângerea teroriștilor criminali odioși, a Vieții care merge înainte!…

…Zborul, lung de aproape 12 ore, de la Paris la Los Angeles. Parcă nu se mai termina. Controalele, verificarea documentelor mi-au luat ca niciodată peste o oră. Telefonul de la Digi e mort, deși am fost asigurat că totul e OK și în SUA!… Orange-ul nu are acoperire în incinta Aeroportului!… Când mă pregăteam să dau cuiva cinci dolari să-mi permită să-mi anunț feciorul de întârziere, îl văd pe dragul tatii Ducu… M-a așteptat cu stoicism și dor nebun după două luni și unsprezece zile de la despărțirea pe aeroportul din Miami…

…Părăsim fericiți aeroportul și, o clipă, revăd vara lui ’94, când venisem la Los Angeles pentru World Cup, pagina de aur din istoria fotbalului românesc! Au trecut 22 de ani de atunci! Oricum, voi da, în zilele următoare, o raită pe la stadionul Rose Bowl, din Pasadena, acolo unde tricolorii noștri au scris irepetrabilă Istorie…

…Ajungem acasă la 25 de ore de la plecarea mea din apartamentul din București. La Los Angeles e soare, dar numai 24 de grade. Dimineața și seara e chiasr fring, mă pune în temă Ducu… Am luat-o pe Genevieve de la grădiniță, am vorbit cu ea și…românește, a învațat să-mi spună „Bunicul de la București”… O cunosc, acasă, în sfârșit, pe sublima Celine, păpușă divină, căreia i-am scris o poezie în cursa Paris-Los Angeles: „Cum să nu vin, Celine?”… Sunt un om bogat, cu două nepoțele de aur, cu ai mei copii din California, Duci și Karina!

…Am căzut buștean, într-un somn lung de 10 ore! Azi, Celine a împlinit o lună și două săptămâni! Puteam să nu vin la Los Angeles, în frumosul cartier Mar Vista, lângă Santa Monica, unde am Patru Comori?!
24 martie 2016, L.A.

Mondialele de patinaj, un secol de Artă

…Săptămâna aceasta, Sportul s-a logodit din nou cu Arta. La Torino, pentru șapte zile, Dansul, Muzica, Forța și Grația poartă Omul spre sublim, înnobilându-l, și oferind Lumii atât de necesar Frumos, parcă înecat în vremuri tulburi.

…Zilele acestea serbăm un Secol de Artă pe gheață! Ediția 100 a Mondialelor de patinaj artistic și, automat, răsfoim istoria acestui sport-spectacol. Startul s-a dat în… 1896, incredibil, la Sankt Petersburg, în Rusia, unde s-a disputat doar gala bărbaților. Prima medalie de aur, la gâtul germanului Gilbert Fuchs. Fetele au fost acceptate la Mondiale în 1902, la Londra. Ultimul Carnaval mondial pe gheață, anul trecut, în California, la Los Angeles.

Țara care a organizat de cele mai multe ori Campionatele Mondiale este Germania, cu 13 ediții găzduite. Prima, în 1904, la Berlin, ultima, în 2004, la Dormund.
Elveția, Statele Unite ale Americii și Suedia au organizat de câte 11 ori gala mondială. Canada-de 9 ori, Austria-de 8 ori, Franța de 7 ori, Anglia de 6 ori.
Cu câte 3 Campionate Mondiale-Rusia (1896, 1903 și…2005!), cu câte două- Italia, în 1951 și 1963, Finlanda (1914 și… 1999) și… Ungaria (1935, 1988), Praga de aur mândrindu-se și ea cu două ediții (în 1962 și 1993).
Prima ediție a Mondialelor de patinaj artistic care s-a disputat în afara Europei, abia în 1930, la New York! Din cele 11 ediții organizate de yankei, 5 s-au ținut la Colorado Springs!
Întâia oară când Festivalul gheții a luat „drumul mătăsii”, ajungând în Asia, în 1977, în Țara Soarelui Răsare. De atunci, Japonia avea să fie deja de 6 ori gazda campionatelor lumii, dintre care trei ediții la Tokyo, unde vor avea loc și Mondialele de anul viitor.
Arhiva stelelor de aur ale gheții numără nume sonore, veritabili creatori de sublim. Olandeza Sonja Heine, americancele Peggy Fleming și Nancy Kerrigan, nemțoaica Katarina Witt, franțuzoaica Surya Bonaly, japoneza Yamaguchi…
Nemuritorul „Bolero” al lui Ravel a devenit Simfonie pe gheață prin arta britanicilor Jayne Torvill și Christopher Dean, în timp ce rușii Belousova și Protopopov au înnobilat luciul gheții cu baletul lor classic…
La cota sublimului și americanii Tim Wood, Brian Boitano și Scott Hamilton-ultimul cu 4 titluri mondiale, cehul Ondrej Nepela, triplu campion al lumii, canadienii Kurt Browning și Elvis Stojko, rușii Alexei Iagudin și Evgheni Plușenko, francezul Brian Joubert și câți alții.
„Noul val” a adus schimbarea raportului de forțe, asiaticii, prin japonezi (Miki Ando și Mao Asada, spre exemplu), sud-coreeni și chinezi asaltând podiumul ultimelor ediții. …La Los Angeles, anul trecut, la simplu, sud-coreeanca Yu-Na Kim și americanul Evan Lysacek au obținut aurul, la dans au găsit pașii de aur rușii Oksana Domnina și Maxim Șabalin, în timp ce la perechi, s-au impus germanii Aliona Savcenko (născută la Kiev) și Robin Szolkovy, ei reușind și premiera ultimului deceniu-două titluri mondiale consecutive! Vor triumfa și acum, ca o revanșă pentru titlul olimpic pierdut, la Vancouver, în dauna chinezilor?
În istoria Mondialelor de patinaj artistic, reprezentanții noștri au fost mai mult elemente de decor. Bibi Moiș, Beatrice Huștiu, Roxana Luca, Gheorghe Chiper (locul 14 la Calgary-2006), Cornel Gheorghe, iar acum Zoltan Kelemen și Sabina Paquier.
Dincolo de bătălia pentru metalele prețioase, secolul de patinaj înseamnă Artă!