Arhivă

Post Tăguit cu ‘Aurel C.Neagu’

Jurnal de iarnă (24). VIGO, ORAȘUL ÎN CARE L-AM „DRIBLAT” PE… MARADONA!

februarie 22, 2017 Comments off

…Frumoasă surpriză, azi, 22 februarie 2017, când am deschis „Gazeta Sporturilor”, unicul cotidian pe care îl mai cumpăr. La un material cu Mircea Lucescu, văd fotografia apărută, în octombrie 1983, în prestigiosul ziar iberic „Marca”, a doua zi după amicalul (2-2; 7-6 pentru gazde, la penalty-urile stabilite ad-hoc!) de la Vigo, între Selecționata de fotbal a României și Selecționata stranierilor din Campionatul Spaniei, cu liderul Maradona în capul listei.

…Deplasarea mea de ziarist la „Sportul”, în acel an, a venit peste noapte, amicalul aranjându-se pe nepusă masa. Am plecat într-o zi de luni, pe la 11, cu un IL 18. La aterizarea de la Vigo, probleme cu debarcarea noastră. Spaniolii nu aveau pe aeroport o scară pentru un tip învechit de avion cum era IL-ul sovietic. Până la urmă s-a găsit o scăriță de vreo doi metri, s-a fixat în dreptul ușii deschise a aeronavei, dinspre piloți, dar treptele ei se opreau cam la un metru deasupra solului! Jucătorii, antrenorii și unicul ziarist au sărit de la acea înălțime. Problema haioasă a fost cu șeful delegației, generalul (de Securitate) Nicolae Stan, vice la CNEFS, în fotbal, cam șapte ochi între cărți, vorba lui Nea Tinel Stănescu. Micuț și durduliu, generalul a fost cu chiu cu vai pus pe sol de mai multe mâini vânjoase…

…Meciul, pe stadionul Celtei Vigo, amical frumos, unul de real spectacol. Am avut privilegiul să stau pe banca Naționalei! Pe atunci, gazetarii sportivi nu aveau restricțiile de astăzi. Câte meciuri internaționale (inclusiv acel 2-1 cu Anglia, la București, în 15 octombrie 1980, pe stadionul „23 August”!) n-am urmărit din spatele porților, pentru reportaje de culoare!… De câte ori nu am intrat în vestiarele unor Naționale celebre, îl văd și acum pe celebrul Dino Zoff prăbușit pe banca din vestiarul campionilor mondiali, sprijinit de perete și mângâiat, în semn de consolare, de marele Bearzot, în acel istoric 16 aprilie 1983, când tricolorii noștri au învins, la București, cu 1-0 (1-0), prin golul-fulger al lui Loți Boloni (min.24), Italia, marea învingătoare de la Espania ’82… Piese rare, de colecție, în Arhiva sentimentală a oricărui ziarist…

…La un moment dat, cu 9-10 minute înainte de finalul amicalului de la Vigo, îl văd pe Diego Maradona cerând schimbare. O ia pe pista stadionului spre vestiare. Trece prin fața mea. Țâșnesc instinctiv de pe bancă, nu le spun o vorbă lui Mircea Lucescu și Mircea Rădulescu, nu mai am secunde, simt că e un moment rar pentru ziaristul din mine, visez imediat să fac un mini-interviu cu Starul Maradona, interviul vieții mele, sunt în spatele lui, pare că visez, se vede portița din sârmă din gardul ce înconjoară stadionul, mai sunt 50-60 de metri, dacă nu atac acum, Adio, Iluzii!… Prind curaj, îi suflu în ceafă lui Diego Maradona, îi spun în italiană cu sunt ziarist român și l-aș ruga dacă are amabilitatea să-mi acorde două-trei minute… Întoarce capul nervos, mă privește aspru și îmi aruncă, sec, că el nu dă intervizuri fără bani, și pe pista stadionului, să vorbesc cu impresarul lui, el stabilește prețul, data și ora interviului… Simt că mi s-a prăbușit castelul de vise, miros cea mai grea înfrângere a carierei de ziarist, când mă trezesc întrebându-l, cu nebănuit cinism: „Dar, dacă în locul meu era Nicolae Rainea, tot așa i-ați fi răspuns?!”… Atât mi-a trebuit, Diego a luat foc, a început să înjure, Nicu Rainea îi arătase „galbenul”, cu un an în urmă, la Mondialul spaniol, în acel Italia-Argentina 2-1… Maradona n-a uitat meciul, ba spune că Rainea l-a enervat, atunci, de nu și-a mai revenit… Îi replic că, orice ar spune, Rainea este un arbitru foarte bun, culmea, îmi dă dreptate, ba susține că ar vrea să bea o cafea cu el, a și uitat episodul… Nu pot să scap deconectarea incredibilă a lui Don Diego și îl întreb unde se joacă cel mai frumos fotbal, în Italia sau Spania, și el replică fericit, ca un copil sau mare actor: „La Napoli!”… I se deschide poarta cu sârmă pe alocuri ruginită, se vede intrarea în vestiare, trebuie un ultim „atac”, îl întreb cum i se pare Naționala României. Nu dă verdicte, dar mă face fericit: „Câți n-ar vrea să aibă un Lucescu pe bancăCâți n-ar vrea să aibă un Lucescu pe bancă?! A bătut, doar, Italia, campioana mondială!”… Îi mulțumesc mult, îmi întinde mâna și-mi urează succes, intră la vestiar, zbor, sunt în vis, un vis, nu-mi revin, am vorbit cu marele Diego Mardona, da, e realitate, am martori, o iau spre locul de pe banca mea, s-a terminat meciul, e 2-2, cei doi Mircea, Lucescu și Rădulescu, sunt la marginea terenului, discută cu brigada de arbitri și oficialii spanioli, care vor, așa, sfidând protocolul semnat, lovituri de departajare! Câștigă, la ruleta penalty-urilor, stranierii spaniolilor, fără Maradona, aflat la recuperare, în vestiar, Maradona, omul meu de la Vigo!

…Am ajuns joi, pe la 7 seara, în redacția „Sportul”, la București, încă beat de mini-intericul meu cu Maradona, nu mai conta că n-am avut un dolar să-i aduc ceva lui Ducu, am strâns, la micul dejun, câteva cutiuțe frumos colorate cu gem, asta i-am adus comoarei mele de șapte anișori, și nea Aurică C. Neagu, redactorul șef care a crezut în mine, a scos un tricou din fișierul din biroul lui, dându-mi-l pentru Ducu, tezaurul meu… Am propus mini-interviul cu Maradona chiar pentru ziarul de a doua zi, îl scrisesem și rescrisesem în minte, în timpul zborului spre București, dar un sindicalist sadea, miștocar de profesie, responsabilul de număr, a respins ideea, ar fi vrut ceva mai mult, nu doar o discuție-pistol, mi-a călcat fericirea-n picioare, de mi-a venit să-i zic că habar n-are de presă… Seara, acasă, am scris, însă, Momentul meu cu Maradona, așa, pentru mine… Până la urmă l-am publicat în… Caietele Teatrului „Bacovia”, unde mi se juca, realmente cu mare succes, piesa „Aventura unei femei cuminți”. Aveam și eu Aventura mea,cu Maradona, cea de la Vigo!

*EXPLICAȚIE FOTO. De la dreapta la stânga: Mircea Lucescu, Mircea Rădulescu, M.M.I., regratatul Mișa Klein, Fane Iovan, Gabi Balint, Nicolae Andreescu, medicul Naționalei!

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

CRONICA DRAMATICĂ ȘI COMENTATORUL SPORTIV!

noiembrie 7, 2016 Comments off

…Am găsit pe Facebook-ul personal postat un material apărut pe LiterNet.ro. Îl reproduc, completând puțin, acum, transcrisul cuvântului meu într-un reușit Colocviu în materie susținut în Fest(in)pe Bulevard, Festivalul de la Teatrul Nottara …

…La cronicarii sportivi de elită (regretații Ioan Chirilă, Eftimie Ionescu, Gheorghe Nicolaescu, Victor Bănciulescu, Radu Urziceanu, Aurel C.Neagu, Ion Cupen, câțiva dintre profesorii mei!), când Mircea Lucescu, Cornel Dinu, Gicu Dobrin, Marcel Răducanu, Liță Dumitru, Loți Boloni, Mircea Sandu, Costică Ștefănescu, Ilie Balaci, Gică Popescu, Hagi și atâtea alte Valori făceau, omenește, și o partidă ceva mai modestă, nota lor nu sărea de 6-7. Vedete care primiseră, în ajun, în alte meciuri (spectacole, dacă vreți!) 8, 9, 10!… Există, oare, această exigență (ca să nu zic obiectivitate!) și la cronicarii dramatici, respectând diferența specifică?!… Spre exemplu, n-am prea citit un rând critic, în ultimii 3-4 ani, despre spectacole nu rele, însă mai puțin reușite ale unor regizori de excepție, nume sonore ca Alexandru Dabija, Radu Afrim, Petrică Ionescu sau ale doi dintre „copiii teribili” ai regiei românești- Vlad Cristache și Alexandru Mâzgăreanu!?! Și exemple mai există, pariez cu oricine… Nu ne iartă Măria Sa Spectatorul dacă, în loc să spunem că un spectacol n-are nerv, nici idee clară, trenează pe alocuri, vorbim despre decor și costume!…
***
LiterNet.ro cu Oltita Cintec şi alţi 6.

„Criza nu este neapărat dată de publicurile captive şi care există şi în continuare. S-au întinerit publicurile captive, pentru că s-au întinerit cu publicurile corporatiste, care vin la teatru ca să-şi bea cafeluţa, să-şi scoată prietenii la o chestie de fiţe şi pe urmă să se ducă într-un club bun. Ceea ce teoretic ar trebui să ne dea sentimentul că atâta vreme cât publicurile întineresc, nu e nicio nenorocire. Ele întineresc la Bucureşti, dar nu întineresc şi la Petroşani, nu întineresc în oraşele de provincie, dimpotrivă. Zic că a venit într-un moment de sănătoasă criză, căci, criza-i alta: criza e între mersul mai degrabă liniar al instituţilor publice de stat şi extraordinara dinamică a instituţiilor de teatru independent, care în ultimii zece ani a ţâşnit peste tot în ţara asta: şi-n oraşele mai mititele, dar mai ales în oraşele mari, unde, cel puţin în zona Transilvaniei, există cel puţin patru-cinci instituţii independente care lucrează în paralel, uneori şi împreună, ceea ce nu fac instituţiile de stat.” (Miruna Runcan)

Mircea M. Ionescu: „Discuţia noastră trebuie pornită cred de la o premisă absolut dramatică. Mulţi dintre ordonatorii principali de credite n-au trecut pe la teatru în viaţa lor. De aici pleacă probabil şi un fel de răcire a relaţiei între public şi teatru. Nu vorbim despre Bucureşti, despre Cluj, Timişoara, marile oraşe, dar sunt atâtea teatre şi în oraşe mai mici… Există o a doua latură a acestei premise: cronica dramatică a cam dispărut, spaţiul pentru critica dramatică în presă şi la radio. În televiziune, din fericire, încă mai există. Ce putem face pentru a atrage atenţia, să sune un clopoţel pentru aceşti zei trecători, ca publicul să revină în sălile de teatru? Repet, Bucureştiul -şi eu am fost crescut ca spectator de teatru în Bucureşti de la 8 ani- a fost întotdeauna un exemplu fericit. În anul III de Facultate, la Estetică, profesorul meu, vestitul Ion Ianoși a făcut o remarcă ce m-a pus pe gânduri: „Să mergeți la teatru, dar să nu citiţi cronica dramatică!”. Înainte sau după?… Nu am mai dezvoltat subiectul… Acum opt ani, un redactor-şef, iubitor de teatru de la o revistă care era recunoscută pentru reţete culinare, naturiste, medicină populară, interviuri cu stele de muzică populară şi uşoară mai ales, mi-a propus să scriu în rubrica de cronică dramatică. Pentru că publicul nu-l atragi prin cum este spectacolul, trebuie să-i dai şi altceva în plus. Sigur, aici intervenea dibăcia unui ziarist, cum să atragi într-o revistă naturistă şi de reţete culinare? Am căutat pentru revista Taifasuri un titlu de rubrică puţin adaptat zilelor noastre: „Amanta mea, Thalia”! Și a prins. Redactorul-şef a mers pe notorietatea comentatorului sportiv, povara mea pe care am purtat-o toată vremea şi nu regret, şi a avut efect: această revistă cu 60.000 de cititori pe săptămână, la ora actuală cred că are între 600 şi 800 de cititori de cronică teatrală. E bine, e rău, e mult, e puţin?… Discuţia de fond este cronica teatrală astăzi şi raportul ei cu publicul. Cum îl formăm, cum îl atragem? Aud tot mai des unde ne sunt cronicarii dramatici de altă data? Și aşa este… Oare unde ne sunt cronicari ca Valentin Silvestru, Mircea Ghiţulescu, Dumitru Chirilă, Dinu Kivu, Bogdan Ulmu şi mulţi, mulţi alţii… Eu vin şi spun că avem şi astăzi câțiva cronicari dramatici foarte buni…
…Cronicarul sportiv din mine – ştiu că îmi voi atrage câteva antipatii sau strâmbări din nas – vine şi spune: cronica dramatică românească din 2016 are un mare defect: nu este imparţială, nu respectă valoarea. Dacă un regizor de top are un spectacol, o montare ceva mai modestă, el tot „mare” apare în cronica dramatică, dacă un actor nu prinde o seară de graţie, el tot mare apare! Or, această joacă cu judecăţile de valoare dăunează criticii dramatice contemporane din România şi aşa obligate să înoate pe un spaţiu tot mai mic şi tot mai rar. Publicul să nu credeţi că nu sesizează tratamentul preferenţial al „zeilor”, dar publicul vine la teatru să afle adevărul. Dacă el vine la teatru şi citeşte alta, îl alungăm!”.

„M-a provocat povestea doamnei Rusiecki, pentru că am scris întotdeauna cu mare plăcere despre spectacolele pentru copii şi cred că aici este o problemă mult mai profundă, e o problemă de educaţie, de cultură şi de civilizaţie. Pentru că vin dintr-o zonă multiculturală, pot să fac deosebirea între cum merg anumiţi copii la spectacolele de teatru şi cât de educaţi sunt de acasă în a urmări un spectacol de teatru şi cum sunt alţii. Cred că aici este o problemă în care ar trebui să se pună de acord Ministerul Culturii cu Ministerul Educaţiei şi să se introducă şi în programa şcolară la noi obligatoriu facerea de spectacole în şcoală, pentru că la noi, cel puţin în Ardeal este o veche, veche tradiţie în şcoala ardeleană, când asta era un punct în programele şcolare.” (Roxana Croitoru)
În cadrul celei de-a II-a ediţii a Întâlnirilor Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru – România (AICT.RO), critici de teatru din întreaga ţară (Bucureşti, Cluj Napoca, Tg Mureş, Bacău, Iaşi etc.) au dezbătut subiectul Critica de teatru şi construcţia publicurilor (17 octombrie 2016). Moderatorii discuţiilor au fost Oltiţa Cîntec, Mihaela Michailov şi Cristina Rusiecki..