Etichetă: Latina

Jurnal de California (16). BYE, BYE, CALIFORNIA, NOUA MEA IUBIRE!

…Mai sunt câteva ore și se împlinesc trei săptămâni de când am ajuns în California. Parcă am venit ieri… Inutil să spun că plecarea aceasta –ezit să zic despărțire!- este cea mai grea din câte am cunoscut peste Ocean. De ieri, sufletul se zbate-n ploi de lacrimi. Am mai fost de două ori în California… O zi și o noapte, în ’88, venind din Australia, spre Terminus New York… Acum 22 de ani, pentru vreo trei săptămâni, pe vremea Mondialului de fotbal, cea mai frumoasă pagină din istoria Naționalei noastre…

Acum, însă, a fost altceva!… Știu, cele două sublime nepoțele, Celine și Genevieve, au dat timpului și spațiului dimensiuni inedite în sufletul meu. De aceea mi se pare imposibil să plec… Și totuși, voi decola…

…Copiii mei din California, feciorul Ducu și nora Karina, n-au știut pe unde să mă mai ducă, ce să-mi mai arate, deși au un program absolut titanic, încât ziua lor ar trebui să numere vreo 72 de ore… Și ei au făcut să mi se pară California mai frumoasă ca niciodată. Mai umană, mai apropiată decât Florida…

…Nu, nu trădez, Florida! Mi-a fost superbă iubită în ultimele șase ierni, trăite sub soare de poveste, într-un Ocean care m-a renăscut. În acel Paradis numit South Beach, sub magia din uluitorul Muzeu Salvador Dali, din St.Petersburg, în croaziera până-n splendoarea botezată Bahamas, și decolarea spre frumoasele Ținuturi Aztece, cu Revelionul în piscina din fața vilei… Și, totuși, Florida m-a obligat să nu accept viața fără aerul-condiționat. Ceea ce noaptea nu-mi prea surâdea, ba chiar petreceam ore albe și, uneori, mai și tușeam… Nu, minunată Florida, nu te trădez! Doar trăiesc viața la alți parametrii…

…Astăzi, în ultimele zeci de ore dinaintea plecării, Ducu mi-a spus că vrea să-mi mai ofere o surpriză. Și, după ce am lăsat-o pe Genevieve la grădinița-model Montessori, a luat drumul Pacific Coast Freeway… Am poposit încă o clipă-două, la frumosul Santa Monica Pier, exact în locul unde s-a filmat „Cacealmaua”, în ’73, cu Paul Newman și Red Redford, revenindu-mi din zestrea memoriei scene din acel eveniment al tinereții mele, cu trei ani înainte ca Ducu să apară pe lume… De pe lungul ponton, sub soare generaos, peisajul semăna a Paradis, cu Malibu, în dreapta, cu Venice și Palos Verdes (altă zonă opulentă!) în stânga… Câteva suveniruri pentru amici, dar și pentru arhiva mea sentimentală și…la drum, spre nord, pe autostrada ce duce până la San Francisco și în Canada.

…Pacificul se răsfață sub soare, surferi temerari au și răsărit lângă valurile mai mari ca niciodată în cele trei săptămâni trăite de mine, în acest univers rar. Văd și un tip cu un băț care împinge prin Ocean acel papuc de i se spune surf. Ducu m-a lămurit imediat, este un fel de surfer nu prea curajos, care se ajută de…paddleboard, la modă prin Florida, unde Atlanticul nu prea are valuri…

…Ne apropiam, trecând pe lângă pereți din canyoane, de evantaiul de spendori al vestitului Malibu, unde, în ’94, am fost cu remarcabilul regizor de teatru Florin Fătulescu și ne-a căzut capul la ambii în mașină, după… o bere fără alcool!… Numai că, astăzi, n-am ajuns decât la margine de Malibu, unde, pe dreapta  a apărut o inscripție: „Villa Getty”. Primul muzeu al miliardarului Jean Paul Getty (1892-1976), magnat al petrolului, înnebunit de artă și, în special, de comorile antichității grecești, etrusce și romane. „Villa Getty”, suspendată între grădini fermecate în fața Pacificului, a copiat „Villa Papiri” din Italia și multe alte elemente ale culturii vechi romane, de la Amfiteatru la aleile cu statui în jurul unei piscine lungi… 44.000 de piese de muzeu, veritabile comori, din cele trei culturi l-au fermecat pe Jean Paul Getty, personaj cu viață de erou de roman sau de film. Întâiul miliardar al Americii a alocat nu mai puțin de 2,7 miliarde de dolari (ați citit bine!) pentru ctitorirea uneul Muzeu rar, firește Muzeul Getty, mai spre sud, o veritabilă Fortăreață a Artei, în munte, de unde albul marmorei sale se vede din centrul Los Angeles-ului. Am rămas mut de ce am văzut, acum o săptămână în Muzeul Getty și, astăzi, în Villa miliardarului generos cu Frumosul. și, sigur, voi scrie un capitol, două, în viitorul volum de memorialistică „Jurnal American”. Doar mi-a zis Ducu, la plecare, bucuros că m-a făcut fericit: „Trebuia să am grijă de un scriitor!”… Mai umplusem pagini bune din blocnotess-ul meu…

…Am cunoscut în aceste trei săptămâni atâtea și atâtea. Am trăit o nouă viață, pe care, dacă  nu o prind în rânduri de carte, se supără Bunul Dumnezeu. Am tolba plină de istorii rare, de la alergarea pe Walk of Fame după Zorba, pasagerul meu de aur din taxiul de New York, la Oscarul din… 2071 și viața omului de rând… De la splendoarea munților din zare, aerul rece de dimineață și pe înserat, venind dinspre Ocean și Deșert la rafinamentul plajelor și grădinilor din fața fiecărei case… De la Venice, Santa Monica, Hollywood, Pacific Palisades, Malibu, Mar Vista, Culver City, Pasadena Visului meu de cronicar-microbist, Lakeview Terrace, Down-Town-ul din Los Angeles-ului cu superbul complex Walt Disney Concert Hall, din Mileniul IV, parcă, la fascinatul Muzeu Getty, restaurantele șu cafenelele, din lumea-ntreagă, frecventate. De la spitale, cu Silva, asistenta bulgară din Ruse, care a avut grijă de Celine, timp de trei săptămâni, la parcări, parcuri și plajele unde s-au produs filme de istorie, la terenurile pentru soccer, rugby, baseball, volei pe plajă, surferi, roleri și pistele de ciclism care împânzesc uriașa Grădină numită California!… Am atâta de scris, Bunule Dumnezeu!

…Inutil să spun că în suflet simt și ecouri de-Acasă. Teatrul-obsesia mea, prietenii, Mircea-Robert, Maria, Mona, Sorana, Alin și Florin, fotbalul bun… Limba română, în primul rând…

…Astăzi, la o cafea de preț, în Santa Monica, Ducu m-a întrebat, firesc, înaintea plecării: „Ce ai să faci de acum, acolo, în România?!”… Întrebarea m-a șocat, dar am replicat imediat, cu sinceră convingere…

…Merg, săptămâna viitoare, la o premieră la Chișinău, a zecea montare a piesei ‚Pușlamaua de la etajul 13’… Aștept altă premieră la București…  Posibil ca, în toamnă, să înceapă, la Teatrul Dramatic și de Păpuși Silistra, repetițiile la comedia „Leopardul mistreț”, tradusă de regretatul Vili Perveli Nikolov, remarcabilul regizor!

…Pregătesc două volume, încă unul de poezii („Apără, Duckadam!”) și ‚Jurnalul american”!

…Voi pleca câteva zile la Roma, mă așteaptă Cătălina și Priscilla, dar și cu datoria de a trece pe la Latina, unde am luat viza ca tu să fii azi în America!

…S-ar putea să devin PR la un teatru sau două!

…Voi avea grijă mai mult de sănătatea mea, cam abandonată pe timpul „experimentului Giurgiu”, etapă aparte în cariera mea. Sincer să fiu, dacă mi s-ar pune la picioare 10.000 de dolari pe lună, n-aș mai repeta experiența giurgiuveană, de 5 ani, 7 luni, 22 de zile, cu scularea la 6 în zori, cu numai 25-30 de minute să fac dușul, să mă bărbieresc, să mănânc un castron cu cereale și lapte de migdale, să-mi iau medicamentele, să dau de mâncare peștelui și broaștei țestoase, să ud florile și să prind la 6:35 tramvaiul sau autobuzul până la „Eroii Revoluției” de unde să iau microbuzul spre Dunăre! Nu, așa ceva n-aș mai putea duce, cum nici taximetrist de noapte la New York n-aș mai putea fi!

…În privința revenirii mele la viața normală, după  Golgota de la Dunăre, ar trebui să le mulțumesc lui Caramitru și Mustățea (preș,C.J.Giurgiu) pentru că s-au zbătut cu disperare să nu mai pot da Concursul pentru continuarea proiectului de director-manager la teatrul din briza celebrului fluviu!… Numai că ei s-au zbătut, lamentabil în viziunea mea, pentru meschine interese personale!… Iartă-i, Doamne!

…Da, dragul tatii Ducu, plec Acasă, cu sufletul plângând, dar plin de Nou, să scriu o carte despre descoperirea adevărată a Californiei, casa nepoțelelor Celine și Genevieve, ultima mea dragoste mistuitoare…

COMENTATORUL DE FOTBAL a descoperit trei noi sporturi!

…Prima descoperire am făcut-o în umbra Templului Maya de la Chichen Itza, la 170 de kilometri de celebra stațiune Cancun. Un joc din anul 600 al erei noastre, practicat de mayași: poc ta poc! Se joacă cu o minge de două echipe de șase oameni fiecare, plus câte un căpitan. Numai că mingiuța nu poate fi lovită decât cu…coapsa!… La final, căpitanul echipei învingătoare va beneficia de marea onoare de a fi sacrificat pentru Zeii Maya. Va comite decapitarea căpitanul echipei învinse, ca o umilință!… (Fac o paranteză și încep să înțeleg de ce nicio echipă românească de fotbal nu a ajuns în primăvara europeană 2015!)…

…Am avut șansa să văd un asemenea joc, pe uriașa scenă a Teatrului cu 8.000 de locuri din Parcul de distracții și istorie de la Xcaret, în spectacolul unic „Mexico spectacular”!. Numai așa am înțeles cum se poate lovi mica minge cu coapsa și când e jos, jucătorul aruncându-se cu o dexteritate rară!…

…Tot pe Arena magică de la Xcaret (60 km. de Cancun, 9 km. de minunata stațiune Playa del Carmen), cu o șampanie în față, în tribune, și un cocktail de creveți (ce făceau parte din prețul intrării-aproape 100 de dolari!) un alt sport mayaș: „Mingea în flăcări”. În întuneric, pe scena mai mare decât un stadion de handbal, înconjurată cu o plasă protectroare, în mega-show-ul „Mexic spectacular”, jucătorii a două echipe loveau, cu un fel de crose, o minge care ardea tot timpul, tăind întunericul. Pase, fente (un jucător uluitor, amintindu-mi de magia lui Dobrin, în ovațiile publicului!), aruncarea balonului arzând spre o cupă cu un diametru de peste un metru!…

…În dimineața când am mers la Xcaret, am fost în splendoarea de resort „Reef’, din Playa del Carmen. Hotel magic, cu circuit închis, cu vile în crâmpeie de junglă urcând spre balcoane și cu susur de izvor unduind sub ferestre. Și cu două nivele de terase, fiecare cu câte o piscină și iatacuri cu vedere spre Caraibe. La piscina apropiată de mare, lungă de vreo 30 de metri, la fiecare capăt, deasupra apei, câte un panou de baschet! N-am avut șansa unui meci, el urma, am înțeles, să se dispute după-amiaza între două echipe alcătuite din turiști. Oricum, am prins o jumătate de oră de antrenamente-divertisment ale unor tineri italieni, care fascinau asistența prin aruncările cu mingea la panoul de pe margine, din apă, de la 8-10 metri! Baschet pe apă, așa se cheamă noua distracție, noul sport de vacanță la Cancun și pe Riviera de Maya!… Polo pe apă, acum, baschet pe apă! Ce urmează?

…Ducu m-a surpins (Mulțumesc, dragul meu flăcău!), în acea zi de 1 ianuarie 2015, cu pălăria mea de sheriff de vacanță, încântat, pe marginea unei piscine devenită teren de baschet pe apă! Frumos, interesant, dar eu rămân la fotbalul căruia îi datorez Viața. Dacă nu eram un cunoscut comentator de fotbal în România, aș fi fost omorât, de „îmbârligații Securității”, în Lagărul de la Latina, în iulie 1986, când am găsit nebunia, nu curajul, să evadez din „societatea socialistă multilateral dezvoltată”. M-au salvat de la moarte, la Latina, fanii mei, trubadurii sportului-rege! Mulțumesc, împărate Fotbal!…

…La ruinele de la Tulum, pe 2 ianuarie, ghidul ne-a spus că Cetatea înconjurată cu zid de pe malul Caraibelor, cu „ecluze” de recife în față, a fost asemănată de conchistadorii spanioli, când au cuicerit-0, cu… Sevilla! „Și eu am fost la Sevilla!”, am strigat fericit în gând, amintindu-mi de magica noapte din 7 mai 1986, când Steaua a devenit Regina Europei la Fotbal, cucerind Cupa Campionilor,  după un 2-0, la penalty-uri, cu marea Barcelona! Atunci, la Sevilla, a fost un Zeu în poarta română. Nu era vreun zeu mayaș, ci Duckadam al nostru! Sevilla, Sevilla…

Acum 28 de ani, am debarcat în America!

…19 decembrie 1986. într-o vineri. La ora când, azi, 19 decembrie 2014, tot într-o vineri, aștern, la Miami, un gând aniversar, acum 28 de ani, mă aflam în cursa AlItalia Roma-New York. Părăsisem Cetatea eternă, zburând spre Pământul Făgăduinței, cocoșat de iluzii.

…Plecasem după un Purgatoriu pentru Libertate lung de cinci luni și două săptămâni, în Lagărul din Italia, Latina și Roma, unde am dormit cu ciocanul la cap și moartea la fereastră, am curățat pizzerii și bucătării, am măturat alei și am cărat mobilă la doamna Keller, lângă Fiumicino, am făcut o seră și am cărat pământ la Don Renato, profesorul de matematică din Vitignia, la 20 de kilometrii de Capitală. În barăcile de profughi din Latina și în Pensiunea Claudia din Roma, am tras și atâtea spaime… Salvat, însă, chiar de la moarte sau mutilare, de notorietatea comentatorului de fotbal, abia întors în România de la Sevilla, unde, la 7 mai ’86, Steaua devenise Regina Europei, învingând-o, la penalty-uri, cu 2-0, pe marea Barcelona, în primul rând datorită unui Duckadam ireal, care a apărat patru lovituri de departajare, ceea ce mai nimeni nu mai văzuse până atunci, nici Regele Juan Carlos al Spaniei, cum mărturisea, la cinci metri deasupra locului unde mă aflam cu Dan Voicilă… Eu le spuneam povești adevărate din lumea fotbalului, ei mă apărau, fanii mei din toată România, cu doi colegi de cameră de toată lauda, Gigel Dumitrescu și Romeo Calescu, dar și cu doi borfași, Nelu și Iani, un polist timișorean și un utist, care mi-au furat Dacia 1400, însă, când au aflat cine e prorprietarul, mi-au devenit pătimașe gărzi de corp. Ei se mândreau că-mi sunt prieteni și mă informau și apărau de trimișii Securității, de lichelele din Lagăr…

…Azi, se împlinesc 28 de ani de când am pus piciorul în New York, unde n-a ajuns niciodată Cristofor Columb, dar unde eu am urmat studiile de noapte la Academia Vieții care m-a făcut alt om. Mai puternic moral, mai curajos, mai tenace, chiar dacă aceste calități le-am dobândit printre atâtea lacrimi de sânge, cu pistolul la tâmplă și cu lama șișiului în față. Fără de ele, aș fi rămas trestia gânditoare, gata să se îndoaie, dacă nu să se rupă la prima adiere de Viață adevărată. Călit, maturizat cum n-am bănuit 41 de ani, în Babilonul fermecat numit New York, nu m-au doborât nici cancerul, nici divorțul, nici frustații, nedreptățile în lanț, găinarii, bișnițarii de sentimente și de cuvinte, trădătorii și trădătoarele, nici Ordonanța măscăriciului, plagiatorului, securistului Ponta, cea cu stupida limită de vârstă în atelierul creatorilor de Frumos, nici pensia de gunoier pentru 35 de ani munciți în presa din România, țara natală pe care o voi iubi până la moarte… Mulțumesc, New York! Respect pe viață, America!

…Aseară, aici, în însorita Florida, vorbind realist, cu flacăul meu minunat Ducu, despre logicul „Final de partidă” (Beckett) care pentru mine nu e prea departe, el mi-a pus un filmuleț cu americani care au atins 100 de ani. Și ce bărbați! Unul sărind cu parașuta… Altul practicând, ca în floarea vârstei, meseria de medic ginecolog, om care a asistat aproape 18.000 de nașteri… Unul, originar din Ungaria, coborând uluitor într-un slalom special invidiat de marii schiori… Al patrulea urcând pe o motocicletă!… Cu două zile în urmă citisem pe un site că media de vârstă a crescut cu opt ani în America!… Știu, Ducu mi-a dat subtil o temă de meditație: ce fac, mă întorc în chinurile, fizice și morale, în sărăcia, frigul și promiscuitatea morală de acasă, unde media de vârstă coboară, sau rămân în sublima mea Familie din Florida, cu minunata Prințesă Genevive dar divin, unde el îmi va oferi totul doar să stau liniștit, ca să scriu și să trăiesc mai mult?!…

…Da, dar și acasă, la București, Giurgiu și Ruse, Oradea, Arad și Baia Mare, Timișoara, Craiova și Tg.Mureș, Cluj, Brașov, la Constanța și Galați, Bacău, Iași și Chișinău, mai sunt Oameni de caracter, am prieteni, puțini, însă din scripturi alese, oameni de teatru și de sport, oameni de oameni, mai am de dus la capăt și câteva planuri, proiecte, două piese-s gata să urce pe scenă, mai sunt și Mircea Robert și Maria, scumpa mea surioară Mona, și Sorana, Alin, o carte gata de predat, peștișorul și broscuța țestoasă care mă așteaptă în acvarii…

…Grea dilemă, după 28 de ani de la debarcarea mea în America!

LA MULȚI ANI, AMERICA! Plâng pentru tine, America, plâng de tine, România…

…Este 4 Iulie! Ziua Americii! Happy Birthday, America! La Mulți Ani, scumpa mea America!…
…La București, când scriu cu litere crescute-n suflet, zorile se chinuie în întuneric, sub rafalele de ploaie ce bat geamurile. Timpul se apropie de ora 3, în noapte udă… Acum 28 de ani, pe 4 Iulie 1986, exact la ora asta, m-am trezit și n-am mai putut să dorm. Era tot într-o vineri, eram tot o Emoție. Peste câteva ceasuri urma să plec, ca turist, de unul singur, la un control medical, în Italia, lângă Florența. Porneam în marea aventură a Vieții, cu Dacia mea (nr. 4-B-167), și hotel și restaurant, și nu m-am mai oprit decât în…New York!

…După cinci luni și jumătate de teroare și speranță pentrecute în Italia, două săptămâni în Lagărul de la Latina (20 de săptămâni în Pensiunea „Claudia” din Roma), unde mă culcam, cu ciocanul sub pernă, într-o baracă fără uși, cu geamurile înlocuite de foi din plastic. Ploaua și atunci, la Latina, între zgomot de sticle sparte și țipete de femei îngrozite de câțiva albanezi violenți care n-aveau mamă, n-aveau tată, când le cădea cu tronc o femeie, o brățară sau un ceas mai acătării purtate de „profughi”. Două săptămâni la Latina, timp în care mi s-au întins atâtea curse… Într-o zi, m-am trezit că am un cumnat în Italia, ceea ce nu putea fi adevărat, ce bine ar fi fost. Generos, invizibilul cumnat ar fi cerut conducerii Lagărului să fiu mutat din baraca tuturor cerșetorilor de libertate la unul dintre hotelurile de pe malul mării!?! Acolo, unde puteam fi făcut dispărut pe vecie în valurile mării…

…N-a ținut cursa cu inventatul cumnat, că, la două zile, m-am trezit în așa-zisa cameră a grajdului cu un trimis al Bucureștiului. El venea din Lugoj, era un oarecare, muncitor, chipurile,  tip scund, îl chema Adorjan, dar românii din Lagăr, unși cu toate poveștile vieții, l-au mirosit imediat și m-au chemat la ei. Eu le povesteam despre Gicu Dobrin, Rică Răducanu, Hagi și Steaua, cu care fusesem la Sevilla, în acel istoric 7 mai ’86 (și n-am rămas, atunci, cum au circulat legende!), ei mă apărau de toate relele. Eram idolul lor, se mândreau cu mine și mă fereau de atâtea chinuri. „Nea Mircea, ăsta e omul Securității! Ferește-te, câteva ore, de el, că după miezul nopții, îl lichidăm, cârtiță nenorocită ce e!”, m-au pus ei în temă… I-am rugat, aproape că am plâns cerându-le să nu facă o asemenea ticăloșie, că nu mal plecăm din Lagăr, nu-l mai văd eu pe Ducu al meu pentru viitorul căruia am renunțat la glorie, la cariera din gazetărie și teatru, în Infernul uitării de la Capua ni se vor îngropa anii și oasele… M-au trimis la culcare, promițându-mi că va fi o noapte liniștită… Pe la 10, în întuneric, am auzit, afară, vocea baritonală a lui Calu, băiatul din Satu Mare care se ducea, la o săptămână, ascuns în podul vagoanelor de tren, să se plimbe două zile prin Suedia și se întorcea: „Bă, vierme de balegă, tu vii de la Ambasadă, crezi că n-am aflat!”… Cred că i-au dat câteva scatoalce lui Adorjan, atât, bine că n-a fost o noapte însângerată…

…Băiatul din Lugoj a intrat agitat în spațiul cu patru paturi, fără geamuri la ferestre, cu tavanul din carton ce se ondulse ca valurile mării de atâta ploaie, cu un placaj ce scârția în locul ușii. M-am făcut că dorm. A venit în vârful picioarelor cu chipul lui hidos deasupra mea, m-a studiat și s-a întors spre un pat, să se întindă. „Vrei să-mi spui ceva?!”, l-am fulgerat din spate, în timp ce mâna-mi prinsese ciocanul de sub pernă… „Domnul Mircea, cum puteți rezista în jungla asta?! Eu nu pot trăi aici! Aici nu-i pentru oameni! Dumneavoastră sunteți cineva!… Haideți să plecăm de aici!”, a sunat monologul lui, tremurând în întuneric… Am tăcut câteva clipe, creierii îmi sfârâiau, inima alerga ca într-o cursă de sprint… „Nu mai pot da înapoi, Adorjane!”… Iarăși tăcere grea ca lespedea cimitirului… „Se poate, vă garantez eu! Și nu veți avea niciun necaz”, și-a argumentat el prezența în cămăruța mea cu vedere spre… Statuia Libertății!…”Eu am cerut azil politic, Adorjane!”, au fost ultimele mele cuvinte către el. A fugit în noapte. Nu știu unde… Gândesc și astăzi că, fără să fi fost un cunoscut comentator sportiv, mai mult ca sigur eram omorât în Lagărul din Latina…

…Acum 28 de ani, la ora asta, așteptam să cobor pe trotuarul din fața blocului din Bucureștiul natal, la Polivalentă, și să îndes ultimele bagaje în Dacia 1300. Printre care pliantul și textul piesei „Aventura unei femei cuminți”, care se jucase la Teatrul Bacovia, de 287 de ori, dar s-a interzis în turneul de la Naționalul bucureștean, în 10 mai 1983, și s-au anulat cele două spectacole pentru care s-au vândut toate biletele, iar eu și directorul teatrului moldav ne-am pomenit chemați la ordine! Făcuți cu ouă și oțet, imaturi politic, eu numit japiță, pui de năpârcă, înjurat, pentru că „Tovarășa a fost mereu o femeie cuminte, nenorocitule!”… Pliantul acela era argumentul meu pentru cererea de Libertate depusă în Lagărul din Latina. Nimeni, absolut nimeni, nici soția, nici tata, nici sora n-au știut că vreau să ajung cu Dacia mea până-n America!…

…Și am ajuns, în 19 decembrie 1986! După ce am vândut, plângând, hotelul-restaurant pe patru roți, la Roma, cu o mie de dolari, și am mai făcut o altă mie, spălând pizzerii, vase, curățând grădini, cărând mobilă, acoperind, cu geamuri, la trei metri înălțime, o seră… Am cumpărat de o mie de dolari două clasoare cu timbre, cărți cu mai toate orașele italiene, un Anuar Il Calcio, câteva atenții pentru rudele mele necunoscute, care urmau să mă aștepte… Am mai rămas cu o mie de dolari, ca să nu spună cineva că am trecut Atlanticul cu mâna goală. Am aterizat la New York, în noapte, cu inima plină, visând să-i văd cât mai repede lângă mine pe Ducu și Cornelia. Capul îmi bubuia de planuri, ajunsesem la Pământul Făgăduinței, gata să fac un ziar în limba română, un teatru, o echipă românească de fotbal! La Latina și la New York, am înțeles că sunt un „Condamnat la Libertate”, cum tot anunț de câțiva ani că se va numi cartea mea de amintiri pe care o amân și iar amân să o scriu, dar, care, în această noapte tăiată de 4 Iulie 2014, când aștern rânduri pentru blog, o simt fixată în minte și în suflet… La masa de scris, MMI-ului, trebuie să scoți cartea asta în 2014!…

…4 Iulie 2014! La Mulți Ani, scumpa mea America! M-ai făcut om, întărindu-mă nebănuit moral, învățându-mă să muncesc pe brânci, să-mi sară capacele, ziua cocoșat pe volanul taxiului, cu moartea în spate, de la 10 dimineața până la prânz trudind la o masă, în subsolul minunatei mele verișoare mele Tory (Dumnezeu să o odihnească în pace!), la scoaterea de unul singur a primului ziar românesc de sport din afara României, „Lumea Sporturilor”, devenit după mai 1989, „Lumea Noastră-Lumea Sporturilor”, trecând, dincolo de sport, la cultură și politică, din moment ce adia a vânt de Libertate dincolo de Cortina de Fier! Am avut și pistolul la tâmplă, am fost și bătut de m-am trezit o grămadă de carne, oase rupte și sânge, taximetria mi-a ros trei vertrebe (nu le-am înlocuit nici astăzi, exista un risc, după operația cu implantarea unei tije, să pierd piciorul drept!), dar i-am avut pasageri pe Anthony Quinn, Greta Garbo și fata lui Fidel Castro, viața de driver am prins-o în cartea vieții mele „Taximetrist de noapte la New York”…

…Mulțumesc mult, America, mi-ai pus flăcăul cel mare, Ducu, pe o pistă spre Fericire, iar mie mi-ai permis să-mi iau Diploma de onoare la cea mai mare Universitate a Vieții-inegalabilul Babilon New York! Mi-ai dat o fabuloasă experiență de viață și un moral fără de care, după cele două operații de cancer și atâtea trădări (inclusiv de la așa-ziși „bisericoși”, farisei, slugi la câțiva lei și plăceri trecătoare!), n-aș mai fi fost astăzi decât o amintire…

…Pe 4 Iulie 1986, la București, într-o noapte cu soare, visam să descopăr America. Pe 4 Iulie 2014, la București, mi-e sufletul greu de trădările trăite, în țara natală, de visele îngropate prematur de atâția bișnițari de cuvinte și sentimente… Am scris, acum 15 ani, o piesă de teatru, „New York-București, reîntoarcerea niciunde” (nu s-a jucat, deși regretatul om de teatru Mircea Ghițulescu a considerat-o „Cea mai bună piesă din dramaturegia exilului românesc din 1990 încoace!”), am una așternută, primăvara ce abia a trecut, pe coală de lacrimă, tradusă în bulgară, „America de-acasă”. M-am reîntors, naiv, gândind, irecuperabil, cu sufletul, pentru o miză mai mare decât scrisul, Viața!

…La Mulți Ani, USA! Today și totdeauna… Happy Birthday, America!… Respect America pe Viață, iubesc România până la moarte…

…Plâng, acum, când scriu, de dor de tine America, țara care m-a ajutat să descopăr fațetelor Libertății, ale Demnității, astăzi, casa lui Ducu, a Corneliei, Karinei  și a fermecătoarei Genevieve, nepoțica mea care, pe 13 iulie, în ziua finalei Mondialului XX, va împlini 9 luni…
…Plâng de tine, de chinurile și lipsa ta de perspectivă clară, de minciuna și hoția care te sugrumă, draga mea România, unde venisem să fac America de-acasă!

P.S. 4 Iulie 1994! La ora aceasta (ora New York-ului, 4:30 AM) mă aflu într-un avion ce merge de la Los Angeles spre Zgârie Nori. Cu 13 ore în urmă, în 3 iulie 1944, la Pasadena, Naționala de fotbal a Româniai scria în filigran cea mai frumoasă pagină din istoria ei: 3-2 (2-1), cu Argentina, prin golurile lui Ilie Dumitrescu (2) și Hagi! La vreo două ore de la finele meciului, am mers, la Arcadia, unde erau cazați „tricolorii”, cu marele regizor de teatru Florin Fătulescu, ambii beți de fericire, ca toți românii,de acasă și din USA, Canada și Europa, să pornim Fiesta noastră românească, să ne bucurăm chiuind de această victorie colosală,de cel mai frumos meci la World Cup ’94, să petrecem cum o făcusem și după acel răsunător 3-1 (2-1), în fața Columbiei. După vreo două ceasuri de extaz, Florin m-a repezit la aeroportul din L.A., să prind Ziua Americii în avion!
…4 Iulie, mon amour!