Arhivă

Post Tăguit cu ‘„Sportul”’

Jurnal de iarnă (24). VIGO, ORAȘUL ÎN CARE L-AM „DRIBLAT” PE… MARADONA!

februarie 22, 2017 Comments off

…Frumoasă surpriză, azi, 22 februarie 2017, când am deschis „Gazeta Sporturilor”, unicul cotidian pe care îl mai cumpăr. La un material cu Mircea Lucescu, văd fotografia apărută, în octombrie 1983, în prestigiosul ziar iberic „Marca”, a doua zi după amicalul (2-2; 7-6 pentru gazde, la penalty-urile stabilite ad-hoc!) de la Vigo, între Selecționata de fotbal a României și Selecționata stranierilor din Campionatul Spaniei, cu liderul Maradona în capul listei.

…Deplasarea mea de ziarist la „Sportul”, în acel an, a venit peste noapte, amicalul aranjându-se pe nepusă masa. Am plecat într-o zi de luni, pe la 11, cu un IL 18. La aterizarea de la Vigo, probleme cu debarcarea noastră. Spaniolii nu aveau pe aeroport o scară pentru un tip învechit de avion cum era IL-ul sovietic. Până la urmă s-a găsit o scăriță de vreo doi metri, s-a fixat în dreptul ușii deschise a aeronavei, dinspre piloți, dar treptele ei se opreau cam la un metru deasupra solului! Jucătorii, antrenorii și unicul ziarist au sărit de la acea înălțime. Problema haioasă a fost cu șeful delegației, generalul (de Securitate) Nicolae Stan, vice la CNEFS, în fotbal, cam șapte ochi între cărți, vorba lui Nea Tinel Stănescu. Micuț și durduliu, generalul a fost cu chiu cu vai pus pe sol de mai multe mâini vânjoase…

…Meciul, pe stadionul Celtei Vigo, amical frumos, unul de real spectacol. Am avut privilegiul să stau pe banca Naționalei! Pe atunci, gazetarii sportivi nu aveau restricțiile de astăzi. Câte meciuri internaționale (inclusiv acel 2-1 cu Anglia, la București, în 15 octombrie 1980, pe stadionul „23 August”!) n-am urmărit din spatele porților, pentru reportaje de culoare!… De câte ori nu am intrat în vestiarele unor Naționale celebre, îl văd și acum pe celebrul Dino Zoff prăbușit pe banca din vestiarul campionilor mondiali, sprijinit de perete și mângâiat, în semn de consolare, de marele Bearzot, în acel istoric 16 aprilie 1983, când tricolorii noștri au învins, la București, cu 1-0 (1-0), prin golul-fulger al lui Loți Boloni (min.24), Italia, marea învingătoare de la Espania ’82… Piese rare, de colecție, în Arhiva sentimentală a oricărui ziarist…

…La un moment dat, cu 9-10 minute înainte de finalul amicalului de la Vigo, îl văd pe Diego Maradona cerând schimbare. O ia pe pista stadionului spre vestiare. Trece prin fața mea. Țâșnesc instinctiv de pe bancă, nu le spun o vorbă lui Mircea Lucescu și Mircea Rădulescu, nu mai am secunde, simt că e un moment rar pentru ziaristul din mine, visez imediat să fac un mini-interviu cu Starul Maradona, interviul vieții mele, sunt în spatele lui, pare că visez, se vede portița din sârmă din gardul ce înconjoară stadionul, mai sunt 50-60 de metri, dacă nu atac acum, Adio, Iluzii!… Prind curaj, îi suflu în ceafă lui Diego Maradona, îi spun în italiană cu sunt ziarist român și l-aș ruga dacă are amabilitatea să-mi acorde două-trei minute… Întoarce capul nervos, mă privește aspru și îmi aruncă, sec, că el nu dă intervizuri fără bani, și pe pista stadionului, să vorbesc cu impresarul lui, el stabilește prețul, data și ora interviului… Simt că mi s-a prăbușit castelul de vise, miros cea mai grea înfrângere a carierei de ziarist, când mă trezesc întrebându-l, cu nebănuit cinism: „Dar, dacă în locul meu era Nicolae Rainea, tot așa i-ați fi răspuns?!”… Atât mi-a trebuit, Diego a luat foc, a început să înjure, Nicu Rainea îi arătase „galbenul”, cu un an în urmă, la Mondialul spaniol, în acel Italia-Argentina 2-1… Maradona n-a uitat meciul, ba spune că Rainea l-a enervat, atunci, de nu și-a mai revenit… Îi replic că, orice ar spune, Rainea este un arbitru foarte bun, culmea, îmi dă dreptate, ba susține că ar vrea să bea o cafea cu el, a și uitat episodul… Nu pot să scap deconectarea incredibilă a lui Don Diego și îl întreb unde se joacă cel mai frumos fotbal, în Italia sau Spania, și el replică fericit, ca un copil sau mare actor: „La Napoli!”… I se deschide poarta cu sârmă pe alocuri ruginită, se vede intrarea în vestiare, trebuie un ultim „atac”, îl întreb cum i se pare Naționala României. Nu dă verdicte, dar mă face fericit: „Câți n-ar vrea să aibă un Lucescu pe bancăCâți n-ar vrea să aibă un Lucescu pe bancă?! A bătut, doar, Italia, campioana mondială!”… Îi mulțumesc mult, îmi întinde mâna și-mi urează succes, intră la vestiar, zbor, sunt în vis, un vis, nu-mi revin, am vorbit cu marele Diego Mardona, da, e realitate, am martori, o iau spre locul de pe banca mea, s-a terminat meciul, e 2-2, cei doi Mircea, Lucescu și Rădulescu, sunt la marginea terenului, discută cu brigada de arbitri și oficialii spanioli, care vor, așa, sfidând protocolul semnat, lovituri de departajare! Câștigă, la ruleta penalty-urilor, stranierii spaniolilor, fără Maradona, aflat la recuperare, în vestiar, Maradona, omul meu de la Vigo!

…Am ajuns joi, pe la 7 seara, în redacția „Sportul”, la București, încă beat de mini-intericul meu cu Maradona, nu mai conta că n-am avut un dolar să-i aduc ceva lui Ducu, am strâns, la micul dejun, câteva cutiuțe frumos colorate cu gem, asta i-am adus comoarei mele de șapte anișori, și nea Aurică C. Neagu, redactorul șef care a crezut în mine, a scos un tricou din fișierul din biroul lui, dându-mi-l pentru Ducu, tezaurul meu… Am propus mini-interviul cu Maradona chiar pentru ziarul de a doua zi, îl scrisesem și rescrisesem în minte, în timpul zborului spre București, dar un sindicalist sadea, miștocar de profesie, responsabilul de număr, a respins ideea, ar fi vrut ceva mai mult, nu doar o discuție-pistol, mi-a călcat fericirea-n picioare, de mi-a venit să-i zic că habar n-are de presă… Seara, acasă, am scris, însă, Momentul meu cu Maradona, așa, pentru mine… Până la urmă l-am publicat în… Caietele Teatrului „Bacovia”, unde mi se juca, realmente cu mare succes, piesa „Aventura unei femei cuminți”. Aveam și eu Aventura mea,cu Maradona, cea de la Vigo!

*EXPLICAȚIE FOTO. De la dreapta la stânga: Mircea Lucescu, Mircea Rădulescu, M.M.I., regratatul Mișa Klein, Fane Iovan, Gabi Balint, Nicolae Andreescu, medicul Naționalei!

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

Jurnal de iarnă (21). SUNT UN DRAMATURG ROMÂN FERICIT (ȘI NOROCOS)!

februarie 6, 2017 Comments off

…7 noiembrie 2013. La Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad are loc premiera absolută a uneia dintre piesele care-mi sunt tare dragi, fiind scrisă cu sufletul traversat de Lacrimi:”Freud și Bunul Dumnezeu”. Remarcabilul actor și regizor Doru Nica și tulburătorul compozitor de elită Ilie Stepan au dus textul pe culmi nebănuite, balansând sala între plâns și râs!

…3 februarie 2017. A doua premieră a textului „Freud și Bunul Dumnezeu”, în Zăvoiul vâlcean, la Teatrul Municipal „Ariel”. Spectacolul a depășit toate așteptările, inclusiv ale unor oameni de teatru de top. Poate și pentru că s-a încumetat să fie director de scenă freneticul actor Alin Holcă, fericit de Destin să monteze o piesă la un teatru profesionist înainte să termine anul I la Facultatea de regie din Cluj!… Remarcabil desenul scenic și decupajul regizorului debutant, de mare efect găselnița cu personajele secundare reprezentate prin umbre care vorbesc!… Imediat după baia de aplauze și laude (și două-trei recomandări de la experți pentru a strânge puțin finalul!), Alin Holcă a plecat val-vârtej sub Feleac să susțină patru examene de an. Mult succes și la examene, Alin Holcă, noul meu prieten din Templul Thaliei…

…Ca un zâmbet al sorții fostul comentator sportiv, care a transmis de peste 50 de ori la TV, Radio sau a făcut cronici pentru cotidianul „Sportul” de pe stadionul de lângă Teatrul Ariel, a debutat ca dramaturg la Rm.Vâlcea într-o sală care, înainte de a deveni templu al Thaliei a fost și…ring de box!

…Poate, așa, să-mi amintesc încă o frumoasă poveste de viață, neurcată încă în vreun text dramatic. În anii liceului, ca să scap în fața domnișoarelor de complexul fizicului, de puștan slăbuț de-l dăsea vântul jos, m-am dus la Sala de box de la Rapid, meșter fiindu-mi la mănuși și lecții de viață sportivă, un antrenor de viță nobilă, Luca Romano! Am și boxat trei meciuri, ca junior II… În primele două, adversarii au fost mai slabi decât mine sau eu am urmărit și am ascultat cu sfințenie sfaturile din colț ale Meșterului Luca Romano. Al treilea meci, în Sala Clubului CFR,, la două stații de tramvai de strada mea din Piața Chibrit, avea să fie și ultimul!… Adversarul m-a luat tare, în câteva secunde nu mai știam unde sunt, capul îmi vâjâia, galeria cerea sânge, „Dă-i borșul”, pe limba ei, loviturile lui îmi ardeau fața, ochii, sângele curgea din arcade, din nas, și, dacă Meșterul nu arunca prosopul, probabil că aș fi ajuns la spital. Antrenorul a vrut să-mi rupă acel cartilagiu care sângerează la prima lovitură, știam că nasul mi-ar fi sângerat, dar ar fi devenit un castravete… Așa că am fugit și nu mi-a mai trebuit Nobila artă!… Am ajuns la rugby, în Parcul Copilului, la „Grivița roșie”, unde Dumnezeu mi-a scos în cale un Antrenor-Poet, minunat profesor de filozofia vieții, Tudor George, „Ahoe, un salut din vechea Troie”!

…Ca alt dar al Destinului, peste ani aveam să descopăr cine m-a obligat să abandonez „careul magic”. „Fiara” aceea avea și un nume predestinat: Crudu Constantin! Avea să devină campion național și balcanic, iar eu să scriu despre el în presa sportivă! Doamne, ce subiect pentru o viitoare piesă…

…Vineri 3 februarie 2017, la Teatrul Municipal „Ariel” din Rm.Vâlcea, am lăcrimat de fericire pentru a 33-a mea Premieră dintr-o carieră de dramaturg român jucat în cinci țări!… Drumul spre mica mea glorie a început, cu câte peripeții, în 13 mai 1979, la Arad, cu o comedioară numită „Centrul înaintaș s-a născut la miezul nopții”, căreia îi dăduse viza fascinantul comentator sportiv radio, remacrabilul regizor și director de teatru Victor Tudor Popa, aflat în spital, la Arad, în seara debutului meu. Regizorul întâii premiere s-a numit seriosul Costin Marinescu, iar din distribuție a făcut parte, atunci, și un tânăr pe nume Doru Nica, minunat Actor și Prieten prin decenii! Sănătate Maximă, prețuit Prieten de suflet!

…Da, ajuns la a 33-a premieră, sunt un dramaturg român fericit! Și, negreșit, norocos, în România, unde dramaturgia autohtonă este cam marginalizată, dacă nu chiar uitată, umilită. Excepțiile, ca excepțiile…
…Mulțumesc, Bunule Dumnezeu!

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

4 IULIE, ZIUA ÎN CARE NU-MI GĂSESC LOCUL, SUFLETUL…

iulie 5, 2016 Comments off
…ACEST 4 iULIE, ZIUA AMERICII, mi-a ștampilat sufletul pe Viață! Azi, exact în 4 lunie 1986, deci, acum 30 de ani, am găsit în mine, om cumpătat, NEBUNIA de a evada din societatea socialistă multilateral îngropată din România mea de suflet. Eu nu am fugit niciodată din România, am evadat dintr-un sistem ticălos, am ales pribegia pentru VIITORUL FECIORULUI MEU DUCU!

…Azi, aici, în România, am refăcut, oră cu oră, acel 4 iulie 1986.  Nu am liniște, trec dintr-o stare în alta, sunt când Aici, când Acolo… La ora asta, când scriu, ajunsesem, cu Hotel-restaurant Dacia 1300, la hotelul Continental din Timișoara, urmând să trec granița, legal, luni 7 iulie 1986. La 11:45… Cred că tensiunea mea era undeva spre 20-22 cu cine mai știe cât. Eram o Flacără. Necunoscutul era la doi metri în fața mea, nu intuiam ce mă așteaptă, nu putea fi nimic ușor, era o altă naștere… Nu am intuit, însă, că mă așteaptă o Golgotă cumplită…

…VIITORUL LUI DUCU m-a ținut în forță morală, fără de care aș fi clacat, după primele două-trei zile de Lagăr! Eu, ziarist umblat cu Naționala, cu echipele românești de top, prin hoteluri de 5 stele ale lumii, să ajung într-un grajd, să stau cu o navetă la rând să cerșesc o farfurie cu două felii de mortadela și o leșinătură de supă, să merg pe vârfuri, prin șiroaie de urină, acolo unde trebuia să fie o toaletă, să mă culc cu un ciocan sub pernă, rugându-mă Bunului Dumnezeu să mă scol a doua zi, viu, în Lagărul din Latina, saturat și de securiști români!… Noroc că eram un cunoscut comentator de fotbal și minunații mei fani din toată România, și ei cerșetori de Libertate, rapidiști, utiști, steliști, poliști, craioveni, clujeni, sătmăreni, reșițeni, ieșeni, m-au apărat de cârtițele securiste, trimise fie să mă convingă să mă întorc acasă, fie să-mi bage o șurubelniță în cap…

,,,Azi, Ducu mi-a trimis din Los Angeles două copii din Arhiva sentimentală pe care le uitasem, legitimațiile mele de membru al Asociației Internaționale a Presei Sportive și cea de ziarist la „Sportul”. Nu le-am lăsat în Lagăr, doar le-am arătat, la primirea mea, acum, ele fac parte din Averea mea sentimentală, poate și a Familiei mele, în California… Și, ca într-un joc al dragostei și întâmplării, Ducu a găsit, tot astăzi, 4 iulie 2016, la 30 de ani de la evadarea mea, ultima mea cronică semnată în „Sportul” și anunțul lui Aristide Buhoiu, ambele apărute în „Universul” din New York, prin care lumea-ntreagă afla că am cerut azil politic! Aveam pentru ce…

…Acum, dacă aș mai avea 40 de ani și 8 luni, cred că aș evada din nou! Deși am făcut destule, în România, după repatrierea din 1999! În presă (doi ani, moderator al apreciatei emisiuni radiofonice „Fotbal, minut cu minut”; inegalabila emisiune „Idoli și Legende” de la Telesport); am publicat 5 cărți de sport, iar în teatru am ajuns la a 32-a premieră, în 5 țări; și la a 19-a carte de teatru (două au primit Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Dramaturgie); am câștigat trei Concursuri Naționale de Dramaturgie; am fost 5 ani, 7 luni șii 22 de zile directorul teatrului din Giurgiu, unde am montat…numai piese autohtone, 42 la număr, căci, acolo făcusem Cetatea Dramaturgiei Românești (unic în România!), cucerind 6 premii la Festivaluri internaționale! Din păcate, trăiesc în…România, unde competența și cinstea deranjează de comă, și n-am mai putut continua Proiectul meu inedit, aplaudat, din cauza jocurilor politice pesediste, (și) la Giurgiu, și a judecății ILOGICE, absolut aberantă, a lui Ion Caramitru, care, crezând că-i ia cineva tronul de director, s-a opus ca dramaturgii să poată fi directori de teatre, călcându-i în picioare pe Caragiale, Camil Petrescu, Tudor Vianu, Victor Eftimiu, Ion Minulescu, Zaharia Stancu, Fănuș Neagu, toți ex-directori ai Naționalului bucureștean, numai literați nu și actor

…Acum, aici, de unde am evadat, acum 30 de ani, este mai rău decât acum trei decenii! Nu material, cât, mai ales, MORAL!

…În acest 4 Iulie, mai mult ca niciodată, prizonier al amintirilor, nu-mi găsesc locul, parcă nici sufletul, când îl simt chinuit sub povara întâmplărilor-limită, când cântând de fericire gândind la Familie mea…

…Happy 4-TH OF JULY, AMERICA!
…LA MULȚI ANI, SCUMPUL TATII, DUCU, ȘI MINUNATELE MELE NEPOȚELE GENEVIEVE ȘI CELINE!

Euro 2016 văzut de-Acasă (23). EXACT ACUM 30 DE ANI, PE 4 IULIE, luam Lungul drum al nopții către America!

iulie 3, 2016 Comments off

…4 iulie 1986. Era într-o vineri. Abia se încheiase Mundialul de fotbal din Mexic. Îl “lucrasem” din redacție, la “Sportul”… În noaptea de joi spre vineri n-am prea dormit. Mașina mea Dacia 1300 era pregătită, pe trotuarul din fața blocului din Bulevardul Tineretului, pentru o lungă plecare. Un drum fără de sfârșit, de care nu știam decât eu!…

…Mă decisesem! Plec la controlul medical din Italia și cer azil politic, în Lagărul din Latina… Gândul acesta m-a mai chinuit în ultimii doi ani, chiar și la Sevilla, cu Steaua, unde știam că, fiind trimis ca ziarist, dacă rămân, voi fi condamnat la 7 ani de închisoare… De fiecare dată, când mă vizita gândul evadării, n-am găsit gramul de nebunie…

…Profesional, eram pe val, ceea ce a făcut mi mai grea decizia mea. Îmi mergea din plin la “Sportul”, la TVR și “Fotbal minut cu minut” de la Radio România Actualități… În dramaturgie, unde mi se joacau două comedii (“Adio, Pele!” la Brașov; “Aventura unei femei cuminți”, la Teatrul “Bacovia”) care mi-au adus elogii, până și în “România literară”, sub pana eminentului om de teatru Valentin Silvestru…
…Material, cele două comedii îmi aduceau lunar, numai din tantieme, cam patru salarii în plus, cel de la Sportul fiind de 3.600 lei. (O Dacia 1300 costa 70.000 lei, așa, pentru o idée!). Și, atunci, ce m-a apucat?!… Și astăzi aud glasul unei mătuși din New York, pe care nu o văzusem în viața mea, dar care, întâlnindu-se cu soția mea, Cornelia, i-a spus: “O să-l blesteme Ducu, că nu l-a scos din închisoarea asta de țară! Că și-a văzut numai de bucuriile lui!”… Ducu era unicul meu copil, pe atunci!…

…Jos, în fața blocului unde aveam un apartament cu două camere, Dacia 1300 mă aștepta plină ochi. Patru canistre goale, să le umplu la Timișoara, înainte să trec granița… Două ziare ce anunțau spectacolul meu “Aventura unei femei cuminți” programat în 10 mai 1985, cu două reprezentații la Naționalul bucureștean, ceea ce nu s-a mai întâmplat, deși se vânduseră toate biletele! Un tovarăș m-a găsit la telefon, la prânz, în ziua celor două reprezentații din turneul teatrului băcăuan, și m-a făcut albie de porci, m-a trecut prin toate organelle sexuale, cum de-mi permit să scriu că “Tovarășa nu e femeie cuminte?!”,cum zice titlul piesei, și să mă amenințe în final că nu-mi mai văd copilul, dacă voi face vâlvă în fața Teatrului Național… Ziarele acelea și un caiet program al spectacolului “Aventura unei femei cuminți” reprezentau argumentul meu pentru azil politic, căci, nu puteam uita sau ascunde că n-aș fi terminat Filosofia și nici n-aș fi lucrat în presă dacă n-aș fi intrat în rândurile membrilor de partid comunist… …Cam jumătate din portbagaj era plin cu d-ale gurii, multe sticksuri, grisine, mere, pere, brânză topită, câteva sticle cu apă minerală, trei haine de schimb… Era o Dacia 1300 pregătită să devină hotel și restaurant. Nu aveam niciun dolar de luat cu mine, doar vreo 15.000 de lei (ce să fac, afară, cu ei?!)!… Nebunie curată… Azi, cu buzunarele goale, n-aș mai cuteza la o asemenea aventură!…

…Ultima noapte acasă a fost un calvar. Am ațipit de două-trei ori, și am visat că a venit Miliția să mă ridice de acasă, să nu-mi dea voie să plec…
…La ora 5, chiaun de nesomn și de atâta furtună interioară, scăpat de zori, eram în stradă, să-mi verific mașina. Mă temeam că a umblat cineva la ea… Am urcat în apartament, la 6:30, să-mi iau rămas bun de la minunata mea soție, ea urma să meargă la slujbă, nu i-am spus nimic, deși m-a întrebat, în toiul nopții, de două ori, de ce sunt atât de agitat… Mi-am îmbrățișat și pruncul sublim, l-am sătutat, cu sughițuri, avea 10 ani și 3 luni, și nu mă părăsea o întrebare-cuțit: oare cât timp nu o să-l mai văd?!…

…Când am plecat cu mașina din fața blocului, se făcuse 7:45, nu uit ora, parcă s-a întâmplat ieri… Plângeam ca un copil. Noroc că nu m-a văzut vreun milițian, și-ar fi dat seama că nu-i în regulă ceva cu mine… M-am dus la redacție, să-mi iau rămas bun de la colegi, nea Vania Chirilă, profesorul meu, nu șeful secției reporteri speciali (unde mai era și regretatul Ion Cupen), venise joi seara din Mexic, iar în acea vineri dimineață urma să ne vedem la redacție. Mi-a adus două suveniruri de la Mundialul ‘86 și mi-a mulțumit pentru colaborarea noastră de la distanță, pe circuitul telefonic București-Ciudad de Mexico… Sufletul a început să mi se strângă, respirația să mi se îngreuneze. Mi-am impus să fiu cât mai degajat, să spun glume…
…Am comis, însă, o gafă! În ziua aceea de 4 iulie, fie și dimineața, la 8:30, eu purtam o haină lungă de piele, nou-nouță, mă gândeam la zilele reci din Lagăr!?! Costică Alexe m-a luat la mișto, “Da friguros ești, băi, MMI-ului!”… Bine că n-am cedat nervos… Ne-am luat rămas bun, urma să revin peste 25 de zile, plecam în concediu… Drumul pe scări, de la etajul 4, a fost o Golgotă. Sufletul îmi plângea…

…Am plecat la Cimitirul Sfânta Vineri să-mi iau rămas bun de la mama care m-a crescut, Emilia, îngropată de an și două luni. Și aici am comis o gafă. Am parcat mașina în fața Cimitirului, pe Calea Griviței, și am cumpărat toate florile de la țiganca din fața intrării, vreo șaizeci-optzeci de trandafiri. I-am pus toți pe mormântul mamei și m-a luat un zbucium nebun, plângeam și nu mă mai opream din tremurat! Cum să nu-mi mai văd părinții, copilul, nevasta, prietenii, colegii, cum nu o să mai merg la meciuri, pentru ziarul “Sportul” și revista “Fotbal”, pentru TVR și Radio, cum să nu mai dau pe la teatru?!… Capul îmi ardea, sângele zvâcnea în mine, ulcerul începuse să mă doară… Simțeam că nu o să rezist la acest Viitor, într-o altă viață, la unica mea condamnare din viață, Condamnarea la Libertate… “O să-l blesteme Ducu, că nu l-a scos din închisoarea asta de țară! Că și-a văzut numai de bucuriile lui!”, îmi vuiau urechile…

…Am sărutat mormântul mamei, am tras de câteva ori aer adând în mine, de parcă n-ar mai fi fost aer, mi-am șters fața, cu apă de la ciușmeaua din intrarea în Cimitir și au luat-o spre Autostrada de Pitești!… Era 4 iulie, ora 9:50, când părăseam Bucureștiul meu natal… Jocul destinului a făcut să fie Ziua Independenței Americii!…

…Vreo oră am stat la Slatina, la o coadă pentru a-mi pune benzină în mașină… Popularitatea comentatorului de fotbal m-a ajutat, și asta a venit ca o nouă durere în sufletul meu… Tot drumul aveam impresia că mă urmărește cineva. Pe la ora 22, am ajuns la Hotel Continental, în Timișoara, unde îmi rezervasem cameră pentru două nopți… Duminică 6 iulie, deși nu-mi era gândul la așa ceva și nici nu era trecut în program, am fost cu oameni de fotbal din Timișoara, la Reșița, unde, la ora 18, se juca turul unui baraj pentru promovarea în Divizia C, între Automecanica Reșița și Progresul Timișoara. Arbitra Mircică Axente, fostul atacant al UTA-ei, ne împrietenise dezastrul de la Varșovia, acel 0-8 cu Legia, la prima mea deplasare de cronicar sportiv!… Am schimbat multe vorbe, am glumit, înainte de meci, deși în sufletul meu era furtună… Timișorenii au câștigat cu 2-0, numai la meci nu mi-era mie capul, ne-am întors în noapte pe Bega… Prietenii de la “Poli” m-au ajutat, a doua zi dimineață, luni 7 iulie, să-mi umplu cu benzină, în acea perioadă de criză, de se stătea de cu noapte la cozi interminabile, rezervorul și cele patru canistre. Ba, unul m-a dus și până în vamă, să nu am probleme. Și mi-a dat un cartuș de Kent să-l înmânez vameșului iugoslav, înainte de a începe controlul în Hotelul-Restaurant-Secție Peco Dacia 1300!… Mulțumesc și acum, minunați prieteni!
…Cum să le spun oamenilor aceștia atât de atenți cu mine că eu nu mă mai întorc?! Că nu ne vom mai vedea la stadioane?! Că nu voi mai scrie o cronică și nu voi mai comenta la TV și Radio nicio partidă a lui Poli?!… Cum să nu fie jale în sufletul meu, de parcă murisem?!

…Doamne, cum am putut părăsi țara, în acea dimineață de 7 iulie 1986, pe la Stamora Moravița, pe unde mă văzusem, cu ochii visului, de atâtea ori, evadat?! Peste trei luni și jumătate urma să împlinesc 41 de ani!… Aveam să-i sărbătoresc în Lagărul de refugiați politici, muncit, umilit, ca niciodată în viața mea. Drumul spre America, spre Libertate nu urma să fie deloc ușor. Dimpotrivă!…Este făcut numai pentru oameni tari. N-am crezut niciodată că pot fi atât de rezistent! Dacă mi s-ar pune alături, acum, saci doldora de euro și dolari, n-aș mai putea repeat Experiența Lagăr și Viața de taximetrist de noapte la New York, Academia Vieții mele!… Am rezistat, însă, în Infern, Ducu e realizat, e fericit, acum, în California, am două nepoțele minunate, acolo, pe malul Pacificului… Mulțumesc, Bunule Dumnezeu! …
…Peste patru luni voi împlini 71 de ani, dar Amintirile mele de roman, născute din flăcări și țipăt de Viață mă țin tânăr în lupta cu un neașteptat de greu, nemeritat Final de partidă. În care trădările inumane m-au apăsat mai rău decât blestemul negru numit cancer, pe care îl țin încă sub bici, de 9 ani și 4 luni!
…Cum să uit vreodată Ziua de 4 Iulie?!
HAPPY BIRTHDAY, AMERICA!
…Acum 30 de ani, eram în clocotul pregătirii să evadez către America!… …Acum, după 30 de veri și o experiență pentru 30 de vieți, fericit bunic, aștept în casa pe care o părăseam, în urmă cu trei decenii, ultimul sfert de finală de la Euro 2016, Franța-Islanda!
…Sunt un om fericit, Bunule Dumnezeu!