Arhivă

Arhivă pentru mai, 2016

EURO 2016 BATE LA UȘĂ, GENERALUL RIDICĂ ZMEE PE TUȘĂ!

mai 31, 2016 Comments off

…Rușinea de duminică noapte de la Torino, nu atât acest 3-4 (1-1) cu Ucraina, cât mai ales jocul tricolorilor noștrii în primul sfert de oră de după pauză, a aruncat nori de scepticism peste noi, cei din tribună și din fața micilor ecrane.
…Unii au zis, imediat după jenanta remiză, 1-1, cu mediocra reprerzentativă congoleză, că nu avem valori, de unde Valoare!?!
…Atunci, însă, l-am auzit pe General declarându-se foarte mulțumit de jocul lui Chiricheș!?! Așa, ca o punere la punct a realității evidente, nu a ziariștilor lucizi, după o partidă în care numitul Chiricheș părea mai curând un copil de mingi!
…Citesc un titlu, în presa de azi „ȚURCA”! Corect, dar diagnosticul acesta e de pe vremea lui Pi…țurcă!
…Acum, titlul zilei mi se pare IORDANE!… Cu sau fără cașchetă…
…Apărarea-varză de Torino, ne-a băgat în corzi, nu prea mai visăm. Tribuna și-a pierdut și entuziasmul și umorul ce o defineau… Cineva a zis în comentariul TV că avem o galerie de rezultat. Cam peste tot în lume e așa… Aseară, însă, dacă băieții lui Fomenko n-aveau între buturi un portar de motel, care răspunde la numele de Piatov, vorbeam acum despre un 1-4 de ne suna Euro 2016 în cap!…
…În oscilațiile tribunei a apărut, de aseară, un gând negru: „Cu așa joc, nu facem vreun punct în grupă!”… Festina lente, colegi de galerie!…
…În fotbal, adevărurile își schimbă rapid haina… Să vedem la treabă și „cocoșul galic” în seara asta (n.a. A fost 3-2, acasă, în fața Camerunului, cu golul victoriei în min.90!), căci și Germania a fost umilită, aseară, 1-3, acasă cu Slovacia!?!… Au și francezii probleme, nu numai noi. Important este cine trece mai repede peste sincopele de moment!…
…Sincer, nu doar defensiva mă pune pe gânduri, plină de figuranți cu numele Raț, Filip, Chiricheș, Mățel, chiar și Grigore, nu mediocritatea perpetuă a lui Pintili. Ci, în primul rând, figura de neputință a lui Anghel Iordănescu. Pare un antrenor resemnat cu o realitate gri, dacă nu neagră, și se dovedește fără soluții.
Parcă i-a luat Dumnezeu mințile, tocmai lui, cel cu iconița la piept și în mână. Altfel, nu ar fi amplificat problemele, nu ar fi născut furtună în ajunul turneului final din Hexagon, mai ales că, acolo, la FRF, nu prea are cine să-l ajute!…
…Mazilirea doctorului Pompiliu Popescu, conferințele de general-doctor cu „mâna lui Alibec”, pe care UEFA a găsit-o normală, tensiunile cu banderola căpitanului de națională, amânarea anunțării lotului pentru Euro 2016 nu puteau decât crește tensiunea într-un grup în care valorile sunt numărate pe degetele unei mâini, iar liderul de Echipă, decisiv în vechile generații nu-l găsești nici cu lampa lui Aladin.
…Cât privește declarația Generalului „Iordane” făcută după meciul cu Ucraina „Într-un fel, e bine că am luat atâtea goluri într-un meci, că prea ne credeam zmei!”, ea pare una de peluză!..
…Cu ultima evoluție a tricolorilor, Generalul cam ridică zmee…
…Și, totuși, mă încăpățânez să cred că zmeii noștrii de altădată nu vor dansa „Sârba-n căruță” pe tușă, când Euro 2016 bate la ușă!…
Vor fi în stare să nu mai fie ridicoli?!

Incredibil! TEATRUL „TUDOR VIANU” GIURGIU REFUZĂ UN IMPORTANT FESTIVAL!?!

mai 19, 2016 Comments off

…N-am fost decât două zile bucuros că am reușit să înscriu Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu (unde nu mai sunt director de două luni și jumătate) la importantul Festival de teatru antic de la Constanța (20-26 iunie 2016). Cu un spectacol de excepție, „Oreste Regele Sunetelor”, unica piesă de teatru a filosofului de geniu Ioan Petru Culianu, în regia de excepție a maestrului Cristian Mihăilescu și cu participarea extraordinară a sopranei de talie mondială Felicia Filip. Se vede, însă, că „Oreste” n-a cunoscut chinuri doar în legendara sa viață, ci și în zilele noastre, cu premiera mondială a piesei montată (în finalul mandatului meu!) la Giurgiu…

…După ce am fost asigurat că remarcabila Felicia Filip și-a găsit timp, în atât de aglomeratul său program internațional, să joace în Festivalul de teatru antic doar pe ziua de 21 iunie, am chiuit de fericire. Gest prematur…
…Căci, interpretul lui Oreste, un actoraș talentat, dar neica-nimeni când l-am ales să-l înlocuiască peste noapte pe excelentul Mihai Dinvale, doborât phisic de problemele medicale din familie, un anume Nițu Mihai (era să zic Nițu Vasile!), m-a făcut KO. În pofida unui contract de colaborare semnat cu teatrul giurgiuvean pe o anumită sumă pentru fiecare din cele șapte reprezentații și pentru trei repetiții, N.M. a cerut, brusc, o plată cu 75% mai mare pentru reprezentația de la Constanța, poate și pentru faptul că, actor profesionist (oare?!), avea să scrie pe e-mail că nu mai are textul piesei (Sic!)!?!… Îi intuisem talentul nativ, dar, din păcate, l-am „citit” imediat că a absentat la„ora de caracter”. Și am martori în acest sens!… Păcat de talentul lui!… Am mai întâlnit mulți tineri actori născuți talente și pensionați speranțe… Oricum, regretatul Ioan Petru Culianu, distinsa doamnă Felicia Filip, maestrul Cristian Mihăilescu, ceilalți doi colegi de spectacol, Teatrul „Tudor Vianu” și persoana mea nu meritau un asemenea tratament lamentabil!… Adio, Nițu Mihai, nu vreau să mai aud de tine!
…Cum minunații oameni de la teatrul constănțean găsiseră o formulă să satisfacem capriciile actorașului luat de val, credeam, până aseară, cu „Oreste” va fi prezent la Festivalul de la Constanța, lângă teatre de renume din țară și din străinătate. Numai că surprizele neplăcute nu s-au oprit la interpret!…

…Teatrul organizator al Festivalului de teatru antic a primit, la Invitația oficială, un refuz. Nu știu care e motivația scrisă, cunosc sofismele de grădiniță, din culise, folosite de noul director: nu se pot face acte adiționale (mai sunt încă patru reprezentații de ținut în contractul cu expirare în 14 iunie; au mai fost atâtea cazuri!), nu sunt bani alocați pentru luna iunie, logică de doi bani găuriți,, din moment ce Teatrul de Stat Constanța se obliga să plătească transportul, cazarea, masa, onorariile pentru cei patru actori și ceva bani (7-800 de lei) pentru teatrul din briza Dunării!
…Să ai un asemenea cadou, pe care mulți l-ar fi dorit, și să refuzi, în loc să faci totul să fii prezent într-un Festival cu nume, este INACCEPTABIL!… Probabil că noul manager al instituției dunărene (C.Crețu) se înscrie și el în legea nescrisă ce guvernează prin multe locuri din România de azi: „ce a fost înaintea mea nu contează, succesele, capodoperele încep cu mine!”… De ce să vorbească lumea teatrului despre Premiera mondială a textului semnat de Ioan Petru Culianu, dată, în octombrie trecut, sub alt directorat, nu-i așa?!

…A discuta în plus nu merită!… Nu m-am zbătut să-l înscriu pe „Oreste” în importantul Festival de teatru antic pentru noul ocupant al fotoliului de director de lângă Turnul Ceasornicului. Ci în numele GIURGIULUI, pe care îl am la suflet, nu doar pentru că îi sunt cetățen de onoare… Și pentru TEATRUL „TUDOR VIANU”, unde mi-am petrecut o perioadă grea din viață, însă frumoasă: 5 ani, 7 luni, 22 de zile… Și pentru Ioan Petru Culianu… Și pentru bijuteria de spectacol reușit de Maestrul Cristian Mihăilescu… Și pentru înnobilarea scenei giurgiuvene de încântătoarea Felicia Filip…
…Erau atâtea motive ca „Oreste Regele Sunetelor” să se joace, pe 21 iunie 2016, în Festivalul teatrului antic, la malul Mării Negre, în minunatul Tomis…
…Aseară, orice legătură de bune intenții între mine și teatrul giurgiuvean a încetat!… Bine dezinteresat cu sila nu se face!…

…Poate că unii nu se simt bine decât să joace în parcuri, pe străzi și în școli (ceea ce nu e rău), dar au alergie la scenele mari ale Festivalurilor!…
…Iartă-i, Doamne, pe Vasile Mustățea și „pilele” (o pilă, două pile, deci, gen feminin!) de rigoare care, volens-nolens, au pus (împotriva unei „găuri” de 124.409 lei noi, din vechiul lui mandat, pagubă plătită de C.J.Giurgiu!) un director care nu iubește Festivalurile și, implicit, nu e interesat de imaginea teatrului din Giurgiu!!!…
…Fă-le, Doamne, mediocritatea ușoară!

AZI, 37 DE ANI, DEBUTUL ÎN TEATRU, LA ARAD, CA UN FILM DE AVENTURI, CU…UTA ÎN SALĂ!

mai 13, 2016 Comments off

…Debutul meu în teatru îl datorez Fotbalului. Ca și Viața, în Lagărul din Latina. Dacă nu eram ziarist sportiv, cronicar de fotbal, nu l-aș fi cunoscut, la Cluj, pe formidabilul, pitorescul comentator sportiv de radio Victor Tudor Popa, remarcabil regizor și director de teatru. Nea Victor, Dumnezeu să-l odihnească în pace, mi-a citit întâia piesă de teatru. Și m-a stimulat să scriu teatru, trasându-mi câteva direcții absolut obligatorii. De la construcția dramatică la „carnea” personajelor și valoarea dialogului clar, cu trimitere…

…Debutul de la Arad a fost unul demn de un film de aventuri. Freneticul Victor Tudor Popa luase directoratul Teatrului din Arad pentru doi ani, dar, după primul, a ajuns în spital. Viața printre artiști nu-i ușoară, a spus-o și marele Will…
…Piesa mea de debut, „Centrul înaintaș s-a născut la miezul nopții” ajunsese în pragul premierei, sub regia talentatului Costin Marinescu, exact când mentorul meu a fost internat în stare gravă. Congestie cerebrală!…

…Vizionarea viitoarei premiere s-a dat fără VTP-uri. Vineri 11 mai 1979… Ajunsesem cu avionul pe malul Mureșului, dimineața, și îmi luasem bilet pentru ultimul zbor de seară. La vizionare, trimisa secretarului de la Județeana de partid, responsabil de cultură, un anume tovarăș Zăvoianu, dacă-mi aduc bine aminte. Solul secretarului, o anume tovarășă Jivoi. S-a râs din plin la vizionare, interpreții s-au dovedit în mare vervă. La final, o recomandare, din partea atotștiutoarei tovarășe Jivoi, să scot o replică, pentru că „Face Miliția noastră de râs, toarășu’ Ionescu!”…

…Adevărul este că rolul Milițianului era unul spumos foc și arunca sala în aer, văzând un tablagiu de pe vremea aceea luat la mișto. Am acceptat să scoatem replica, nimic mai simplu. Am plecat liniștit la București, mi se dăduse unda verde pentru premiera de duminică 13 mai, toată ființa îmi cânta de fericire… De pe aeroportul din Arad, am sunat în redacție, la „Sportul”, și la Radio, la colegii mei de la secția sport, rugându-i să prezinte știrea cu premiera mea de duminică seara. A doua zi, știrea circula cu noaptea în cap prin toată Romănia!

…A doua zi, sâmbătă dimineața, plecam cu “Lada” mea roșie, de la București la Arad, cu doi cronicari dramatici de calibru, Bogdan Ulmu și Antoneta Iordache, veniți să scrie pentru “România literară” și Revista “Teatru”. Soția mea urma să vină cu avionul de sâmbătă seara, căci avea zi grea de lucru. Când am intrat în centrul Aradului, spre 8 seara, avionul de București survola orașul…

…În Arad, pe drumul până la teatru, niciun afiș cu premiera!… Nici pe clădirea teatrului n-am zărit panoul mare, cum se obișnuia la fiecare premieră. Un mic clopoțel mi-a zdruncinat bucuria și entuziasmul cu care așteptam debutul meu absolute pe scenă.

…La poartă, tăcere mormântală. Omul de serviciu se codea să-mi spună adevărul. Doar atât: „Domnul Ionescu, duminică nu se ține premiera, atâta știu”!… La două trei-minute, a apărut interpretul rolului principal masculin, Dan Antoci. El mi-a servit adevărul de ultimă oră: „Premiera a fost interzisă!”… Tovarășul responsabil cu așa-zisa cultură județeană luase această decizie. Chiar dacă trimisa lui îmi dăduse OK-ul, cu 24 de ore în urmă!…

… Ziaristul din mine a luat foc și a început să caute fire care să ducă la adevăr. Un actoraș din teatru, îmbătrânit în „fitile”, prieten de chefuri cu tovarășul de la Județeană, nu-l agrea pe regizorul Costin Marinescu, pentru simplul motiv că nu-l prea folosea, în pofida „recomandărilor de la partid”, tipul fiind un mediocru. Și a încercat să se răzbune „săpând” spectacolul…

…Asta era prima variantă. Problema mea, însă, nu era Copacea-cârcotașul, ci interzicerea premierei. Am mers la aeroport să-mi iau soția. O anunțaseră, pe la 12, că premiera nu va mai avea loc, așa, ca un favor, să nu ne mai poarte pe drumuri. Dar Cornelia nu mi-a zis nimic, chiar dacă am sunat-o de la un popas de lângă Deva. Și a venit să fie lângă mine, la greu…
…De la aeroport, am revenit buimac, în oraș. Eram un vulcan, când am urcat la Hotelul de pe malul Mureșului, unde rezervaserm de vineri seară două camere. Nu m-am acomodat cu situația anormală, dimpotrivă, am trecut la un atac prelungit…

…Telefon la Județeana de partid. M-am prezentat, am cerut numărul tovarășului Zăvoianu. Cu greu l-am obținut. Era 10 noaptea, când l-am deranjat pe tovarășul Zăvoianu. I-am spus că sunt surprins de interzicerea peste noapte a spectacolului. Mi-a replicat că nu are nimic cu textul, ci cu spectacolul, cu regizorul. „Bine, dar dumneavoastră n-ați fost la vizionare!”, am răspuns, catran de supărare. „Voi vedea spectacolul, tovarășul Ionescu, săptămâna viitoare!”… ”Vă rog să-l vedeți mâine dimineață, am venit cu doi cronicari, mai vine și cunoscutul teatrolog Dumitru Chirilă de la Oradea”… „Mâine nu am timp!”… „Atunci, dacă premiera nu are loc mâine seară, înseamnă că Județeana de partid Arad este responsabilă de dezinformarea opiniei publice, din moment ca la Radio România Actualități și în ziarul „Sportul” de azi a fost anunțată ieșirea la rampă a „Centrului înaintaș s-a născut la miezul nopții”… Replica asta nu i-a căzut bine deloc tovarășului responsabil cu (in)cultura… După un timp de tăcere, mi-a zis: „Sunați-mă mâine dimineață, la 11!”…

…Duminică 13 mai 1979, la ora 10, după o noapte albă, eram în teatru. Urma un matineu cu o piesă a lui Titi Cubleșan. În fața cabinelor, am dat ochii cu omul despre care mi se spusese că „săpase” premiera, prietenul secretarului județean. Am monologat, special să audă și cei din jur: „Nu știu cine-i vrea răul tovarășului Zăvoianu!”… La 11 fix, tovarășul de la Județeană, n-a răspuns la telefon.

…Atunci, am plecat la spital, la minunatul Victor Tudor Popa, nepotul ilustrului dramaturg Victor Ion Popa, autorul inegalabilei piese „Take, Ianke și Cadâr”… Pe nea Victor nu l-am putut privi în ochi, vorbea greu, dar a reușit să articuleze trei cuvinte: „Succes la premieră!”… I-am mulțumit pentru tot ce a făcut pentru mine, pentru că m-a învățat legile de bază ale scrisului dramatic. Cum să-i spun că premiera nu mai are loc?! Am plecat din spital în lacrimi…

…La ora 13, am sunat din nou la omul cu viza culturii!… Surpriză! Mi-a răspuns. Mai mult, mi-a spus calm: „La ora 15, va fi o nouă vizionare! Va veni tovarășa Jivoi. Sper să-i respectați obiecțiile, ca premiera să aibe loc în seara asta!”… Am pus receptorul în furcă și am chiuit de bucurie. Știam că premiera va avea loc…

…Au început telefoanele la actori, care erau în program casnic de duminică, din moment ce premiera nu mai avea loc, doi tehnicieni erau chiar plecați din oraș, nu existau mobile să fie anunțați.
…La ora 15 fix, a venit și tovarășa de la Județeană, respira greu, primise telefonul șefului tocmai când pregătea masa de prânz… Vizionarea, cu două clase sub prima, de vineri. Bogdan Ulmu râdea, însă, în hohote, ca și soția mea și câțiva actori ai teatrului pe post de spectatori. „Așa, da!, a decis superioară tovarășa Jivoi. Spectacolul este excelent!… Succes la premieră!”…

…Fericit, ca și regizorul Costin Marinescu și actorii, că premiera va avea loc, a mai urmat un obstacol nebănuit: directorul adjunct, care se opunea ca spectacolul să aibe loc peste două ore, pentru că sala va fi goală. „Câți oameni vă trebuie în sală, ca să se joace piesa în seara asta?!” am întrebat. „Vreo 80-100!” a replicat suplinitorul lui Victor Tudor Popa… „Bine, veți avea 100 de oameni în sală!”… Și am trecut pe telefoane… Eu, actorii…

…La toți cunoscuții, prietenii din Arad, începând cu Tudor Gherlea, organizatorul de la UTA… O mână de actori care nu jucau în piesă au alergat după vin, promisesem, doar, un banchet pe cinste, după premieră, venisem și cu ceva bani…
…La ora 19 fix, ora ridicării cortinei, parterul era plin ochi, iar la balcon alți 20-30 de oameni. Jos, toată floarea cea vestită a fotbalului arădean, jucători, antrenori și conducători veniți la trei ace… Sus, doi prieteni de la Teatrul din Petroșani, excelentul regizor Florin Fătulescu și valorosul actor, regretatul Șerban Ionescu, sosiți în ultimul moment, plini de noroi pe pantofi și haine, cu scriitorul Dumitru Dem Ionașcu, după un drum cu peripeții, început cu zece ore în urmă…

…Premiera a însemnat un mare succes de public. Și îl văd și acum, când lăcrimez, urcând, pe scenă, la finalul piesei, pe regretatul Broșovschi, împreună cu Domide. cu un coș mare cu flori, din partea echipei mele de suflet UTA… La cabine, directorul ajunct vorbea de unul singur: „N-am crezut o clipă că premiera va avea loc!”… La care i-am replicat, puțin mândru: „Fotbalul m-a învățat că trebuie să crezi în victorie până în ultima secundă!”…

…Astăzi, după ce mi-am sunat sora din București, pe Mona, să o felicit pentru ziua ei de naștere, am dat două telefoane și la Arad. Unul, actorului Dan Antoci, interpret de succes al „centrului înaintaș”, altul lui Doru Nica, într-un rol mic, atunci, actor de calibru azi, când ambii îmi sunt prieteni dragi. N-am putut suna și la actrița care a jucat minunat rolul principal feminin, Maria Barboni Petrache, plecată prematur între îngeri…

…13 mai 1979 înseamnă punctul meu de pornire în teatru. Au urmat, după acea premieră, alte 31, toate dragi, unele superioare calitativ, jucate în toată țara, ba și la New York, Stockholm, Chișinău,Novi Sad, Vârșeț, Vidin, Ruse și Viena. Dar niciuna ca aventura de la debut!
…Am 37 de ani, ca dramaturg! Ce tânăr sunt, la 70 de ani, șase luni și două săptămâni…

                                                                                                                                                                                  13 mai 2016

*(Din volumul „Jurnalul unui trăznit”, în curs de corectură)

Jurnal Italian. DUPĂ 30 DE ANI, LATINA- UNIVERSITATE ȘI BĂLĂRII PE LOCUL FOSTULUI LAGĂR DE REFUGIAȚI!

mai 11, 2016 Comments off

…Miercuri 27 aprilie 2016. Plec la prânz, spre Latina. Acum 30 de ani, făceam acest drum, în premieră, mergând cu Dacia mea să cer azil politic în orașul de la vreo 80 de kilometri la sud de Roma… N-am mai fost aici de 24 de ani, din 1992, când am mers cu fiul meu cel mare, Ducu, să-i arăt unde s-a născut America lui și a mea… Este soare plin, cum nu credeau meteorologii, care anunțau ploaie… Ca și acum 30 de ani, o emoție cumplită mă domină, îmi crește tensiunea cu fiecare kilometru ce mă aproprii de orașul fondat, practic, de Mussolini, în 1932, când a asanat și bălțile locului care decimau mii de oameni… Parcă și acum mă rog să nu ajung la Latina, parcă nu mai pot respira…

…Ajung și nu mai recunosc nimic, sunt derutat! Orășelul a devenit ditamai cetate cu Zgârie nori și cartiere întregi de blocuri și vile. Sunt năuc, nu-mi mai amintesc nimic, nu mai știu nici adresa Campului di Profughi, mă ajută Internetul Priscillei… Vialle 24 Maggio… Aici, recunosc zidurile Lagărului, sediul birourilor din centrul curții, mica încăpere a Informațiilor de pe dreapta, cum intri…Toate sunt ca și acum 30 de ani… Numai că la Intrarea în Lagărul de altădată, unde petreceam nopțile, între spaime și speranțe, scrie citeț: „Universita degli Studi di Roma La Sapienza. Sede di Latina”… Aici se află Facultatea de economie……Incredibil!… S-a schimbat numai culoarea clădirii, nu mai e albul murdar, totul e un cărămiziu închis, ca și blocurile apărute ca ciupercile și în jurul ex-Campului de pe Vialle 24 Maggio nr.7…

…În stânga, o placă din marmoră, pusă în 28 aprilie 1990, la câteva luni după ce s-a închis Lagărul, inaugurat în 1957, cu banii guvernelor Italiei și SUA. Placa este a unor emigranți unguri, amintind de trecerea lor prin acest Lagăr spre Libertate. Se spune că acel Campo dei Profughi s-a născut sub șenilele sovietice, care în 1956, au invadat Ungaria și au strivit dur, prin însângerarean Revoluției ungare, Libertatea Europei de Est… În 1993, când am văzut cu Ducu placa de pe zidul Lagărului din Latina, am scris în ziarul meu „Lumea Noastră-Lumea Sporturilor” despre ideea salutară a emigranților unguri, scriind în ziarul meu de la New York, trei numere la rând, că ar fi nimerit să punem și noi, românii trecuți prin Purgatoriul Latina o placă în amintirea acelor vremuri. Aveam nevoie de cel puțin 500 de semnături… N-a venit UNA!?!

…Intru în curtea fostului Lagăr, scăldat de lacrimi, caut barăcile, veritabile grajduri din lemn, cu celofan în loc de geam la ferestre, cu tavanul din carton, care se unduia când ploua și nu putea opri stropii să ne ude somnul… Cu uși care nu s-au închis, cred, niciodată… Nu mai e nicio magazie, numai bălării, pe stânga și pe dreapta, apărate de un gard de sârmă… Alături, studenți pe băncile de altădată, ocupate de disperați cerșetori de Libertate…. Înaintez până la copacul falnic cu care vorbeam nopțile, de la frântura de fereastră, el este acum reperul meu, în dreptul acesta era așa-zisa cameră, aici m-a vizitat un om al Securității, unul Adorjan, din Lugoj, să mă convingă să mă întorc acasă… Aud, parcă și țipetele femeilor și soților lor sub amenințarea grupului de albanezi care semănase teroare în Lagăr… Văd la capătul bălăriilor fosta clădire unde stăteam la rând să primesc o brumă de mâncare, eu trăit prin hoteluri de lux și la mama acasă… Plâng fără să mă pot stăpâni, răstignit pe gardul de sârmă în fața bălăriilor… Îmi fac o cruce, îi mulțumesc Bunului Dumnezeu că m-a ținut în Viață, și strig ca o descătușare: „Sunt un Învingător!”… Gândul îmi zboară și spre Gigel Dumitrescu, și Romea Calescu, „cangurii” mei scumpi, și Cornel Lucescu, și Zimbru, și atâția colegi de suferință și iluzie, pe unde or fi ajuns… Și nu uit că a trecut prin Purgatoriul de la Latina și celebrul regizor rus Andreij Tarkovskij, care a cerut azil politic în 1985 și a plecat destul de repede în Suedia, grație intervenției actriței Ingrid Bergman… Oricând, peste tot, relațiile au avut un cuvânt de spus… Din păcate, noi, românii, neavând forța și relațiile altora, am făcut ca un filozof de geniu, cum a fost regretatul Ioan Petru Culianu, să treacă și el prin duritatea Lagărului de la Latina…

…Plec spre Latina Lido, trec pe lângă stadion, Latina are echipă în Serie B, sper să nu retrogradeze, țin cu ea, orașul e o facinație, vile de oameni bogați cu palmieri la poartă și peluze gen american… Marea Tireniană se pregătește să-și deschidă sezonul estival, o mână de surferi călărește valurile, e o zi superbă, cânt fericit, sunt Liber, Doamne, încă supraviețuiesc!… Muntele Circeo mă privește falnic din zare, ca și acum 30 de ani, când el era America unde visam să ajung…

…Aici, pe malul Mării Tireniene, urma să mi se facă de petrecanie, altfel nu mă trezeam, așa, din senin, peste noapte, că un cumnat de-al meu din…Roma ar fi cerut Direcției Campului să fiu mutat la un hotel de pe Lungomare di Latina. N-am avut în viața mea vreun cumnat la Roma, știam ceva de unul de prin Los Angeles, dar n-am luat legătura cu el… Povestea asta venea la trei zile după ce prietenii, fanii mei m-au apărat de „cârtița” Securității, acel Adorjan din Lugoj, dacă așa l-o fi chemat vreodată, ajuns în baraca mea să mă convingă că aș face lucrul cel mai bun dacă m-aș întoarce acasă, unde nu mi s-ar întâmpla nimic!… Eu le povesteam noilor mei prieteni de suferință și speranță, despre Dobrin, Rică Răducanu, Balaci și Oblemenco, Domide și Broșovschi, despre Hagi și Duckadam, despre cum a fost la Sevilla, de unde mă întorsesem la București, înainte să evadez, ca turist, ei mă apărau de tentativele Securității. „Au gândit perfect, ticăloșii, nea Mirceo! Pe malul mării, îți dădeau la cap, îți legau două pietre de picioare și de aruncau în adâncuri! Nu te mai descoperea nici Dracu’, niciodată, te haleau peștii!”, mi-a dat mutarea-n plic Zimbru, băiatul mereu vesel din Reșița… Am mai scăpat o dată…

…Nu pot să scriu reportajul cu Latina, trebuie să-mi revin, ajung la Roma, sunt bolnav de trecut, sunt sănătos de Prezent… Voi scrie într-o zi, două, poate cel mai greu reportaj, capitol de Jurnal Italian!
…Mâine, Feciorul meu cel mare, minunatul Ducu, bate 40 de ani pe muchie! Am ciocnit o cupă pentru sănătatea lui, la Latina…