Lună: februarie 2012

Este vremea becalismelor…

… România a scăpat, zice-se, de ninsori. Se anunță, din păcate, inundații devastatoare. Și, totodată, o cumplită mocirlă politică. Se țes scenarii diabolice, în așteptarea alegerilor locale din 10 iunie. Puterea pare disperată și caută tot felul de scheme, mișcări (ne)populare… Se aruncă în presa scrisă și pe mai toate canalele TV tot felul de știri otrăvite, se lovește, cu nonșalanță, sub centură. Într-un “circ” național se pregătesc lovituri de teatru, ticăloșiile se țin lanț… Personajele lui Caragiale par simpli copii de mingi pe lângă fauna politică a României din acest 2012, Anul Caragiale…

…Unic în istoria Consiliului Județean Giurgiu, cu președinte penelist! Bugetul propriu i-a fost atacat în contencios de… prefectul județului, firește pedelist! Până să se judece (sper rapid!) oribila tărășenie portocalie, blocarea bugetului propriu al CJ lasă fără asistență socială vreo 800 de oameni (mulți copii printre ei!), Spitalul de Urgență- fără medicamente și alimente, stopează proiectele finanțate de UE în valoare de aproape 100 de milioane euro, cam 3.000 de oameni din subordinea CJ-ului riscă să nu-și primească salariile (și așa mizerabile), Biblioteca județeană, Muzeul, Centrul cultural Ion Vinea, Teatrul Tudor Vianu sunt condamnate la șomaj, dar cine mai are nevoie de cultură în mintea celor care nu știu că “Somnul rațiunii monștri naște” (Goya)?! Ce alte ticăloșii urmează?…

…În sâmbăta aceasta, ultima din februarie, portocalii, căzuți amețitor în sondaje, l-au atras de partea lor și pe guralivul Gigi Becali, după ce au încheiat un protocol și cu revoluționarii. Blonda-neagra i-a făcut ochi dulci (și) oierului-europarlamentar care a decis să susțină cu PNG-ul lui liliputan candidatul Puterii pentru Primăria Capitalei. Nu s-a anunțat cine este alesul “piratului”, se spune, doar, că va fi o surpriză. Un candidat pentru așa-zisul independent Sorin Oprescu, cel care a mai primit o bilă albă de la bucureșteni cu deszăpezirea rapidă, după ce a punctat cu Pasajul Basarab și Național Arena… Sigur, lăudărosul Gigi Becali jură să-l dărâme pe doctor, fiind doar, zice-se, dator pentru eliberarea de la “mititica”, de acum doi ani…

Dar cine să-l mai creadă pe becalistul gălăgios?! Nu turuia el înaintea meciului tur al Stelei cu Twente, la București, că “Îi batem cu 3-0 să uite de fotbal!”?!… Ca, înaintea returului din Olanda, să pronosticheze doar un…3-1 pentru jucăria sa… Că Steluța lui nu s-a făcut de basme nu mai contează. A fost 1-0 în ambele jocuri pentru cei din Țara Lalelelor, altfel o echipă bună, dar fără sclipici european. La fotbal, primăvara noastră europeană s-a încheiat în plină iarnă…

…Mă apucă lehamitea când văd piruetele unor ziariști. Până mai ieri aruncau numai cu vitriol în Cotroceni și Palatul Victoria (în fapt al Înfrângerii), acum au îndulcit vizibil tonul, critica luând-o spre cei de la USL! Să fi cerut fostul șef al spionilor dosarele unor ziariști sau să fi schimbat aceștia macazul din proprie inițiativă?…

Țara Albă și nesimțirea neagră a Puterii…

…România trăiește un veritabil Coșmar Alb. Aproape o sută de mii de oameni sunt sub zăpezi cât casele, cât munții. Buzăul și Vrancea sunt polii Infernului Alb. Viscolul a ținut oameni în trenuri înghețate, blocate între troiene, până la 70 de ore!… Numărul morților de frig a atins și el, astăzi, duminică 12 februarie, îngrozitoarea cifră 70, asta oficial… Țăranii nu au unde să-și îngroape morții, îi lasă în munții de zăpadă, ca într-un film ireal apocaliptic… Bătrâni, prunci care abia au primit viață, oameni bolnavi zac de aproape două săptămâni ascunși sub metri albi, în bordeie, în mașini blocate pe drumuri naționale… Și viscolul a venit din nou, astăzi. ninsorile și gerul s-au pornit să acopere Sudul țării, să înghețe Dunărea, să facă din România o Țară Albă, tocmai când premierul ne liniștise, ieri, că “situația se îmbunătățește” (Sic!).

…Președintele țării (încă Băsescu!), a plecat, sâmbătă, nu în mijlocul zecilor de mii de sinistrați (unde se află, azi, Gigi Becali!), ci la Predeal, să se odihnească, să se dea cu sania!?! Incredibil, incalificabil!… Și cum această Nesimțire nu era suficientă să demonstreze cât de indiferent îi este poporul care l-a votat, traian băsescu a fixat pentru luni o întâlnire la Cotroceni cu toate partidele. Pe ordinea de zi, niciun cuvânt despre Coșmarul Alb în care se zbate România!?! Doar chestii politice… E ca și cum România nu ar avea președinte. De fapt, oare, are?!…

…Premierul pus, săptămâna asta, de așa-zisul președinte, M.R. Ungureanu, șeful spionilor, a făcut ieri prima lui vizită de lucru. Îmbrăcat elegant, a coborât din elicopter, a poposit câteva minute într-o comună înghițită de nămeți, după care, pe un ton academic, i-a certat pe nenorociții care abia mai respiră în bordeiele-iglu, că sunt leneși și nu ajută la deszăpezire!?! Asta a găsit de cuviință să spună, ca de la catedră, în momente în care zeci de mii de oameni luptă de zile bune cu moartea!… După care, pe același ton de profesor, fostul șef al spionilor s-a luat și de presă, care a uitat de rolul ei educativ, neștiind că mai există și unul formativ! O mai mare nesimțire, nici că se putea! Ba, la noi, s-a putut ca noul meteorit de la interne, un domn Berca, să încerce, azi, la prânz, să-i dea dreptate premierului, cum altfel, ba să critice, acum, autoritățile locale (pe care nu le voi lăuda, cum a făcut-o premierul, dar nici nu pot omite că sunt dotate slab, cu utilaje din epoca de piatră!), căci “acțiunea e în stradă, în sate”. Ca să se ia și el de mass-media, care anunță zeci de mii de sinistrați, nici vorbă, domnilor, sunt câțiva, cifrele sunt exagerate, ne-a liniștit dom’ nou-ministru… “Capodopera” domnului Berca, ca un profesor cu limbaj sindicalist, a fost, după ce amenințat cu sancțiuni, să invite și el poporul la muncă, atenționându-l că “guvernul nu intervine decât în situații de urgențe”!?! Se vede că România-Țara Albă nu se află în dezastru pentru președinte, prim-ministru, ministrul de interne!…Ei n-au bani să-i cheltuie pentru salvarea oamenilor, ce naiba, vin alegerile, atunci cheltuieli de urgență, mon cher…

…După aceste exemple abominabile, revoltătoare, cred că cel mai nimerit ar fi să fie sechestrat noul premier în birou, numai acolo este de el, lăsați-l să se exprime ca un intelectual rasat ce este, care, însă, nu are treabă cu oamenii, cu poporul, cum i se cere unui politician! Dimpotrivă… Cât despre “cel mai tânăr guvern”, cum s-a lăudat cu el domnul Ungureanu, noul executiv a demonstrat în cele trei zile-limită că-i format, în mare, din veritabili șapte-ochi-între-cărți care habar n-au ce turuie pe posturile TV, în conferințe. Dacă aș face un film cu ei, acum, i-aș sechestra în câteva bordeie acoperite de metri de omăt viscolit, cu premier cu tot și cu cei care i-au împins în locul lor. Și i-aș lăsa acolo până la primăvară, când se va topi Antarctica noastră, ca să-i ia apa, cu marinar cu tot. Să se ducă, odată, Nesimțirea cu care este tratat acest popor, una ce nu mai are limite, neagră ca Moartea!

Florida, Viscolul şi Spionul…

…Două săptămâni în Florida… Două zile la New York… Două ore la Paris… Acesta a fost super-concediul meu de iarnă, între 20 ianuarie-4 februarie…

…Ploaie îngheţată… Zăpezile (nu de altădată, cum ar fi spus Francois Villon!) urmărite, iniţial, pe Internet, din Miami, într-o Românie bocnă… Viscol de coşmar, care m-a sechestrat, pentru trei nopţi, în Teatrul Tudor Vianu din Giurgiu… Aceasta a fost reîntoarcerea mea acasă (sau „niciunde”?, cum spuneam în titlul unei piese de acum vreo 13 ani)…

…A căzut, în sfârşit, Guvernul Boc! O primă victorie a străzii, cum au spus cei mai mulţi despre frumoşii nebuni din Piaţa Universităţii. Peste 400 de mesaje găsite pe e-mail-ul meu spun că oamenii nu sunt mulţumiţi doar cu această cădere şi cer „Jos Băsescu!”… „Piratul de la Cotroceni” (nu din Caraibe!), în schimb, l-a trimis la Palatul Victoriei (deocamdată al Înfrângerii!) pe…şeful spionilor (SIE, of course!), Mihai Răzvan Ungureanu. Automat mă gândesc că, înainte de a deveni preşedintele SUA, Bush-senior a fost şeful CIA…

…Revin în Florida, după trei ani. Am mai vizitat-o de trei ori. Fireşte că m-a încântat de fiecare dată. De data aceasta, însă, m-am îndrăgostit de ea. Poate şi pentru că feciorul meu cel mare, minunatul Ducu, şi-a luat concediu şi mi-a oferit cea mai frumoasă vacanţă din viaţa mea. M-a plimbat prin toată Florida…

…Cu airboat-ul printre aligatori, egrete şi pelicani, în celebrele mlaştini din Florida, Everglades, nu departe de…Napoli (Naples, în limba locurilor!)…

…La St.Petesburg, nu în Rusia, ci în frumosul orăşel, aflat la 262 de mile de Miami (o milă=1,6 kilometri), în vestul statului, lângă Golful Mexicului, acolo unde inegalabilul cadou al lui Ducu s-a numit Muzeul Dali, uluitorul pictor spaniol care mi-a fascinat tinereţea şi m-a făcut să iubesc teatrul absurdului. Muzeul este o adevărată nebunie, merita numai pentru el să zbor 13 ore de la Bucureşti la Miami, cu escală la Roma, unde, în 1986, am fost cerşetor de libertate…

…Orlando înseamnă pentru mai toată lumea „Disney World”! Am ajuns nu în Magic Kingdom Park, bucuria copiilor, ci la Epcot, tărâmul din altă lume, cea a minunilor ştiinţei şi tehnicii, fascinaţia maturilor cu suflet de copil. Am petrecut 12 ore de vis şi aventură, am crezut că zburăm în spaţiu, în universul imaginaţiei şi inovaţiilor, al energiei, am gonit ţipând, cu peste 120 la oră, în circuitul maşinilor moderne, a înflorit bucuria de copil revăzându-l pe Nemo, delfinul celebru, adus sub ochii noştri într-un petec de mare în acvariul uriaş, dar şi pe Michael Jackson, într-un 3D de prin anii 80, am traversat uluiţi flora planetei Terra, ne-am plimbat cu bărcile vikingilor (la Pavilionul norvegian) şi ne-au cântat vestiţii mexicani mariachis în templul aztec, ca în pavilionul yankeilor să fim uimiţi de „Aventura Americană”, un nemaiîntâlnit spectacol de teatru, cu Benjamin Franklin şi Mark Twain, despre care voi scrie mai mult în revista „Taifasuri”… Mă întreb, mut de bucurie, şi acum, după două săptămâni, dacă am trăit, oare, eu, asemenea momente dintr-un film pe care ar fi invidioşi şi cei de la Hollywood?!…

…Am dat o raită de două zile şi la New York, Babilonul meu minunat de 13 ani, timp să-mi revăd prieteni (ziariştii Grigore L.Culian şi Vasile Bădăluţă, scriitorul Gabriel Pleşea), rude, să urc în fugă, la etajul 86, în Empire State Building, devenit cea mai înaltă clădire dintre Zgârie Nori după distrugerea „Gemenilor”, deschisă turiştilor până la 2 noaptea… New York, mon amour, univers halucinant, aceeaşi beţie de culori, îmi eşti în sânge, chiar dacă, acum, sunt îndrăgostit de Florida… New York-ul cel atât de aglomerat şi agitat faţă de Florida cea liniştită, mereu sub soare, înseamnă un alt ritm de viaţă, mereu o filozofie a şocului, după trei ani descopăr uimit alte clădiri imposibile care sprijină cerul, pe celebra 42 Street, în Times Square, unde lăsasem veritabile magherniţe cu tot felul de sexy-shop-uri… După 35 de ore, părăsesc Big Apple, oraşul în care am fost „taximetrist de noapte”, în cea mai importantă Academie, cea a Vieţii, plec cu sufletul plin şi cu o lacrimă pentru chinurile trecutului, convins că voi reveni curând, cu piesa mea montată la Teatrul Tudor Vianu Giurgiu, spectacolul „Puşlamaua de la etajul 13”, cu o încântătoare Anca Sigartău…

…Ultimele două zile în Florida. Bat în toate direcţiile, cu Ducu şi prietena lui Karina, „Veneţia Americii”, Fort Lauderdale, şi apoi îmi pun Atlanticul pe umeri, având în faţă cea mai scumpă plajă, cea din South Beach Miami, paralelă cu Ocean Drive, unde şi-au cumpărat vile, ca din filme, Madonna şi De Niro, Versace şi Beckham, şi câţi alţii, nababii de ultimă generaţie şi-au tras un cartier de palate cubiste peste drum de Ocean Drive, unde ajung la casele lor cu vaporul (!?!), toţi visează un tunel pe sub Ocean, acum, când s-au şi început lucrările la unul…

…Vineri 3 februarie este ultima mea zi americană. La ora 1 PM, sunt în Oceanul Atlantic, cald şi senin, la ora 2:50 PM mă văd cu Ducu, să luăm ultimul lunch la un restaurant cubanez, nu departe de Muzeul erotismului mondial, unde e o expoziţie intitulată atractiv „Rembrand şi secretele lui erotice”, de ce n-am descoperit chestia asta înainte să iau drumul Europei?! La 3:45 PM, plecăm spre aeroport, traficul a început să devină coşmar, Ducu şofează, însă, de parcă ar fi Schumacher, ajung la timp la îmbarcarea în cursa Air France de Paris. Las Miami la plus 28 de grade Celsius. La Bucureşti, s-au anunţat minus 21 de grade. Celsius!… Nu o spun cu cinism, doar mă duc să mă întâlnesc cu Viscolul care a furat şosele, case, oameni…

…Zbor excelent peste Ocean, în noapte, dar nu pot fura niciun minut de somn. Refac vacanţa mea inegalabilă din Florida, mă tot gândesc la Ducu şi plâng de fericire, Doamne, ce flăcău minunat am!… A meritat tot chinul meu în Lagărul din Italia şi din office-ul galben, noaptea, la New York, unde am simţit pistolul la tâmplă şi am văzut lama cuţitului apropiidu-se de mărul lui Adam… Opt ore până în capitala Franţei trec, totuşi, uşor. Până la cursa de Bucureşti mai am, însă, de aşteptat peste şase ore!… Nu pot rămâne prăbuşit într-un fotoliu pe aeroport, aflu că, de la Terminal 2, e o cursă directă de autobuz până la Opera din Paris, costă numai 10 euro, într-o jumătate de ceas ajung în centrul Oraşului Luminilor… Parisul rămâne mereu Paris, mai ales că este o vreme de primăvară, mă plimb cam două ore fericit, ajung la Trocadero, mă răsfăţ cu o cafea din pumnul meu de euro, în centru, gata, înapoi la aeroport… La gate F 51, aud vorbindu-se româneşte, unul în limbaj de mahala, alţi doi înspăimântaţi de „ploaia îngheţată” şi „nămeţii lui Iglaş”, aterizăm, însă, normal, ajung acasă în vreo 40 de minute, la ora 20:45. La Universitate, sâmbătă 4 februarie, seara, deşi e frig, 20-25 de oameni cer căderea Guvernului şi a lui Băsesescu! Luni 6 februarie, Boc va cădea…

…Luni 6 februarie, posturile TV şi canalele de radio anunţă că vine Infernul alb. Cutez, totuşi, să plec la Giurgiu. Am promis că pe 6 februarie voi fi la teatru. Se iese cu greu din Bucureşti, cu un autocar, multe maşini mici sunt oprite la ieşirea din Capitală. Ajung la Dunăre, după o oră şi jumătate, cu 35 de minute mai mult decât se face pe drum de vară, toamnă, primăvară… Mi-era dor de Giurgiu, a doua mea casă, merg să văd Dunărea uitată aproape trei săptămâni, vama cu bulgarii s-a închis, sloiuri mari, sub viscol, împart fluviul într-un caleidoscop sinistru… La teatru, dau un vin fiert, să uităm de ger şi de lama viscolului care vrea să ne taie faţa, îmi revăd fericit colegii şi noii mei prieteni de un an şi jumătate, unii suflete din scripturi alese, dincolo de teatru simt, deodată, potrivnici (!?!) doi oameni pe care i-am preţuit mult, vor să mă convingă, în miez de zi, că afară e noapte, n-au nicio şansă, „Nu mor pescăruşii când vor porcii mistreţi”…

…Luni seara nu pot pleca la Bucureşti. Drumul este închis. Dorm confortabil în teatru, în una din cele două camere ale frumosului mini-hotel cu care inimoşii mei colegi m-au aşteptat. Nu pot pleca nici marţi noapte… E miercuri noapte, 8 februarie, şi scriu aceste rânduri din camera de la teatru… De la Giurgiu la Bucureşti sunt numai 62 de kilometri!…

…Unde eşti Florida, ultima mea dragoste?!