Jurnal de California (14). ULTIMA SÂMBĂTĂ LA LOS ANGELES

…Când m-am sculat, în această dimineață, lanțul de munți din zare se ascunsese sub nori grei. Cerul plângea mohorât peste Los Angeles, parcă era sufletul meu, acum, când am intrat în numărătoarea inversă a plecării. Niciodată nu mi-a fost atât de greu să iau înapoi drumul peste Ocean. Nepoțelele mele scumpe Celine și Genevieve mi-au cucerit sufletul, mi se pare nedrept să nu le mai văd de săptămâna viitoare… Încă mă bucur de ele și de minunații mei copii de aici, feciorul Ducu și nora Karina, atât de încercați primăvara asta, dar și atât de fericiți, acum…

…În fiecare week-end, Ducu și Karina își iau fetele și ies fie la Ocean, fie într-un Parc pentru copii, la plimbare în briza Pacificului, sub aerul curat al Munților din jur și aroma expozițiilor de flori, Los Angeles-ul fiind o uriașă grădină fermecată… Astăzi, când ploaia măruntă nu s-a depărtat de pe cerul Orașului Îngerilor, Ducu a ales o destinație aparte. Undeva, la vreo 55 de kilometri pe Interstate 405, spre Sacramento, la ieșirea din cochetul Lakeview Terrace, acolo unde eu am mai fost, joi, la prietenul meu de suflet Paul Romoșan. După ce autostrada a urcat destul, trecând și prin fața Fortăreței de Artă care este Muzeul Getty (unde Ducu m-a fericit cu o vizită la începutul acestei săptămâni!), a coborât spectaculos în San Fernando Valley și am ajuns la Hansen Dam.

…Loc cunoscut în zonă, pentru Barajul de 30 de metri înălțime, pe o distanță de 3,2 kilometri, ridicat în 1940 de Corpul de ingineri ai Armatei Americane spre a nu se mai repeta pierderile uriașe, ca la Potopul din ’38. Azi, la Hansen Dam există un frumos Centru de recreație, cu lacul mare pentru plimbări cu barca și pescuit, un altul mai mic, pentru natație, sub sfârâit de grătare, lângă terenuri de footbal american, baseball și soccer și un cunoscut centru de echitație. Noi nu aveam, însă, treabă cu Hansen Dam, un basm contemporan pentru cei mari, ci cu o oază a celor mici, Discovery Cube Science Center. Cum, am aflat, mai există două pe o rază de 80 de mile!

…Paradisul copiilor până-n 14 ani, dar și al părinților, deschis în toamna lui 2014, are un imperativ scris mare la intrare „Inspiră și Educă”. Mai ales mințile tinere… Ceea ce se și face în interior, cu jocuri pentru descifrarea poveștilor și dezvoltarea vitezei de reacție și a inteligenței în mișcare ale celor mici, dar și cu zone de știință pură pentru toți, de la producerea vânturilor puternice (Ducu și Genevieve au suportat, într-un spațiu închis, un mic tornedo de 70 mile pe oră!), la principiul scripeților și producerea apei. De la scanări de obiecte la simularea patinării urmând un hocheist celebru din echipa Los Angeles Kings, câștigătoarea de acum doi ani a mult râvnitei Stanley Cup, a conducerii mașinii care curăță și nivelează gheața patinoarelor etc… Un helicopter, în care copiii au senzația că se desprind de pământ, acvarii, pante de alergare și atâtea alte combinații între informații noi și dezvoltarea abilităților fizice și intelectuale. O lăudabilă grijă pentru generațiile de mâine. Cu un preț cam mare la intrare (12,95$ pentru copiii între 4-14 ani; 16,95$ pentru adulți!), având în vedere că acest fascinant Univers a beneficiat (și o mai face!) de donații. Astăzi, însă, am prins o zi de „promovare” a Centrului, încât maturii au plătit numai 10 dolari!

…Genevieve s-a simțit excelent, a „patinat” cu o viteză destul de bună (după înregistrările aparatului special!) și a făcut câteva ture ca o veritabilă atletă de sprint!… Celine a dormit liniștită, urmând să mai aștepte vreo doi ani până să se bucure de Discovery Cube Science Center!…

…La întoarcere, lunch-ul în Van Nays, la cam 20 km de casă. La un restaurant care mi-a dat, o clipă, fiori: „Outlaws”! La o primă traducere, în română, ar însemna ceva „în afata legii”, numai că limba engleză are și ea frumusețea jocurilor cu sensurile și semnificațiile cuvintelor. Și, cu ajutorul lui Ducu, care mi-a retezat-o clar că nu-i vorba de nicio „fărădelege” și mi-a pus creierașul la lucru, am ajuns să înțeleg că suntem în restaurantul „Haiducilor”… Unde am ales cel mai nou produs, un somon sălbatic prins pe Red River, existând și Râul Roșu în munții din Nord. Când mi-a venit comanda, pe un platou lung din lenn, am crezut că mi-a fost adusă o minge de handbal, acoperită cu glazură cum e la noi eclerul de nes. Atât de mare era chifla la mijlocul căreia, între sosuri picante, salată, roșii, rondele de ceapă, morcovi cruzi, usturoi și castraveți, se afla o felie sănătoasă de somon scos de pe grătar!… A costat comanda mea 13,50 $, însă a făcut toți banii! Mai ales că, la final, fetele de… haiduci americani ne-au adus, din partea casei, și o prijitură iute, de-am râs să mă prăpădesc cu fermecătoarea Genevieve…

…Când am ieșit de la „Haiduci”, afară soarele săruta din nou cerul. Ploaie deasă de lacrimi, în schimb, în sufletul meu…

Jurnal de California (13). HOLLYWOOD BOWL-ISTORIA MUZICII ÎNTR-UN AMFITEATRU MAGIC

…Credeam că părăsim Hollywood-ul, fascinat de istoria Oscar-ului și Bulevardul Stelelor, de Teatrul Chinezesc și fastul de peste drum, pentru premiera mondială a filmului „Cartea Junglei”, fără a găsi pe afiș și numele lui Kippling, scriitorul englez, născut în India, la Bombay, autor al celebrei cărți (ce a dat titlul peliculei) scrisă în 1894, cu 13 ani înainte să primească Nobelul pentru literatură… Ducu mi-a mai oferit, însă, o nouă surpriză, după ce mi-a arătat un punct de atracție în California, „Hollywood Bowl”. La ieșirea din Hollywood, a luat-o pe o șosea îngustă ce urca în serpentine muntele din față, printr-un peisaj fermecător, ca din filme, cu vile, palate și castele din cărțile de povești, cu superbe, inegalabile grădini luxuriante și, din loc în loc, cu semne care anunțau să fim atenți la căprioare!… Pe un autobuz descoperit, plin cu turiști, am citit „În acest loc își au casele peste 50 de stele”, actori, regizori, muzicieni, producători… Nu mă interesa cine sunt fericiții sorții, eram mut de sublimul acestui Paradis peste munte…

…Ajunși în vârf, începea coborârea pe „Mulholland Drive”, celebrul drum în serpentine amețitoare din estul Munților Santa Monica, subiect de film, cântece și povestiri. Fiul meu cel mare, însă, a virat scurt dreapta, într-un refugiu pentru turiști. Un panou mă anunța că suntem în „Rezervația montană Santa Monica”, cu ineditul orar când nu se putea vizita: „între apusul soarelui și răsăritul lui”!… Eram deasupra Los Angeles-ului, aveam celebrul Bulevard Hollywood la picioare, se vedea Freeway-ul 405 dansând sub mii de mașini, zările încântau ochii cu siluetele din Down Town, priveam în extaz Frumosul californian, cu atâția alți turiști din lumea-ntreagă. Am ajuns, după vreo 50 de metri, pe drum cărămiziu de canyon, la un mic foișor fără acoperiș, de unde te îmbăta panorama. Ducu m-a rugat să privesc ușor în dreapta. Acolo, jos, era Hollywood Bowl, prin fața căruia trecusem. Celebrul Amfiteatru în formă de scoică, săpat în secole de canyoane la baza muntelui… O clipă nebună m-a făcut să cred că zbor peste Orașul Îngerilor, fără să-mi topească soarele aripile de vis, ca lui Icar…

…Hollywood Bowl nu este doar o nebunie arhitectonică, un Amfiteatru cu 17.500 de locuri, ci și o veritabilă Istorie a muzicii de toate genurile, de la Beethoven, Mozart și Ceaikovski la Louis Armstrong, Nat King Cole, Ella Fitzgerald și Elton John, de la dirijori de elită (Karajan, Ruibinstein, Muta) la vestiți cântăreți de operă, Placido Domingo și Luciano Pavarotti (a susținut aici și ultimul lui concert în America, înainte de a pleca între Îngeri!), de la trupe celebre, ca The Beatles și Rolling Stones la nobile distribuții de teatru și mari actori, precum Lionel Barrymore, prezent la Gala dedicată secolului de istorie al Californiei, în 1950!… Pe scena de Legendă de la Hollywood Bowl a urcat și președintele american Franklin D. Roosevelt, dar și celebrul dansator Fred Astaire…

…Acest Amfiteatru unic în lume a fost inaugurat în 11 iulie 1922, renovat în 2003-2004 și are stagiuni non-stop. Sunt loji de 10.000$ pe stagiune, unde ai asigurat și un dineu de lux, dar și locuri pentru toate buzunarele, de la…2 (doi) dolari la 80-100. Cu vreo două ore înaintea spectacolului se găsesc și bilete cu 8-10 dolari, cum este celebrul punct „TKTS” din New York. Numai că parcarea la „H.B.” costă de la 18 la 50 de dolari!… Mai poți servi -firește contracost- și un bufet sumar în pauza spectacolelor. În serile de vis din Scoica muzicii, banii nu mai contează. Ci bucuria Artei, în evantaiul ei de genuri, bogăția sufletească pentru toate generațiile și categoriile sociale. O seară la Hollywood Bowl înseamnă pentru oricine un Eveniment!

…Există în acest Paradis al Artei, nu doar al Muzicii, și un Muzeu, cu fotografii, înregistrări audio și video din marile evenimente petrecute în cei 96 de ani de nobilă Istorie. Poți vizita și Hall of Fame, cu celebrități, de la ilustrul compozitor și dirijor John Williams la Brian Wilson, veteranul de război din Vietnam, avocat și luptător pentru pace, sau nemuritorul Frank Sinatra! Și mai afli că recordul de asistență a fost stabilit în 7 august 1936, cu 26.410 spectatori atrași de prezența vestitei Opere din Paris!

…Hollywood Bowl, Simfonie rară în Concertul de atâtea stele ale Californiei!

…Credeam că părăsim Hollywood-ul, fascinat de istoria Oscar-ului și Bulevardul Stelelor, de Teatrul Chinezesc și fastul de peste drum, pentru premiera mondială a filmului „Cartea Junglei”, fără a găsi pe afiș și numele lui Kippling, scriitorul englez, născut în India, la Bombay, autor al celebrei cărți (ce a dat titlul peliculei) scrisă în 1894, cu 13 ani înainte să primească Nobelul pentru literatură… Ducu mi-a mai oferit, însă, o nouă surpriză, după ce mi-a arătat un punct de atracție în California, „Hollywood Bowl”. La ieșirea din Hollywood, a luat-o pe o șosea îngustă ce urca în serpentine muntele din față, printr-un peisaj fermecător, ca din filme, cu vile, palate și castele din cărțile de povești, cu superbe, inegalabile grădini luxuriante și, din loc în loc, cu semne care anunțau să fim atenți la căprioare!… Pe un autobuz descoperit, plin cu turiști, am citit „În acest loc își au casele peste 50 de stele”, actori, regizori, muzicieni, producători… Nu mă interesa cine sunt fericiții sorții, eram mut de sublimul acestui Paradis peste munte…

…Ajunși în vârf, începea coborârea pe „Mulholland Drive”, celebrul drum în serpentine amețitoare din estul Munților Santa Monica, subiect de film, cântece și povestiri. Fiul meu cel mare, însă, a virat scurt dreapta, într-un refugiu pentru turiști. Un panou mă anunța că suntem în „Rezervația montană Santa Monica”, cu ineditul orar când nu se putea vizita: „între apusul soarelui și răsăritul lui”!… Eram deasupra Los Angeles-ului, aveam celebrul Bulevard Hollywood la picioare, se vedea Freeway-ul 405 dansând sub mii de mașini, zările încântau ochii cu siluetele din Down Town, priveam în extaz Frumosul californian, cu atâția alți turiști din lumea-ntreagă. Am ajuns, după vreo 50 de metri, pe drum cărămiziu de canyon, la un mic foișor fără acoperiș, de unde te îmbăta panorama. Ducu m-a rugat să privesc ușor în dreapta. Acolo, jos, era Hollywood Bowl, prin fața căruia trecusem. Celebrul Amfiteatru în formă de scoică, săpat în secole de canyoane la baza muntelui…

…Hollywood Bowl nu este doar o nebunie arhitectonică, un Amfiteatru cu 17.500 de locuri, ci și o veritabilă Istorie a muzicii de toate genurile, de la Beethoven, Mozart și Ceaikovski la Louis Armstrong, Nat King Cole, Ella Fizgerald și Elton John, de la dirijori de elită (Karajan, Ruibinstein, Muta) la vestiți cântăreți de operă, Placido Domingo și Luciano Pavarotti (a susținut aici și ultimul lui concert în America, înainte de a pleca între Îngeri!), de la trupe celebre, ca The Beatles și Rolling Stones la nobile distribuții de teatru și mari actori, precum Lionel Barrymore, prezent la Gala dedicată secolului de istorie al Californiei, în 1950!… Pe scena de Legendă de la Hollywood Bowl a urcat și președintele american Franklin D. Roosevelt, dar și celebrul dansator Fred Astaire…

…Acest Amfiteatru unic în lume a fost inaugurat în 11 iulie 1922, renovat în 2003-2004 și are stagiuni non-stop. Sunt loji de 10.000$ pe stagiune, unde ai asigurat și un dineu de lux, dar și locuri pentru toate buzunarele, de la…2 (doi) dolari la 80-100. Cu vreo două ore înaintea spectacolului se găsesc și bilete cu 8-10 dolari, cum este celebrul punct „Tikets” din New York. Numai că parcarea la „H.B.” costă de la 18 la 50 de dolari!… Mai poți servi -firește contracost- și un bufet sumar în pauza spectacolelor. În serile de vis din Scoica muzicii, banii nu mai contează. Ci bucuria Artei, în evantaiul ei de genuri, bogăția sufletească pentru toate generațiile și categoriile sociale. O seară la Hollywood Bowl înseamnă pentru oricine un Eveniment!

…Există în acest Paradis al Artei, nu doar al Muzicii, și un Muzeu, cu fotografii, înregistrări audio și video din marile evenimente petrecute în cei 96 de ani de nobilă Istorie. Poți vizita și Hall of Fame, cu celebrități, de la ilustrul compozitor și dirijor John Williams la Brian Wilson, veteranul de război din Vietnam, avocat și luptător pentru pace, sau nemuritorul Frank Sinatra! Și mai afli că recordul de asistență a fost stabilit în 7 august 1936, cu 26.410 spectatori atrași de prezența vestitei Opere din Paris!

…Hollywood Bowl, Simfonie rară în Concertul de atâtea stele ale Californiei!

Jurnal de California (12). UBER ȘI PRIMUL MEU PROFESOR DE…AMERICA, PAUL ROMOȘAN

…Joi a plouat în Los Angeles și în împrejurimi. Ploaie mocănească, adusă, parcă, de pe potcoava de munți ce se refectă-n Pacific. În sufletul meu a fost, însă, Soare. Zi de suflet. Revedere, după 22 de ani, cu primul meu profesor de…America. Rudă (a fost soțul regretatei mele verișoare, minunata Tory), coleg de redacție la „Sportul”. Paul Romoșan, cel mai bun fotoreporter artistic din presa noastră sportivă. Nu doar pasionat, competent (el însuși a fost fotbalist la Dinamo Orașul Stalin-Brașovul din istorie și de azi; component al Naționalei de iaht), cât și dotat cu un har artistic rar în fotografia sportivă. Este suficient, cred, să amintesc de acel Album fascinant, de la Mundialul mexican din ’70, cu Guadalajara noastră de suflet, și acea fascinantă fotografie cu Pele și Dumitrache, despărțiți de un porumbel ajuns pe gazonul stadionului Jalisco!… Regretul lui Paul este că se tot reproduc în presa românească actuală, fără să se precizeze sursa, fotografii din acest Album de antologie, cu explicațiile prietenului de-o viață, inegalabilul Ioan Chirilă, veritabile poeme …

…Paul Romoșan, mereu vesel, om cu desăvârșit umor fin, băiat de gașcă, generos cu toată lumea!

…Ne-am văzut ultima oară în vara lui ’94, la World Cup. Ne-a invitat la el acasă, în Burbank, la doi pași de Pasadena, și ne-a cinstit cu o masă ca-n povești, farmecul reprezentându-l amintirile noastre comune. Eram, atunci, în 2 iulie, cu o zi înainte de meciul cu Argentina, pe Rose Bowl, la Paul în casă, alături de Ioan Chirilă, Gheorghe Nicolaescu și Costică Alexe, toți colegi la „Sportul”. Sigur că am discutat și despre meciul ce urma peste 24 de ore, cu un colos ca Argentina. Visam cu toții, însă eram rezervați. La un moment dat, Paul Romoșan a zis serios: „Țineți mine ce vă zic! Îi batem! Și nu pentru că nu joacă Maradona, ci pentru că suntem mai buni ca ei!”… Nea Vanea a dat din cap și a replicat imediat: „Paulică se aruncă rar în pronosticuri, dar când o face, nu greșește!”… În momentul acela, în dansul paharelor cu bere rece, tortilaa și picanterii mexicane, am devenit cu toții optimiști! „Batem Argentina!”, sub acest imperativ ne-am depărțit!…

…A doua zi a fost o victorie istorică pentru Naționala României: 3-2 cu Argentina!…

…De atunci nu l-am mai văzut pe Paul Romoșan. Am mai comunicat pe Facebook, i-am mai trimis, cu poșta, câte o carte de-a mea… El rămâne mereu Omul care, a doua zi după ce am debarcat în New York, în 19 decembrie 1986, m-a luat cu mașina lui, mi-a făcut turul Manhattan-ului, m-a dus până în Bronx, m-a dumirit, direct, fără ocolișuri, cum e cu soarta emigrantului român de primă generație. M-a pus și să conduc mașina lui automatică, era o premieră, m-a cutremurat cu relitățile dure prezentate, însă m-a și umplut de speranță. „Ai făcut pasul acesta pentru copilul tău, trebuie să strângi din dinți și să lupți. Viitorul lui va fi clar mult mai bun decât al tău! Să nu uiți asta!… Uiți, o perioadă, că ai fost cineva în România, America îți oferă și ea șansa asta, numai că trebuie să crezi în tine și în spiritul Americii…. Urcă pe taxi, la început, și eu am făcut-o, să înveți și limba engleză și să faci bani. Dar să nu mori pe taxi! Ești tânăr, inteligent, America oferă fiecărui șansa ce o meritră!”… A doua zi, Paul m-a dus la un maramureșean, care se ocupa cu pregătirea noilor veniți din România pentru a da examenul de șofer. L-a și plătit, cu o sută de dolari, pe băiatul acela care n-a făcut decât să mă ducă la examen și să-mi arate unde să stau la coadă. M-a certat când am ieșit de la testul scris, pe care l-a dat în…italiană, că trebuia să mai stau în sală, să meditez la întrebări, dar când s-a dat răspunsul și eu am fost singurul cu punctaj maxim a rămas mască! „Frate, am făcut școală în România!”, am fost eu ironic…

…Paul Romoșan, generos cu toată lumea, înclusiv cu regretatul Aristide Buhoiu și „Universul” din New York lui, la care lucra din pasiune, pierzând vreo 25.000 $, a fost singurul care m-a încurajat, când am decis să scot de unul singur primul ziar de sport românesc din afara României, la șase luni de la debarcarea între Zgârie Nori. Aristide mi-a râs în față, spunându-mi că îmi voi rupe gâtul, însă Paul i-a tăiat-o scurt: „E dreptul lui să încerce! E un ziarist sportiv excelent, cunoscut, lumea sportului îl știe și aici, de ce să nu riște?!”… Și am riscat câștigător pe „Lumea Sporturilor”, care a trăit vreo 19 ani, ultimii șase în colaborare cu prietenul Grigore Culian din New York.
…Mulțumesc și astăzi, Paul Romoșan!

…În această zi de joi 7 aprilie 2016, l-am găsit pe Paul Romoșan între chiparoși și pini înalți, mai spre munte, în Lakeview Terace, la vreo 50 de kilometri de zona centrală a Los Angeles-ului. Știam de la Oana, fata lui, cu care m-am întâlnit, în Florida, în ultimele cinci ierni, că Paul a suferit mai multe operații pe cord, bypass-uri pentru care s-au luat vene de la picior. Așa se face, acum, că Paul are probleme cu piciorul drept, care i-a salvat… inima. E umflat cât un trunchi de copac, nu poate conduce mașina, mersul îi este limitat prin casă și puțin pe afară, în natura ce înconjoară frumoasa terasă. Living-room-ul are o plasmă uriașă, la care urmărește mai ales evenimente sportive, deasupra televizorului un evantai mare de trofee cucerite în diferite regate.

…Paul e în continuare același mucalit fără pereche, optimist incurabil. Vorbim despre copiii și nepoții noștri, ajungem și la azilul politic, cerut de el, în ’74, în Germania, de mine, în ’86, în Italia, nu putem uita colegii de la ‘Sportul’, mulți s-au dus, Dumnezeu să-i odihnească în pace… Ține legătura cu Stelică Trandafirescu și Biță Stănculescu, e la curent cu tot ce e nou și, din păcate, învechit în sportul românesc…
…Ne amintim de acea calificare uluitoare a UTA-ei, în 30 septembrie ’70, trăită împreună la Arad, în fața campioanei Intercontinentale Feyenoord. „A opta minune a lumii” pentru care Paul Romoșan a aranjat cu șeful Aeroportului din Arad să amâne cu o jumătate de oră cursa de București, pentru a trimite filmele de la meci, să apară în „Sportul” de a doua zi fotografii de la meci, la ora aceea tehnica mass-media fiind rudimentară în România. Puțini credeau în Calificare, Paul a fost unul dintre ei, de aceea s-a și zbătul ca avionul să plece puțin mai târziu spre Capitală!

…Azi, la Lakeview Terace, am urmărit împreună prima repriză a meciului din Europa League, Borussia Dormund-Liverpool. În primul sfert de oră englezii ar fi trebuit să arunce prosopul, dar Paul a punctat calm: ”Tot englezii vor marca!”… Și așa a fost!… Mi-a revenit în minte flerul lui dinaintea meciului cu Argentina, din 3 iulie, acum 22 de ani…

…Ne-am despărțit cu lacrimi în ochi! Cine știe dacă ne vom mai vedea… Oricum, pe 13 aprilie, în ziua când eu voi părăsi California, îl voi suna să-i ofer un buchet de gânduri însorite pentru cei 86 de ani pe care îi va împlini. Deși nu-i trădează. El rămâne mereu tânăt la suflet și la spirit!
…Paul Romoșan va fi pentru mine totdeauna întâiul meu Profesor de… America!

…Și Uber, cel din titlul acestui material?! Cine este el?!… Cel mai modern fenomen din transportul în Los Angeles, New York, Miami, Mexico City și alte orașe mari ale lumii. Este numele companiei care a schimbat percepția transportului pasagerilor. Își faci un cont la această companie, accesezi prin aplicația pe mobil, spui unde vrei să ajungi, la ce oră, întrebi cât costă cursa pe care urmează să o faci cu mașini moderne, nu cele hodorogite ale multor taximetriști, nu dai un cent șoferului, totul se reține pe card, nu se folosește tip-ul, altfel spus ciubucul!… Instant primești prețul, numărul și marca mașinii care va veni, timpul în care va fi în fața ta și numele șoferului! Costă, la ora 10:45, 15$ până la Lakeview Terace, pentru 45 de kilometri!… Pentru a înțelege ce înseamnă acest Uber, să reținem că o cursă cu taxiul de la Aeroportul din Los Angeles până la adresa lui Ducu, la 10 kilometri, costă… 45$!…

…Urmăresc pe mobilul performant al lui Ducu unde se află mașina mea care mă va duce la Paul Romoșan, un Lexus elegant, vine, plec, șoferul la trei ace și el, civilizat, discutăm despre vreme și trafic, ca și inexistent la această oră, mă depune după 28 de minute la numărul 10519 al casei prietenului meu de suflet.., La întoarcere, Ducu îmi anunță ora și mașina ce mă va lua, șoferul este…Grace, vine o Toyota modernă și o Lady ca din filme la volan, o clipă și eu și Paul nu credem că am un asemenea șofer, plecăm, modelul de cinema e din Nigeria, a venit de șase ani, seara urmează cursurile unei facultăți, dimineața face job-ul acesta ca de Hollywood, nu cum am trudit eu cinci ani și jumătate pe atâtea rable de taxiuri, la New York!.. S-a modernizat lumea!…

…Joi 7 aprile a fost una dintre Zilele de suflet din superba mea vacanță în Califirnia 2016!

Jurnal de California (11). HOLLYWOOD, FLORIN FĂTULESCU, PELE ȘI… „GENERAȚIA DE AUR”

…5 aprilie 2016. Zi plină, senină, una de suflet. Revedere, după aproape șapte ani, în California, cu un prieten rar, regizor de comedie de geniu, Florin Fătulescu, de care mă leagă parcă o viață. Atâtea evenimente, sentimente, bucurii și dezamăgiri, arse cu sinceritate de ambii… Ne-am aranjat o jumătate de zi bogată, în superba grădină a casei sale de poveste, cumpărată în North Holywood. Casă de artiști, Rodica, soția lui, este un muzician de ținută și o remarcabilă traducătoare de engleză, care l-a ajutat mult pe Florin în explozia talentului său de excepție și pe scena americană, la puțin timp după ce s-a stabilit, în 1987, în California…

…Pe pereții din Casa de artiști, afișe ale spectacolelor semnate de Florin Fătulescu, în SUA și România, o fotografie mare a mentorului său Eugen Ionesco și copia unei picturi a… Maestrului, o Bibliotecă uriașă, cu multe volume de teatru, în care strălucește „Steaua României în grad de comandor”, Ordinul național primit de valorosul regizor român, sub preșidenția lui Emil Constantinescu, pentru contribuția la dezvoltarea imaginii culturale a României în lume. Este suficient să amintesc că Florin Fătulescu a câștigat mai toate premiile în materie de teatru din California, unde a montat cu mare succes, într-un evantai de ecou, și „Scaunele”, „Lecția”, „Jaques sau Supunerea” de Eugen Ionescu, dar și „Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintali”, excelenta piesă a lui Matei Vișniec, un spectacol de răsunet la Open First Theatre Company Los Angeles, în 2000. A plecat din țară în glorie și s-a reîntors plin de onoruri, montând la Teatrul Mic („Jaques sau Supunerea” de Eugen Ionescu; „Doamna noastră din Pascagoula”, ultima piesă a lui Tennessee Williams) și Naționalul bucureștean („Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintali”, spectacol jucat neașteptat de puțin și nescos în lume de TNB!?!), impresionând și la Festivalul Internațional de la Brașov, unde a venit cu piesa canadianului Dubois („Nu trageți în beduini”), montată la teatrul din Los Angeles.

…Acum, este în perioada când vede multe spectacole în teatrele din California, bune și mai puțin pe gustul lui, cum s-a întâmplat cu o recentă “Furtună” shakesperiană, într-o cheie modernistă ce i-a deformat sensul. Face parte din primul Juriu care selectează actori și actrițe pentru…Oscar, săptămânal primește DVD-uri cu filme, le urmărește cu atenție, le notează… Și, sunt sigur, gândește un spectacol de teatru, în stilul lui inconfundabil. M-aș bucura să fie în România care nu îi valorifică la cote maxime fantastica imaginație regizorală. La ora actuală, Florin Fătulescu înseamnă pentru mine cel mai bun regizor de comedie pe care îl are România, în lumea-ntreagă!

…În umbrarul din grădina cu pomi plini de mandarine, portocale și lămâi, și flori alese, ca într-o expoziție, am depănat tolbe de aminiri. Ne leagă atâtea…

…Trei premiere de-ale mele. La debutul în teatru, în 13 mai 1979, când a venit, de la Petroșani la Arad, ca spectator, cu regretatul Șerban Ionescu și dramaturgul Dem Ionașcu, schimbând un…marfar, o mașină mică, un camion și un personal, ca să asiste la premiera mea “Centrul înaintaș s-a născut la miezul nopții”, în regia lui Costin Marinescu. În seara aceea, după premiera de la Teatrul de Stat din Arad, la mini-banchetul dat de…autor, la un excelent vin de Miniș, am devenit prieteni.

…Avea să-mi monteze, peste doi ani, la Petroșani, în premieră absolută, comedia mea atât de acidă pentru acele vremuri (1981) “Pele și caii verzi”, care a bătut țara. Ca peste alți doi ani să monteze același text (sub titlul “Adio, Pele!”) la Teatrul Dramatic din Brașovul natal, inovațiile lui uluitoare aruncând sala în aer la premieră și primind un torent de laude (și în scris) de la nume grele ale ale cronicii dramatice, ca Valentin Silvestru, Dinu Kivu, Valeria Ducea, Natalia Stancu, Dumitru Chirilă, Bogdan Ulmu, și a profesorului meu de la “Sportul” Ioan Chirilă, intelectual de elită.

…Ne-am amintit două dintre momentele de neuitat legate de premierele cu …Edson Arantes de Noscimento. “Pele și caii verzi” avea programate două spectacole la Naționalul bucureștean. Cu două zile înainte de a urca pe prima scenă a țării, “Pele” din Valea Jiului a avut o reprezentație la Curtea de Argeș. Cum trecuse cam un an de la premieră, și cum Florin era în București, montând la Teatrul de Comedie piesa “Există nervi” de Marin Sorescu (un succes peste așteptările tuturor!), am decis să dăm o fugă lângă Biserica Meșterului Manole să vedem cum mai arată spectacolul. Decorul luat în turneu era unul de cămin cultural, ne-a pierit glasul câteva clipe, ne-a crescut pulsul și ne-am luat cu mâinile de cap. Să urci pe scena Naționalului, în fața elitei cronicarilor dramatici, cu acel decor, era o curată sinucidere! Am plecat glonț spre București, cătrăniți rău de tot, ne-am oprit c\teva minute la Pitești, în casa excelentei actrițe Mirela Cioabă, care a venit cu noi de la Curtea de Argeș, și au început telefoanele la directorul principal și cel adjunct ai teatrului din Vale, aflați le Petroșani. Scuze, explicații ce nu puteau salva situația… Pe autostrada spre București, am convenit că ultima soluție este să batem la poarta Naționalului și să cerem ajutor! Cum regizorul Horea Popescu, directorul artistic, i-a fost professor lui Florin, iar eu o cunoșteam pe doamna Vichi Bichea, de la Secretariat, la ora primei reprezentații, actorii din Petroșani n-au știut, câteva clipe, în ce spectacol de află! Pentru că era un decor uluitor, cum nu văzuse Petroșaniul vreodată, cu mobilier luat din trei piese ce se jucau la primul teatru al țării!… “Pele și caii verzi” a fost în seara aceea un Succes! Pe care l-am udat cu whisky, bere și vin, într-o cameră de hotel, unde erau cazați actorii, restaurantele fiind închise, pe atunci, după ora 21!

…Aventuri frumoase și cu “Adio, Pele!”, în iarna lui ‘84. Naționala de fotbal a României era în cantonament la Poiana Brașov, “tricolorii” aflați sub bagheta magică a lui Mircea Lucescu pregătindu-se pentru Euro ‘84! Eram cu marele Ioan Chirilă la Poiană, în reportaj pentru ziarul “Sportul”. Cum știam că seara este programat, la Teatrul din Brașov, “Adio, Pele!”, i-am propus, de cum am ajuns la prânz, sub Păstăvar, lui Nea Vanea să invităm lotul reprezentativ la spectacol. Mircea Lucescu s-a dovedit încântat de idee… Nu existau mobile pe vremea aceea, așa că, de la recepția unui hotel din Poiană, au început telefoanele. La teatrul brașovean l-am prins pe Florin Fătulescu, regretatul secretar literar Mitică Roman, fan al Naționalei, m-a asigurat că totul va fi OK, fotbaliștii tricolori având rezervată loja de onoare. L-am rugat pe Florin să vadă unde pot introduce actorii o replică-două cu fotbaliștii tricolori, cu Mircea Lucescu, Boloni și Costică Ștefănescu, ce urmau să fie în sală… Cu o jumătate de oră înainte de începerea spectacolului, sala gemea de lume, afară forțele de ordine făceau cu greu față celor care voiau să fie în sală. Capacitatea de 800 de locuri fusese cu mult depășită. Mirajul privirii tricolorilor a bătut recordul de asistență la Teatrul Dramatic “Sică Alexandrescu” din Brașov. Iar când, pe scenă, directorul întrerprinderii “Cuiul” (minunatul actor Mircea Andreescu), un pătimaș microb de fotbal care se autointitulase Pele, s-a ridicat de la biroul său, unde se aflșa la trei ace, sacou elegant și cravată, făcând doi pași, sala a devenit un vulcan, mai bine de un minut neputându-se continua spectacolul de atâtea aplauze și ovații: Directorul la trei ace purta șort și jambiere și era încălțat în ghete de fotbal, gata să plece la antrenament cu echipa Intreprinderii…

…Am râs sănătos de toate aceste peripeții ale lui… Pele, și după peste trei decenii, aseară, în California. Unde, în ‘94, i-am mărturisit celebrului Pele că mi s-a jucat, cu mare succes, o piesă ce i-a purtat numele! L-a bucurat, credea că e ceva legat de viața lui, i-am explicat în mare subbiectul, m-a îmbrățișat și mi-a mulțumit…

…World Cup ‘94, alt capiotol de preț din prietenia mea cu Florin Fătulescu. Am acceptat încântat propunerea lui Florin și Rodica de a sta la ei pentru meciurile de la Los Angeles. Și au fost trei la număr, cel cu Elveția (1-4) jucându-se, de nu s-ar mai fi jucat, în Silverdome-ul din Detroit. Mircea Sandu m-a ajutat cu o invitație pentru Florin Fătulescu… Plecam ambii spre Pasadena, cu mult înainte de meci, strigam fericiți și n-am cedat puhoiului columbian, cu mii de peruci a la Valderama. Am trăit, apoi, nebunia de după victorii (3-1 la debutul din fața Columbiei; 1-0 cu SUA; 3-2 cu Argentina) în Oceanul bucuriei din Arcadia, la hotelul tricolorilor, cu eroii printre noi. După Victoria istorică  în fața Argentinei, la hotel ne-am pomenit și cu Ioan Chirilă, care fugise din spital, unde ajunsese din cauza picanteriilor mexicane. “Cum să nu vin să-i îmbrățișez pe Gică și Ilie, pe Puiu?!”, a zis Nea Vanea, și acel moment mă face să afirm că, pe vremuri, cronicarii sportivi iubeau mai mult fotbaliștii…

…La prânz, în zilele dintre meciuri, îl luam pe Florin cu mine, la reportajele înregistrate pe reportofon pentru BBC, dar și pentru ziarul meu din New York-“Lumea Noastră-Lumea Sporturilor” și cartea despre Mondial la care scriam zilnic…

…Seara, aveam… oră de teatru. Vedeam pe DVD-uri spectacolele montate de Florin Fătulescu în America, jonglând cu sticle de bere mexicană… Mai neplăcut era dimineața, când, pe la 7, mă suna BBC-ul, în zila meciurilor, pentru avancronică, ba, chiar și pe la 6, când rapidistul meu de suflet, regretatul nea Sarkis, voia să ne ia la plimbare prin California.

…Ce Mondial am trăit, atunci, când a strălucit “Generația de aur”, sub bagheta lui Puiu Iordănescu, care, mereu la el cu icoana de la Părintele Argatu, a dus fotbalul românesc la culmi nebănuite și a fost făcut General!… În volumul meu “Columb a descoperit America, Hagi a cucerit-o”, am prins multe dintre zilele de neuitat petrecute cu Florin Fătulescu…

…Au trecut 22 de ani de atunci!… Șapte ani de când m-am văzut ultima oară cu Florin și Rodica Fătulescu, după premiera de la Teatrul Mic (“Doamna noastră din Pascagoula”, cu Valeria Seciu și Mircea Andreescu)… Florin, căruia îi trimit toate piesele mele, m-a felicitat pentru “Monolog în doi cu moartea la ușă”, considerând-o “o piesă dură, excelent scrisă, dar și lecție de viață și speranță. Pe care, dacă ar fi în România, ar face-o un film serial în zece episoade, și văd un tablou din spectacol cu scene din Goya. Dar, musai trebuie un actor mare!ț, a precizat marele regizor. (Care să fie acesta?, mă întreb de azi-noapte…Dan Condurache, Marius Bodochi, Cristian Stanca, Mircea Rusu, Ion Haiduc?!). Laude și pentru “Adultera”, la care mi-a mărturisit că a râs cu lacrimi, citind-o. M-ai făcut atât de fericit, dragul meu prieten Florin Fătulescu!

…Am tocat, pe final de zi, sub beculețele aprinse pe tavanul terasei, politica, alegerile americane, am refăcut istorii trăite, m-au încântat mărturisirile lor despre Hollywood Bowl, unde mă dusese Ducu, în ajun, să văd de la înălțime, de pe Hollywood Hils, imensul amfiteatru cu 17.000 de locuri. Acolo, Rodica și Florin merg săptămânal. la concerte, operă, la tot felul de evenimente artistice de ținută. Acum, așteaptă prima sâmbătă din luna mai să comande tikete pentru întreaga stagiune care va urma. Cu…2 (doi) dolari biletul!…

…Când am plecat, doi palmieri înalți, înalți, de dincolo de superba grădină a Fătuleștilor, sprijineau stelele! Într-o zi rară, cu prieteni din scripturi alese…

Jurnal de California (9). CU „BĂTRÂNA DOAMNĂ” PRIN SANTA MONICA, ÎNTÂLNIND UN FAN FASCINAT DE… HAGI!

…În bagajul meu pentru California am pus și tricoul unei echipe de fotbal de suflet. Nu Rapiduțelul căpilăriei, o Legendă furată, ca și altele (Craiova, Timișoara, Progresul, Sportul Studențesc, „U” Cluj, chiar și Steaua) de ciocoii noi și distrusă. Echipa luată în sufletul meu peste Ocean este UTA, „Bătrâna Doamnă” din Arad, și ea tocată până la colaps de samsari feroci. UTA-Bătrâna Doamnă a renăscut din cenușa tradiției și iat-o, după surghiunul prin liga a III-a, reanimată de suporterii ei de suflet și intrând în play-off-ul pentru prima scenă. Nu știu dacă va reuși sau nu, îi doresc Succes, însă „Bătrâna Doamnă” rămâne în sufletul meu pe Viață.

…U.T. Arad a însemnat întâia mea deplasare peste hotare ca ziarist sportiv, un coșmar, un dezastru, de plâng și acum, gândind la acea noapte rece din final de septembrie ’69: 0-8 (0-0) cu Legia, la Varșovia, în Cupa Campionilor Europeni! După ce, în min. 49, la 0-0, arădeanul Moț a ratat, din 5 metri, singur cu portarul!
…U.T. Arad a însemnat și întâiul moment de Vis din carieta mea de cronicar sportiv, eliminarea faimoasei Feyenoord Rotterdam, la câteva zile după ce olandezii cucereau Cupa Intercontinentală. Un 1-1, la Rotterdam (golul nostru-Florian Bubu Dumitrescu), și un 0-0 de Istorie, la 30 septembrie ’70, pe Mureș, unde regretatul mare antrenor Ernest Happel declara că o eventuală calificare a arădenilor ar echivala cu „A opta minune a lumii”. Am trăit acea minune…

…Aradul este orașul în care am debutat ca dramaturg pe o scenă profesionistă, în 13 mai ’79, cu piesa „Centrul înaintaș s-a născut la miezul nopții”, în regia lui Costin Marinescu, cu minunații mei prieteni (și astăzi Doru Nica și Dan Antoci), cu regretata Maria Barboni și alții… Prezenți, printre alții, la Eveniment, cunoscuții cronicari dramatici Bogdan Ulmu și Antoaneta Iordache, regizorul Florin Fătulescu, regretatul actor Șerban Ionescu și dramaturgul Dem Ionașcu, ajunși, cu aventuri, de la Petroșani… Debutul meu s-a datorat minunatului crainic sportiv radio, regizor de excepție, regretatul Victor Tudor Popa, pe atunci director al teatrului, ajuns în spital cu vreo 10 zile înaintea premierei…
…La premiera, cu peripeții „comuniste”, primind visa „tovarășilor” cu două ore înainte de spectacol, fotbaliștii și conducătorii „Bătrânei Doamne” au fost în sală, împreună cu atâția fani care au umplut, incredibil, în timp record, parterul și balconul I al teatrului arădean. Îi văd și acum, cu lacrimi de amintire, pe regretatul Ladislau Broșovschi și Flavius Domide urcând pe scenă cu un coș mare de flori pentru mine!…

…La nici o lună și jumătate, transmiteam la radio, plângând, retrogradarea UTA-ei, 0-1 cu Gloria Buzău,într-un meci „ciudat”, prin golul lui Ghizdeanu, care s-a dovedit, am zis în transmisia directă, „mai bun decât Van Hanegem”!…
…Cum să uit vreodată U.T.A, veșnic tânăra și civilizata „Bătrână Doamnă”?!

…Astăzi, duminică 3 aprilie 2016, am îmbrăcat tricoul meu de preț, cu inscripția UTA, oferit, acum vreo trei ani, după premiera, la Arad, a piesei mele „Freud și Bunul Dumnezeu” (un tulburător spectacol regizat și jucat uluitor de Doru Nica, în sală plângându-se din plin!), de prietenul Gyuri Vaczi, vârful de ieri al arădenilor, fiul Legendei Gheorghe Vaczi, dublu golgheter al țării. Și am purtat tricoul de preț prin Santa Monica, mândrindu-mă cu el.

…În fiecare zi, la ora 5 PM (3 AM la București și…Arad!), Ducu și Karina merg cu nepoțelele mele scumpe la ora de mișcare în aer liber, alături de atâția alți copii, în parcul de lângă Aeroportul Santa Monica. Acolo unde este și un teren regulamentar de soccer, unde fie se joacă meciuri de amatori în week-end-uri, fie se împarte în trei terenuri mai mici și se pregătesc stoluri de prichindei și domnișoare. Genevieve, nepoțica mea de doi ani și jumătate, a început să joace în grădiniță soccer –fotbalul nostru cel de toate zilele- și sper să aibă „stofă”, căci în SUA sunt peste nouă milioane (!) de fete care practică jocul secolului. Nu întâmplător americancele se bat mereu pentru titlul mondial, deja o obișnuință…

…Cu tricoul „Bătrânei Doamne” pe mine am intrat și într-un supermarket, unde, pe lângă prețurile rezonabile, am găsit și o poantă bună, numele celor două autostrăzi principale (I 10 California-Florida; I 405 San Diego-Los Angeles-San Francisco-Washington State) fiind folosite cu umor pentru clienții de la Trader Joe’s. Aici, Ducu mi-a făcut o fotografie, să am amintire…

…Tot în Santa Monica, în colțul dintre Bulevardul cu acelați nume și Butler Avenue, un restaurant persan, „Javal”, unde Ducu și Karina m-au invitat la un lunch aparte. Pe pereți, fotografii din Persia de altădată și Iranul de astăzi. Mi-au atras curiozitatea, m-am ridicat de la masă și le-am studiat fascinat. Șeful de sală m-a întrebat dacă sunt…persan!?! I-am spus că sunt ziarist român… După ce ne-am bucurat de bucătăria persană, eu preferând un fel de frigărui de pui în plante aromate, fără țepușa de lemn (sau metal), cu o salată nici picantă, nici dulce, după ce ai mei au achitat nota de plată și ne-am ridicat să plecăm, într-un local plin, șeful de sală a venit emoționat la mine și mi-a zis textual: „Cunosc și eu un român! Pe George Hagi!”. Când i-am spus că sunt prieten cu Gică, a fost încântat și mi-a spus: „Ce gol a dat cu Argentina, la Mondialul din ’94!… Am fost la meci!… Am văzut la televizor și meciul împotriva Columbiei. Doamne, ce gol!… Hagi a fost un jucător genial, cel mai bun la Word Cup ’94”. Parcă-l auzeam pe Pele, la conferința de presă ce-a urmat după acea victorie istorică a tricolorilor noștri, 3-2, cu marea Argentina!… Seful de sală persan m-a întrebat ce mai face Hagi, i-am spus că are o Academie de fotbal, e antrenor și se bate la titlu în România. S-a bucurat și m-a rugat să-i transmit mulțumrile lui pentru fotbalul-spectacol din vara lui ’94, aici, în California!… Cum să nu spui că Fotbalul înseamnă cel mai bun ambasador al României în lume?!…

…După o zi cu un brekfast-surpriză la Venice, în briza rece a Oceanului, la „Fig Tree Cafe” („Smochinul”), și un lunch de poveste, seara, acasă, Ducu mi-a oferit un veritabil concert cu înregistrări: Adele, Mark Antony, românii de la Hara cu Tamango, Toto Cutugno („Un italiano vero”) și…cunoscutul meu Adriano Celentano. Ați citit bine, cu marele star italian și cu Gianni Morando am petrecut câteva zeci de minute minunate, în ’73, la Viareggio, la „Cento anni di Carnevale”, când am însoțit echipa națională de tineret la fotbal, înscrisă în turneu echipelor de club ca…Steaua. Trupa aceea, cu Viorel Moldovan și regretatul Aurică Rădulescu-stele, sub comanda antrenorilor Cornel Drăgușin și Gheorghe Ola, a obținut un surprinzător loc III, iar eu am avut, atunci, șansa și unui mini-interviu cu vestitul arbitru italian Colina, moment prins în volumul meu de reportaje sportive „Întâlniri care se uită greu”…

…L-am urmărit în seara aceasta, cu sufletul răsunând de viață, pe Adriano Celentano cântând cu foc „Suzana, Suzana”, într-o întregistrare din ’84 și alta de acum doi ani. „Suzana, Suzana”, și eu mă gândeam la Cătălina și Priscilla, cu dor de Roma, Salerno și Capri,, de Florența și Verona, de Milano, Cagliari și Olbia, fără a uita vreodată Latina, Lagărul unde am suferit cinci luni și două săptămâni pentru viza de America…
…Un vin roșu, Il Conte-La Stella rosa, un…italiano vero ce stă pe masă, îmi readuce în minte bucuria din Little Italy, în New York, unde un Chianti sau o bere Moretti îmi făceau, pentru câteva clipe, viața o Simfonie!

…Împletesc amintiri rare într-o Californie de vis, veritabilă Rapsodie a sufletului în această Primăvară…

 

 

Jurnal de California (8). LUNCH ÎN „LITTLE OSAKA”

 

…În cochetul cartier Mar Vista, din Los Angeles, am întâlnit mulți asiatici. Mai ales tineri, majoritatea studenți. Știam că numărul lor a crescut în ultima vreme, când n-au mai venit chinezi înghesuiți în containerele morții, prin calele vapoarelor transoceanice, ci băieți de băieți, fii și fiice de baroni comuniști care construiesc capitalismul în umba Marelui Zid. Tinerei pentru care chiria de 2.500-3.000 de dolari pe un apartament cu două camere e o nimic toată, cum nici căsuțele cu peluză și palmieri în față, de 1,5 milioane fiecare, nu înseamnă pentru ei o problemă. Astăzi, baronii din Asia fac bani buni și odraslele lor studiază la cele mai tari Universități din America…

 

…Înțelegând curiozitatea mea de ziarist (repet, nu-mi zic scriitor, să nu par interesant; știu că sunt, nu-i așa?!), feciorul meu cel mare mi-a zis acum două zile că există, aici, în Mar Vista, și un Little Osaka!… Trecusem prin Little Tokio, în Down Town Los Angeles, în vara lui ’94, cu ocazia Mondialului de fotbal, dar n-am avut nici timp, nici bani să intru într-un restaurant nipon. Programasem vizita asta la San Jose, nu departe de locul de cazare al Naționalei noastre de fotbal, dar, după blestemul penalty-urilor cu suedezii, cui îi mai ardea de sushi și sake?!…. Mai târziu aveam să descopăr bucătăria japoneză și la București, deși cea mai bună o găsești peste Dunăre, la Ruse, la terasa „Happy”, lângă splendida clădire a Teatrului Dramatic „Sava Ognianov”, unde am avut onoarea să mi se joace două piese. Gata cu amintirile, sunt prea tânăr (nu-i așa?!), ca să trăiesc din ele, vorba lui Balzac…

 

…Azi, de Ziua Păcălelilor, nu m-am păcălit deloc, Ducu invitându-mă cu fetele lui minunate în „Little Osaka” (bine că n-am scris Odesa!?!). Cartier care, de puțină vreme, se numește oficial „Japantown Sawtelle”, amintind raza densității nipone de restaurante și tot felul de magazine, dintre Bulevardul Sawtelle și intersecțiile Bulevardului Santa Monica, Pico și Olympic. Nimeni nu știe exact, la această oră, care ar fi populația japoneză în zonă, unii zic 6.000, alții 8.000. Oricum, din 1890, când a început migrația niponă în America, statul California a fost ținta specială… În „Little Tokyo”, acum 22 de ani, un ziarist american mi-a spus că sunt 25.000 de niponi. La ora actuală, probabil, de 6-8 ori mai mulți.

…În zona de vest a L.A.-ului, „Little Osaka” oferă superbe grădini de flori, prin v\nzarea cărora japonezii s-au impus în zonă prin anii ’90. În 2010, și-au deschis și primul supermarket. Azi, în zonă, plouă cu nume din Țara Samurailor, restaurante și magazine de lux, “Yamaguci”, „Sushi Stop”, „Tsujita”, „Shiseido” (cosmetice), plus firme din China și Vietnam, terase cu tineri binedispuși, bine îmbrăcați, manierați. Îți încântă privirile case noi, elegante, cu încântătoare grădini în față. Firește, niponii au adus cu ei, aici, și Arta decorării florilor, Ikebana, care, susțin unii, ar însemna în japoneză și „dă viață florilor”!… Florile care dau viață Omului, nu?!… Nu ratați să faceți un tur prin muzeul în aer liber al superbelor aranjamente florale, de palmieri și tot felul de copaci din fața vilelor din toată zona Los Angesului…

 

…Am servit un lunch inedit, tipic japonez, dar neîntâlnit prin România și Bulgaria. La restaurantul „Benitora”, situat la intersecția lui Sawtelle Boulevard cu La Grange Avenue. Terasă și interior, am fugit de soare, într-o încăpere mare, cu desene mari japoneze și cu o colecție de vinuri la vedere, cu bucătăria în stil american, cu deschidere spre consumatori, invadați de arome alese. Meniu bogat, să-ți iei concediu să-l studiezi. La prețuri accesibile, între 8 și 16 $ porția. Am preferat un „Black Dan-Dan Noodles” (era și unui Red, altul White!), un castron mare, mare, cu o supă specialitatea casei, plină de verdețuri aromate și fragede felii din carne de pui (am ales chicken în dauna cărnii de porc), cu boabe rare, tăieței și o brumă de pudră neagră, atât de picantă încât numai berea poate stinge vulcanul din gură!… Sigur că am lăsat jumătate de castron, și așa mă simțeam de parcă eram gravid… Nu am plecat până nu l-am întrebat pe băiatul care ne-a servit cu șarm personal ce înseamnă cuvântul „Gyoza”, afișat cu litere cât o minge de fotbal pe un perete și deasupra bucătăriei?.. Un aluat din carne, de obicei de porc, dar poate fi și din vită sau pui, înfășurat în spaghete speciale și pus la prăjit!… Bine că nu l-a. m întrebat înainte de a comanda lunch-ul, că alegeam un „Gyoza” și era vai și amar de colesterolul meu… Că peste o lună trebuie din nou să ies la raport, cu analizele!…

…Da, dar nu vin în fiecarte lună în California și nici o dată pe an în Little Osaka!

Jurnal de California (7). E SĂRBĂTOARE!… CÉLINE-O.K. ȘI DUPĂ AL DOILEA CONTROL…

…Joi 31 martie. Ziua H. Dimineață ușor agitată… Emoții. Curcubeu de speranțe… Acum, spre ceas de seară… …Joi 31 martie este Ziua când nepoțica mea scumpă Céline a trecut cu brio și al doilea control medical. După cele două operații din atât de cumplitele ei prime 5 (cinci) zile de viață. La UCLA Medical Group, în Santa Monica, pe Wilshire Boulevard, colț cu 12 Street, ultimele emoții!… Medicul specialist în gastro-intestinale a controlat-o cu atenție, a accesat pe computer toate analizele, parametrii, jurnalul zilnic din luna de spitalizare ale micutei noastre Prințese și ne-a anunțat cu zâmbet plin: „Este OK!… Totul e normal! Și va fi!”… În momentul acela, astăzi, pe la 2:30 P.M. (ora Californiei), am simțit lacrimi scăldându-mi sufletul…

…Ești o Învingătoare, sublimă Céline! Surioara ta puțin mai mare, superba Genevieve, abia așteaptă să vă jucați!…

…Céline, minune nevinovată, Imn de Speranță și Viață, în seara asta aș vrea să mă îmbăt. Dar nu am reușit să o fac niciodată în cele șapte decenii de când exist. Oricum, e Sărbătoare în sufletul meu, sunt beat de fericire pentru tine și pentru minunații tăi părinți, Karina și Ducu, atât de încercați în ultima lună și jumătate!
…Ani mulți, sub un Arc de Triumf, sublimă nepoțică, ultimul Răsărit de soare în familia noastră americano-mexicano-română!

Jurnal de California (6). PARADISUL UNDE SE TERMINĂ CELEBRUL SUNSET BOULEVARD

…În ziua în care s-a împlinit o săptămâna de când am debarcat în Los Angeles, în varianta 2016, miercuri 30 martie, Ducu mi-a zis să mă pregătesc de-o ieșire. Am privit ceasul, se bate miezul zilei, aici, în L.A., acum o săptămână eram în mastodontul Airbus A 380 deasupra Deșertului Nevada, înfricoșătoarea furtună de nisip părea su urce spre hubloul avionului cu etaj… Azi, sunt pe autostrada spre Sacramento, am mers pe ea și în ‘94, alergând spre San Francisco, pentru meciul de nesfârșit blestem cu vikingii suedezi, pierdut la penalty-uri… Ne depărtăm de Santa Monica, pe dreapta drumul taie pereți de canyoane, în briză rece de Pacific, cum ieșim dintr-un mic tunel se zărește Golul Malibu, și salba de vile luxoase sub munte, parcă văd un film, îmi întreb feciorul cel mare unde mergem, el replică sec „Surprise!”, „Surprise” imită și Genevieve, în spatele meu, lângă Celine și Karina… Nu-i spun că ochii mi-au mai gustat din splendoarea Malibu, înaintăm sub soare și șoapte de ape dinspre Pacific, într-o sălbatică frumusețe vie…

…Facem la dreapta din autostradă și în câteva clipe citesc numele unei străzi și nu-mi vine să cred: Sunset Bouleverd! Da, e celebrul Soare-apune, îl bătusem la pas, în ’88 și ’94, în Hollywood și Beverly Hills, nu știam că ajunge până aici. Trece printr-o expoziție de case mici, dacă au doi metri înălțime, stilul locului, fiecare o bijuterie, cu grădini încântătoare în față, tot feluri de plante și cactuși, din Deșert și de sub Munți, în California am descoperit în aceste șapte zile de vacanță ceea ce niponii numesc Ikebana, Arta aranjării florilor, care în în Westul american este o arhitectură a întregii faune. De la peluzele din gazon, pietriș sau fâșii de lemn , din fațele vilelor, la evantaiul de copaci tunși în cele mai ciudate forme. Totul e un spectacol, nu un teribilism artistic… Celebrul Sunset se termină pe un platou suspendat deasupra Pacificului, pe canyoane roșiatice ieșind de sub flori și palmieri, în zare, la doi-trei kilometri luxosul Malibu sprijină cerul, o clipă îmi vine să cred că de aici și-a luat zborul nefericitul Icar, căci, sub terasa uriașă pe care stau se vede un mic Labirint de case și câteva drumuri, nu-i Dedal acolo, dar simt că zbor într-un vis de Libertate…

…Locul unde se termină celebrul Sunset Boulevard se numește Pacific Palisades, un cartier residențial în districtul Westside din Los Angeles. Numără vreo 27.000 de locuitori în căsuțe și vile, câteva palate, toate în grădini fascinante. Palisades e un cuvânt care denumește elementele de fortificație, pari și trunchiuri groase de copaci bătute-n pământul ars de soare, legate-ntre ele de scânduri, iar între ochii dintre lemne plase de mărăcini și sârmă ghimpată. Pentru mine e un semn că, pe aici, s-au purtat lupte grele, cu secole, milenii în urmă, că s-au apărat localnicii în fața năvălitorilor, atacatorilor. Ceea ce a rămas scris despre Pacifuic Palisades este fabrica de film, din 1911, a unui regizor pe nume Thomas Ince, comunitatea religioasă-intelectuală, de vreo sută de case, făcută, peste 11 ani, pe terenul filmului de un reverend, Scot, și mai ales fuga unor mari scriitori din Germania nazistă, între anii 1930-1944, dintre care Thomas Mann este starul amintirilor de azi. Dacă tot a existat în Pacific Palisades o fabrică de film, s-au turnat și multe pelicule artistice în acest teritoriu, unde o vreme alcoolul a fost interzis. Ultimul film, made in Pacific Palisades, „Honor Prizzi”, în 1985, cu Jack Nicholson în rolul principal…

…Navigând pe străzi al căror nume spue multe –Napoli, Spezia, Capri-, întâlnind și Miami Street, am ajuns la „Pinocchio”, un mic restaurant italian, unde luni, marți și miercuri capiii primesc masa gratis pentru orice comandă a adulților. Luăm un lunch pe cinste, aici, firește italian, e un mic palat al celebrei păpuși scoasă dintr-un butuic de Gepetto, zeci de păpuși din lemn și porțelan, mari și mici, reprezentându-l pe Pinocchio, patronează încăperea plină de dulciuri. Numai că n-am întâlnit un copil aici, în afara lui Celine și Genevieve!… Numai oameni mari, doi adolescenți, câțiva bătrânei italieni fericiți… Să rămână Pinocchio numai simbolul copiilor europeni?…

…Încheiem „Surpise”-ul oferit de Ducu, revenind acasă prin Westwood. Văd un semn trimițând spre Sunset Boulevard și refac traseul acestui Bulevard de Legendă. Pleacă din Down Town Los Angeles și, în cei 35 de kilometrii ai săi (!) trece prin Hollywood, Echo Park, Silver Lake, Beverly Hills, Bel-Air, Westwood și se termină în Paradisul Pacific Palisades. Pe acesr drum de istorie, prin ’70, între Western Avenue și Garden Street, a fost centrul prostituției din Califiornia, o porțiune din calea sprea Ocean se numește „Guitar Row”, amintind de businessul muzicii din zonă, cu Sunset Soud Studios și United Western Recordes ce au făcut carieră… Și, oare, poate uita cineva de acea comedie neagră, din 1950, filmul „Sunset Boulevard”, regizat de Charles Brackett, care a făcut celebru în lumea-ntreagă un traseu pentru Istorie?!

…Atras mereu de comparații (atenție, doamnelor și domnișoarelor!), vă ofer un contrapunct la celebrul Sunset Boulevard: uluitorul Broadway Avenue din New York, cu evantaiul său de teatre nepereche (mai ales în musical!), restaurante, cafenele, scene din filme care se toarnă live în fiecare zi. Are 24,2 kilometri (21 în Manhattan, 3,2 în Bronx). Pornește din Bronx și se termină în Battery Park, în umbra Statuii Libertății aflată pe insula din Golf. Între cele două Bulevarde de Legendă, prefer… New York-ul, căci, nu voi uita vreodată, pe Broadway am mâncat și eu o pâine, vreo cinci ani, ca tatimetrist, o inegalabilă Academie a Vieții!…

…Astăzi, 30 martie 2016, m-am plimbat fascinat prin Istoria din West. Sper că nu mi-am ars aripile visului, ca mult prea entuziastul Icar…
…Mulțumesc, dragul meu Ducu! Pentru acest timp de visare cu ochii deschiși și pentru fotografia care ne reprezintă în acest episod dintr-un spectaculos Jurnal de California…

Jurnal de California (5). ÎNSOȚIND-O PE CELINE LA MEDICAL PLAZA CENTER ȘI LA O SALATĂ DE…PEȘTE

…Marți 29 martie, trei ceasuri bune, a fost Ziua lui Celine. Primul control, la o lună și jumătate după cele două operații suferită de scumpa noastră în primele ei cinci zile de viață. Atunci, Destinul i s-a arătat cumplit, cu fâlfâiri de moarte în jur, dar Celine, tăciunele de viață, a fost un Învingător, ajutată și de aparatura medicală de povești și de medici competenți. Primul control, marți, la 1:15 PM, la UCLA Medical Plaza Center, din Westwood, în vestul Los Angesului.Test făcut de chirurgul care a operat-o. Doctorul Dan este unul dintre acei oameni pe care numai văzându-i te încarci de energie pozitivă, de speranță. A văzut-o pe Celine, i-a scos o urmă de fir rămas de la operație și a declarat, alungându-ne orice încrețitură a frunții: „Sunt foarte optimist!”… Joi 31 martie, urmează al doilea control, la medicul internist…

…Doctorul Dan, cu rădăcini în Belgia și Bolivia, e în jur de 40-42 de ani și a vizitat… România! I-a plăcut Bucureștiul, Castelul Pelleș și Castelul Bran. Vizita s-a datorat soției sale, doctoriță, care este româncă, fapt pentru care i-am dat, cu autograf, ultimul meu volum, cel de debut în poezie, „Condamnat la Libertate”. Și i-am mulțumit medicului Dan, ca bunic, că ne-a salvat îngerul numit Celine!

…UCLA Medical Plaza Center este o veritabilă Fortăreață a Sănătății. O clădire uriașă, cu șase etaje, unde se află aparatură medicală de ultimă generație și o armată de medici specializați în te miri ce domeniu. Fortăreața, plină de bătrâni mai ales, bătrânețe haine grele… La etajul II, la Cildren’s Health Center Pediatrics, pe un panou, aflu că sunt medici experți în nu mai puțin de 14 specialități… În sala de așteptare ești repartizat spre cabinete cu desene și chipuri de animale suspendate la intrare: Iepurele, Girafa, Ursul, Vulpea, Căprioara… În această Citadelă a miracolelor, mai toți pacienții beneficiază de asigurare medicală, altfel costurile sunt uriașe, zeci, sute de mii de dolari pentru o operație, un tratament… La ieșirea din UCLA Medical Plaza Center, întâmplarea face să-mi cadă ochii pe un tabel unde se afla și locația alchimiștilor de la Oncologie! Și gândul s-a zvârcolit o clipă în mine, pe 11 mai am și eu de făcut un control la București… M-au tratat de minune medicii români, pe o sumă ridicolă, am făcut nouă ani și trei săptămâni de la prima operație de cancer la prostată și sunt recunoscător profesorului Mihai Lucan, de la Cluj, și doamnei doctor Rodica Tudor, de la Policlinica Batiștei, firește din București!… Și încă aștept să monteze cineva piesa premiată, acum trei ani, La Gala Star, „Monolog în doi cu moartea la ușă”… Sunt în California și îmi bat joc în continuare de coana-n negru…

…Westwood, cartier splendoare din Los Angeles, cu brățară de munți în zare, străjuind bulevarde largi, flancate de palmieri, muzee, teatre, restaurante, celebra Universitate, indicatoare care te trimit, la doi pași, spre celebrul Beverly Hills sau nu mai puțin cunoscutul Sunset Boulevard. Cartierul are vreo 50.000 de locuitori și o arhitectură modernă, adusă în 1970, de stilul clădirii Oppenheimer Tower. Dincolo de toate splendorile sale, Westwood esta casa vestitei University of California Los Angeles (UCLA), inaugurată în 1926. Casa care a scos generații de maeștri în mai toate domeniile… Este un aer tineresc în zona aceasta, vezi mulți asiatici, logic, din moment ce din China și Japonia se ajunge mai repede prin Pacific decât prin…Europa!

…Momentul-surpriză în Westwoord l-a reprezentat lunch-ul luat la „Poke Me”, un mini-restaurant japonez, cu puține mese, dar saturat de clienți de ținută și mulți studenți, de se stă la rând ca la cinema. „Poke” este salata de pește crud, dar termenul vine și de la o mâncare din Hawaii, unde cuvântul înseamnă „a tăia”, „a selecționa”… La „Poke Me”, ți se oferă un pliant cu …șase pași pentru un lunch inedit. De la orez (brun, alb), salată de crabi, normal sau iute, de avocado, organică, la Proteine (pește tuna-în mai multe variante, somon, caracatiță, shrimpi etc.), asortate cu usturoi alb, castraveți, ananas, coriandro, icre, stropite cu ce sos vrei dintr-o gamă de opt oferite (inclusiv hreanul japonez-wasabi). O mâncare naturală sută la sută, ultra, ultra delicioasă, ce se servește în încăpătoarecastroane de plastic, porții mici (7,99$), medii (9,50$) sau mari (11,99$), fiecare. Nu se servesc băuturi alcoolice, doar apă, plată și gazoasă, lapte de cocos, ceai rece și ceai verde, cafea, Coca-cola. Ca desert ai trei variante (Macaron Ice Cream, Mochi Ice Cream și Fish Ice Cream). Am rămas surprins să afu că există și înghețată de pește!… Știam că bucătăria japoneză se bazează pe trei variante de bază: pește crud, orez, zarzavaturi aromate, fiecare în nenumărate rețete. Dar să existe și înghețată de pește?!… Am comandat una și am înțeles imediat că am… luat plasă. Înghețata era de vanilie, cu glazură de căpșuni, introdusă într-o formă comestibilă de…pește!

…În această dimineață de 30 martie, când la Los Angeles sunt 11 grade Celsius (!), împlinesc o lună de când am renunțat la naveta de Giurgiu. Nu o regret, am făcut ceva deosebit la teatrul din briza Dunării, dar sunt alt om. Liber, odihnit, nestresat… Fericit că sunt cu minunile mele de nepoțele și dragii mei Ducu și Karina care, pe Golgota lor, găsesc un timp și pentru mine, să-mi ofere bucurii și materie primă pentru un…scriitor!

…Mâine, 31 martie 2016, este din nou Ziua lui Celine! Ultimul control, la Spitalul din Santa Monica, unde a suportat cele două operații. Suntem toți cu tine, scumpa noastră Învingătoare!

Jurnal de California (4). MI-AM GĂSIT JOB ÎN SANTA MONICA!

…Drumul spre Ocean, pe cocoașe, pare, o clipă, un tablou din San Francisco, nu sunt, însă, în vestitul „Streetcar” (Ce piesă „Un tramvai numit dorință” de Tennessee Williams!) ce aleargă spre apele Pacificului, deasupra Alcatrazului, mă aflu în mașina lui Ducu și mergem veseli, sub soare, toți cinci–Celine și Geneviene, în scaune speciale, în spatele mașinii, Karina lângă ele, eu, în dreapta feciorului meu cel mare. Ținta e clară, Santa Monica Beach, o plajă de 3,5 mile (5,6 kilometri), foarte lată, lângă Pacific Coast Higway. Locul unde circulăm ca pietoni bine dispuși, se numește Santa Monica Pier, ctitorit, în 1909, la poalele unor bulevarde celebre, Colorado, Ocean, și ale unui lanț de hoteluri și vile de lux. Plaja aceasta este un Spectacol, o Istorie, o Fascinație…

…Știam că aici s-a filmat „Baywatch”, nu-s eu cu filmele, iar piese de teatru nu s-au montat pe plaja asta bătătorită de actori celebri, Nu însă în spectacole, ci printre sutele de mii de americani care au fost absorbiți de voleiul pe plajă, început, aici, la Santa Monica, unde primul joc oficial s-a consemnat în 1930. Zeci de terenuri de volei pe plajă pentru amatori, baza de selecție în căutarea viitorilor campioni. Poți uita de salba de titluri mondiale și olimpice ale yankeilor, în acest sport pe care l-au creat și pentru care s-au zbătut să devină sport de Olimpiadă, cum s-a și întâmplat, debutând la Atlanta, în 1996, unde 11.000 de spectatori au fost la finală?!… Se spune că pionierii acestul joc spectaculos sunt Jean Bruncardi și Johnett Latrelle, cu vreo sută de Open-uri câștigate, dar istoria scrisă îl prezintă ca rege al Fileului din briza Oceanului pe Karch Kiraly, care a triumfat în 142 de Open-uri!…
…Privesc pădurea de terenuri de volei pe plajă și mi-i imaginez în aceste locuri pe Marlyn Monroe, Paul Newman, Tom Selleck, Robert Redford, înălțându-se la fileu, între două filmări, scene consemnate de istoricii locului. Mare amator al acestui joc a fost și legendarul baschetbalist Wilt Chamberlain, și câți alții pe care poveștile locale și cele scrise nu-i cuprind. Eu n-am venit, însă, să fac o istorie a voleiului pe plajă, se joacă și pe la noi, la ales la Constanța și Costinești, ci să mă bucur de splendori rare, într-o țară mamut, în care oamenii nu uită, dimpotrivă, să facă și mișcare!…

…Chiar dacă este Paștele Catolic, duminică 27 martie, când vizitez vestita plajă, destulă lume. Mulți, de toate vârstele, cu biciclete de toate tipurile, inclusiv tandemuri, unii, atleți de ocazie, ba, pe Digul distracțiilor, și o ședință de yoga, amintindu-mi imediat de „Spirala lui Bivolaru”, la Costinești, în Golful francez, unde am văzut în premieră așa ceva, în ’95, când eram într-o scurtă vacanță în…România, și am rămas șocat. Aici, pe Santa Monica Beach, e altceva, o geometrie a mișcării și a respirației… Nu zăresc nici un rugbyst, ciudat pentru mine, junior din trupa lui „Ahoe, un salut din vechea Troe!”, la juniorii Griviței roșii, cu neuitatul poet-antrenor Tudor George… Santa Monica a fost o vreme, în anii acestul Mileniu, capitala acestui „sport de derbedei practicat de gentlemeni” (Jean Giraudoux), câștigând și două titluri naționale (2005, 2006)… Cum să uit de rugby, sportul adolescenței mele, din moment ce yankeei au fost campionii olimpici în 1924, la Paris, când au învins și Naționala noastră (37-0!) și pe a gazdelor, „cocoșul galic” administrându-ne un sec 59-3, dar „tricolorii” noștrii au cucerit „bronzul” turneului olimpic la care au participat, atunci, doar…trei reprezentative?!

…Fanii de surfing sunt cam dezamăgiți, chiar dacă aici e un paradis al lor. Oceanul nu are valuri, adio plimbări pe creste cât blocul cu patru etaje… Zăresc un anunț, Școala de surfing, merg spre ea, caută și instructori, gata, om sunt, visez o clipă, dar eu nici nu știu să înot, iar în Pacific nu se scaldă nimeni, deocamdată, afară sunt doar 20 de grade Celsius… Ducu îmi face o fotografie, cea pe care o vedeți atașată la acest material cu primul meu job ratat în Santa Monica…

…Nu văd Pier Aquarium, din Heal Bay, și nici prea multă activitate pe teritoriul Plajei Internaționale de Șah, în schimb, spectacol rar, pe Plaja Mușchilor. Sute de oameni, la aparate pentru toate gusturile și talentele, inele, bară, paralele egale și inegale, balansoare. La inele, gală, nu alta, sunt zece inele ridicate la vreo doi metri de nisip, câte două în cinci acolade metalice. Un bătrânel valsează din inel în inel, cu o desteritate uluitoare, unii îl fotografiază uimiți, îl urmează și o puștoaică, valoare, domnule, sigur, sunt și pleziriști, dar e o încântare să vezi concertul de la inele, care l-ar fascina până și pe celebrul nostru campion Dan Grecu… La o bară fixă, o veritabilă Sirenă, mângâiată de zile de soare și briza Pacificului, devine când statuie sub munții de ceață din zare, când un dirijor în forță, schimbând amețitor registrul mișcărilor, coordonate, parcă, de un computer magic…

…Cu familia mea din Califiornia am venit, la cravată și sacou de primăvară (cum altfel, fără cravată nu eram eu, vorba lui Ducu?!), să mă bucur de sublimul naturii, aici, la Santa Monica. Dar am descoperit și splendoarea umană…

…Seara, plin de atâta frumos, după ce am ținut-o în brațe pe minunea de Celine, încercând să-i alin prin vorbă caldă, semnalul de foame, am văzut un serial de dată recentă „Mozart în junglă”. Un film (americanii știu să facă și filme excelente!) despre viața frumoșilor nebuni care au mai rămas în acest Mileniu, creatorii de Artă, în filmul acesta membrii Orchestrei simfonice New York. Junga nu putea fi decât cea care m-a maturizat și pe mine, în cei cinci ani și ceva de taximetrie, inegalabilul New York…

…Descopăr cu bucurie că Ducu nu se uită la talk-show-uri, tot felul de kitsch-uri, rar deschide televizorul, pentru seriale bune, expediții, concerte de muzică de toate genurile, emisiuni din care poți învăța multe. Exact cum fac eu la București, unde am renunțat de vreun an la pălăvrăgeala, minciunile și noroiul de la televizor… Un documentar pe „National Geographic”, altul pe „History”, pe „Animal Planet”, un film pe HBO și câte două-trei meciuri bune, nu partide de trei parale din campionatul românesc…
…Când trăiești într-un Tărâm al Minunilor, cum este California, cum să-ți mai ardă de cancanuri?! Chiar dacă și aici, din păcate, au fanii lor!

…Am ratat eu, la Santa Monica, jobul la Școala de surfing, dar, simt, l-am primit pe cel de scriitor! Gata, am pus-o de-o nouă carte. Un Jurnal sentimental… Editori, vă aștept ofertele!