Arhivă

Arhivă pentru martie, 2016

Jurnal de California (6). PARADISUL UNDE SE TERMINĂ CELEBRUL SUNSET BOULEVARD

martie 31, 2016 Comments off

…În ziua în care s-a împlinit o săptămâna de când am debarcat în Los Angeles, în varianta 2016, miercuri 30 martie, Ducu mi-a zis să mă pregătesc de-o ieșire. Am privit ceasul, se bate miezul zilei, aici, în L.A., acum o săptămână eram în mastodontul Airbus A 380 deasupra Deșertului Nevada, înfricoșătoarea furtună de nisip părea su urce spre hubloul avionului cu etaj… Azi, sunt pe autostrada spre Sacramento, am mers pe ea și în ‘94, alergând spre San Francisco, pentru meciul de nesfârșit blestem cu vikingii suedezi, pierdut la penalty-uri… Ne depărtăm de Santa Monica, pe dreapta drumul taie pereți de canyoane, în briză rece de Pacific, cum ieșim dintr-un mic tunel se zărește Golul Malibu, și salba de vile luxoase sub munte, parcă văd un film, îmi întreb feciorul cel mare unde mergem, el replică sec „Surprise!”, „Surprise” imită și Genevieve, în spatele meu, lângă Celine și Karina… Nu-i spun că ochii mi-au mai gustat din splendoarea Malibu, înaintăm sub soare și șoapte de ape dinspre Pacific, într-o sălbatică frumusețe vie…

…Facem la dreapta din autostradă și în câteva clipe citesc numele unei străzi și nu-mi vine să cred: Sunset Bouleverd! Da, e celebrul Soare-apune, îl bătusem la pas, în ’88 și ’94, în Hollywood și Beverly Hills, nu știam că ajunge până aici. Trece printr-o expoziție de case mici, dacă au doi metri înălțime, stilul locului, fiecare o bijuterie, cu grădini încântătoare în față, tot feluri de plante și cactuși, din Deșert și de sub Munți, în California am descoperit în aceste șapte zile de vacanță ceea ce niponii numesc Ikebana, Arta aranjării florilor, care în în Westul american este o arhitectură a întregii faune. De la peluzele din gazon, pietriș sau fâșii de lemn , din fațele vilelor, la evantaiul de copaci tunși în cele mai ciudate forme. Totul e un spectacol, nu un teribilism artistic… Celebrul Sunset se termină pe un platou suspendat deasupra Pacificului, pe canyoane roșiatice ieșind de sub flori și palmieri, în zare, la doi-trei kilometri luxosul Malibu sprijină cerul, o clipă îmi vine să cred că de aici și-a luat zborul nefericitul Icar, căci, sub terasa uriașă pe care stau se vede un mic Labirint de case și câteva drumuri, nu-i Dedal acolo, dar simt că zbor într-un vis de Libertate…

…Locul unde se termină celebrul Sunset Boulevard se numește Pacific Palisades, un cartier residențial în districtul Westside din Los Angeles. Numără vreo 27.000 de locuitori în căsuțe și vile, câteva palate, toate în grădini fascinante. Palisades e un cuvânt care denumește elementele de fortificație, pari și trunchiuri groase de copaci bătute-n pământul ars de soare, legate-ntre ele de scânduri, iar între ochii dintre lemne plase de mărăcini și sârmă ghimpată. Pentru mine e un semn că, pe aici, s-au purtat lupte grele, cu secole, milenii în urmă, că s-au apărat localnicii în fața năvălitorilor, atacatorilor. Ceea ce a rămas scris despre Pacifuic Palisades este fabrica de film, din 1911, a unui regizor pe nume Thomas Ince, comunitatea religioasă-intelectuală, de vreo sută de case, făcută, peste 11 ani, pe terenul filmului de un reverend, Scot, și mai ales fuga unor mari scriitori din Germania nazistă, între anii 1930-1944, dintre care Thomas Mann este starul amintirilor de azi. Dacă tot a existat în Pacific Palisades o fabrică de film, s-au turnat și multe pelicule artistice în acest teritoriu, unde o vreme alcoolul a fost interzis. Ultimul film, made in Pacific Palisades, „Honor Prizzi”, în 1985, cu Jack Nicholson în rolul principal…

…Navigând pe străzi al căror nume spue multe –Napoli, Spezia, Capri-, întâlnind și Miami Street, am ajuns la „Pinocchio”, un mic restaurant italian, unde luni, marți și miercuri capiii primesc masa gratis pentru orice comandă a adulților. Luăm un lunch pe cinste, aici, firește italian, e un mic palat al celebrei păpuși scoasă dintr-un butuic de Gepetto, zeci de păpuși din lemn și porțelan, mari și mici, reprezentându-l pe Pinocchio, patronează încăperea plină de dulciuri. Numai că n-am întâlnit un copil aici, în afara lui Celine și Genevieve!… Numai oameni mari, doi adolescenți, câțiva bătrânei italieni fericiți… Să rămână Pinocchio numai simbolul copiilor europeni?…

…Încheiem „Surpise”-ul oferit de Ducu, revenind acasă prin Westwood. Văd un semn trimițând spre Sunset Boulevard și refac traseul acestui Bulevard de Legendă. Pleacă din Down Town Los Angeles și, în cei 35 de kilometrii ai săi (!) trece prin Hollywood, Echo Park, Silver Lake, Beverly Hills, Bel-Air, Westwood și se termină în Paradisul Pacific Palisades. Pe acesr drum de istorie, prin ’70, între Western Avenue și Garden Street, a fost centrul prostituției din Califiornia, o porțiune din calea sprea Ocean se numește „Guitar Row”, amintind de businessul muzicii din zonă, cu Sunset Soud Studios și United Western Recordes ce au făcut carieră… Și, oare, poate uita cineva de acea comedie neagră, din 1950, filmul „Sunset Boulevard”, regizat de Charles Brackett, care a făcut celebru în lumea-ntreagă un traseu pentru Istorie?!

…Atras mereu de comparații (atenție, doamnelor și domnișoarelor!), vă ofer un contrapunct la celebrul Sunset Boulevard: uluitorul Broadway Avenue din New York, cu evantaiul său de teatre nepereche (mai ales în musical!), restaurante, cafenele, scene din filme care se toarnă live în fiecare zi. Are 24,2 kilometri (21 în Manhattan, 3,2 în Bronx). Pornește din Bronx și se termină în Battery Park, în umbra Statuii Libertății aflată pe insula din Golf. Între cele două Bulevarde de Legendă, prefer… New York-ul, căci, nu voi uita vreodată, pe Broadway am mâncat și eu o pâine, vreo cinci ani, ca tatimetrist, o inegalabilă Academie a Vieții!…

…Astăzi, 30 martie 2016, m-am plimbat fascinat prin Istoria din West. Sper că nu mi-am ars aripile visului, ca mult prea entuziastul Icar…
…Mulțumesc, dragul meu Ducu! Pentru acest timp de visare cu ochii deschiși și pentru fotografia care ne reprezintă în acest episod dintr-un spectaculos Jurnal de California…

Jurnal de California (5). ÎNSOȚIND-O PE CELINE LA MEDICAL PLAZA CENTER ȘI LA O SALATĂ DE…PEȘTE

martie 31, 2016 Comments off

…Marți 29 martie, trei ceasuri bune, a fost Ziua lui Celine. Primul control, la o lună și jumătate după cele două operații suferită de scumpa noastră în primele ei cinci zile de viață. Atunci, Destinul i s-a arătat cumplit, cu fâlfâiri de moarte în jur, dar Celine, tăciunele de viață, a fost un Învingător, ajutată și de aparatura medicală de povești și de medici competenți. Primul control, marți, la 1:15 PM, la UCLA Medical Plaza Center, din Westwood, în vestul Los Angesului.Test făcut de chirurgul care a operat-o. Doctorul Dan este unul dintre acei oameni pe care numai văzându-i te încarci de energie pozitivă, de speranță. A văzut-o pe Celine, i-a scos o urmă de fir rămas de la operație și a declarat, alungându-ne orice încrețitură a frunții: „Sunt foarte optimist!”… Joi 31 martie, urmează al doilea control, la medicul internist…

…Doctorul Dan, cu rădăcini în Belgia și Bolivia, e în jur de 40-42 de ani și a vizitat… România! I-a plăcut Bucureștiul, Castelul Pelleș și Castelul Bran. Vizita s-a datorat soției sale, doctoriță, care este româncă, fapt pentru care i-am dat, cu autograf, ultimul meu volum, cel de debut în poezie, „Condamnat la Libertate”. Și i-am mulțumit medicului Dan, ca bunic, că ne-a salvat îngerul numit Celine!

…UCLA Medical Plaza Center este o veritabilă Fortăreață a Sănătății. O clădire uriașă, cu șase etaje, unde se află aparatură medicală de ultimă generație și o armată de medici specializați în te miri ce domeniu. Fortăreața, plină de bătrâni mai ales, bătrânețe haine grele… La etajul II, la Cildren’s Health Center Pediatrics, pe un panou, aflu că sunt medici experți în nu mai puțin de 14 specialități… În sala de așteptare ești repartizat spre cabinete cu desene și chipuri de animale suspendate la intrare: Iepurele, Girafa, Ursul, Vulpea, Căprioara… În această Citadelă a miracolelor, mai toți pacienții beneficiază de asigurare medicală, altfel costurile sunt uriașe, zeci, sute de mii de dolari pentru o operație, un tratament… La ieșirea din UCLA Medical Plaza Center, întâmplarea face să-mi cadă ochii pe un tabel unde se afla și locația alchimiștilor de la Oncologie! Și gândul s-a zvârcolit o clipă în mine, pe 11 mai am și eu de făcut un control la București… M-au tratat de minune medicii români, pe o sumă ridicolă, am făcut nouă ani și trei săptămâni de la prima operație de cancer la prostată și sunt recunoscător profesorului Mihai Lucan, de la Cluj, și doamnei doctor Rodica Tudor, de la Policlinica Batiștei, firește din București!… Și încă aștept să monteze cineva piesa premiată, acum trei ani, La Gala Star, „Monolog în doi cu moartea la ușă”… Sunt în California și îmi bat joc în continuare de coana-n negru…

…Westwood, cartier splendoare din Los Angeles, cu brățară de munți în zare, străjuind bulevarde largi, flancate de palmieri, muzee, teatre, restaurante, celebra Universitate, indicatoare care te trimit, la doi pași, spre celebrul Beverly Hills sau nu mai puțin cunoscutul Sunset Boulevard. Cartierul are vreo 50.000 de locuitori și o arhitectură modernă, adusă în 1970, de stilul clădirii Oppenheimer Tower. Dincolo de toate splendorile sale, Westwood esta casa vestitei University of California Los Angeles (UCLA), inaugurată în 1926. Casa care a scos generații de maeștri în mai toate domeniile… Este un aer tineresc în zona aceasta, vezi mulți asiatici, logic, din moment ce din China și Japonia se ajunge mai repede prin Pacific decât prin…Europa!

…Momentul-surpriză în Westwoord l-a reprezentat lunch-ul luat la „Poke Me”, un mini-restaurant japonez, cu puține mese, dar saturat de clienți de ținută și mulți studenți, de se stă la rând ca la cinema. „Poke” este salata de pește crud, dar termenul vine și de la o mâncare din Hawaii, unde cuvântul înseamnă „a tăia”, „a selecționa”… La „Poke Me”, ți se oferă un pliant cu …șase pași pentru un lunch inedit. De la orez (brun, alb), salată de crabi, normal sau iute, de avocado, organică, la Proteine (pește tuna-în mai multe variante, somon, caracatiță, shrimpi etc.), asortate cu usturoi alb, castraveți, ananas, coriandro, icre, stropite cu ce sos vrei dintr-o gamă de opt oferite (inclusiv hreanul japonez-wasabi). O mâncare naturală sută la sută, ultra, ultra delicioasă, ce se servește în încăpătoarecastroane de plastic, porții mici (7,99$), medii (9,50$) sau mari (11,99$), fiecare. Nu se servesc băuturi alcoolice, doar apă, plată și gazoasă, lapte de cocos, ceai rece și ceai verde, cafea, Coca-cola. Ca desert ai trei variante (Macaron Ice Cream, Mochi Ice Cream și Fish Ice Cream). Am rămas surprins să afu că există și înghețată de pește!… Știam că bucătăria japoneză se bazează pe trei variante de bază: pește crud, orez, zarzavaturi aromate, fiecare în nenumărate rețete. Dar să existe și înghețată de pește?!… Am comandat una și am înțeles imediat că am… luat plasă. Înghețata era de vanilie, cu glazură de căpșuni, introdusă într-o formă comestibilă de…pește!

…În această dimineață de 30 martie, când la Los Angeles sunt 11 grade Celsius (!), împlinesc o lună de când am renunțat la naveta de Giurgiu. Nu o regret, am făcut ceva deosebit la teatrul din briza Dunării, dar sunt alt om. Liber, odihnit, nestresat… Fericit că sunt cu minunile mele de nepoțele și dragii mei Ducu și Karina care, pe Golgota lor, găsesc un timp și pentru mine, să-mi ofere bucurii și materie primă pentru un…scriitor!

…Mâine, 31 martie 2016, este din nou Ziua lui Celine! Ultimul control, la Spitalul din Santa Monica, unde a suportat cele două operații. Suntem toți cu tine, scumpa noastră Învingătoare!

Jurnal de California (4). MI-AM GĂSIT JOB ÎN SANTA MONICA!

martie 29, 2016 Comments off

…Drumul spre Ocean, pe cocoașe, pare, o clipă, un tablou din San Francisco, nu sunt, însă, în vestitul „Streetcar” (Ce piesă „Un tramvai numit dorință” de Tennessee Williams!) ce aleargă spre apele Pacificului, deasupra Alcatrazului, mă aflu în mașina lui Ducu și mergem veseli, sub soare, toți cinci–Celine și Geneviene, în scaune speciale, în spatele mașinii, Karina lângă ele, eu, în dreapta feciorului meu cel mare. Ținta e clară, Santa Monica Beach, o plajă de 3,5 mile (5,6 kilometri), foarte lată, lângă Pacific Coast Higway. Locul unde circulăm ca pietoni bine dispuși, se numește Santa Monica Pier, ctitorit, în 1909, la poalele unor bulevarde celebre, Colorado, Ocean, și ale unui lanț de hoteluri și vile de lux. Plaja aceasta este un Spectacol, o Istorie, o Fascinație…

…Știam că aici s-a filmat „Baywatch”, nu-s eu cu filmele, iar piese de teatru nu s-au montat pe plaja asta bătătorită de actori celebri, Nu însă în spectacole, ci printre sutele de mii de americani care au fost absorbiți de voleiul pe plajă, început, aici, la Santa Monica, unde primul joc oficial s-a consemnat în 1930. Zeci de terenuri de volei pe plajă pentru amatori, baza de selecție în căutarea viitorilor campioni. Poți uita de salba de titluri mondiale și olimpice ale yankeilor, în acest sport pe care l-au creat și pentru care s-au zbătut să devină sport de Olimpiadă, cum s-a și întâmplat, debutând la Atlanta, în 1996, unde 11.000 de spectatori au fost la finală?!… Se spune că pionierii acestul joc spectaculos sunt Jean Bruncardi și Johnett Latrelle, cu vreo sută de Open-uri câștigate, dar istoria scrisă îl prezintă ca rege al Fileului din briza Oceanului pe Karch Kiraly, care a triumfat în 142 de Open-uri!…
…Privesc pădurea de terenuri de volei pe plajă și mi-i imaginez în aceste locuri pe Marlyn Monroe, Paul Newman, Tom Selleck, Robert Redford, înălțându-se la fileu, între două filmări, scene consemnate de istoricii locului. Mare amator al acestui joc a fost și legendarul baschetbalist Wilt Chamberlain, și câți alții pe care poveștile locale și cele scrise nu-i cuprind. Eu n-am venit, însă, să fac o istorie a voleiului pe plajă, se joacă și pe la noi, la ales la Constanța și Costinești, ci să mă bucur de splendori rare, într-o țară mamut, în care oamenii nu uită, dimpotrivă, să facă și mișcare!…

…Chiar dacă este Paștele Catolic, duminică 27 martie, când vizitez vestita plajă, destulă lume. Mulți, de toate vârstele, cu biciclete de toate tipurile, inclusiv tandemuri, unii, atleți de ocazie, ba, pe Digul distracțiilor, și o ședință de yoga, amintindu-mi imediat de „Spirala lui Bivolaru”, la Costinești, în Golful francez, unde am văzut în premieră așa ceva, în ’95, când eram într-o scurtă vacanță în…România, și am rămas șocat. Aici, pe Santa Monica Beach, e altceva, o geometrie a mișcării și a respirației… Nu zăresc nici un rugbyst, ciudat pentru mine, junior din trupa lui „Ahoe, un salut din vechea Troe!”, la juniorii Griviței roșii, cu neuitatul poet-antrenor Tudor George… Santa Monica a fost o vreme, în anii acestul Mileniu, capitala acestui „sport de derbedei practicat de gentlemeni” (Jean Giraudoux), câștigând și două titluri naționale (2005, 2006)… Cum să uit de rugby, sportul adolescenței mele, din moment ce yankeei au fost campionii olimpici în 1924, la Paris, când au învins și Naționala noastră (37-0!) și pe a gazdelor, „cocoșul galic” administrându-ne un sec 59-3, dar „tricolorii” noștrii au cucerit „bronzul” turneului olimpic la care au participat, atunci, doar…trei reprezentative?!

…Fanii de surfing sunt cam dezamăgiți, chiar dacă aici e un paradis al lor. Oceanul nu are valuri, adio plimbări pe creste cât blocul cu patru etaje… Zăresc un anunț, Școala de surfing, merg spre ea, caută și instructori, gata, om sunt, visez o clipă, dar eu nici nu știu să înot, iar în Pacific nu se scaldă nimeni, deocamdată, afară sunt doar 20 de grade Celsius… Ducu îmi face o fotografie, cea pe care o vedeți atașată la acest material cu primul meu job ratat în Santa Monica…

…Nu văd Pier Aquarium, din Heal Bay, și nici prea multă activitate pe teritoriul Plajei Internaționale de Șah, în schimb, spectacol rar, pe Plaja Mușchilor. Sute de oameni, la aparate pentru toate gusturile și talentele, inele, bară, paralele egale și inegale, balansoare. La inele, gală, nu alta, sunt zece inele ridicate la vreo doi metri de nisip, câte două în cinci acolade metalice. Un bătrânel valsează din inel în inel, cu o desteritate uluitoare, unii îl fotografiază uimiți, îl urmează și o puștoaică, valoare, domnule, sigur, sunt și pleziriști, dar e o încântare să vezi concertul de la inele, care l-ar fascina până și pe celebrul nostru campion Dan Grecu… La o bară fixă, o veritabilă Sirenă, mângâiată de zile de soare și briza Pacificului, devine când statuie sub munții de ceață din zare, când un dirijor în forță, schimbând amețitor registrul mișcărilor, coordonate, parcă, de un computer magic…

…Cu familia mea din Califiornia am venit, la cravată și sacou de primăvară (cum altfel, fără cravată nu eram eu, vorba lui Ducu?!), să mă bucur de sublimul naturii, aici, la Santa Monica. Dar am descoperit și splendoarea umană…

…Seara, plin de atâta frumos, după ce am ținut-o în brațe pe minunea de Celine, încercând să-i alin prin vorbă caldă, semnalul de foame, am văzut un serial de dată recentă „Mozart în junglă”. Un film (americanii știu să facă și filme excelente!) despre viața frumoșilor nebuni care au mai rămas în acest Mileniu, creatorii de Artă, în filmul acesta membrii Orchestrei simfonice New York. Junga nu putea fi decât cea care m-a maturizat și pe mine, în cei cinci ani și ceva de taximetrie, inegalabilul New York…

…Descopăr cu bucurie că Ducu nu se uită la talk-show-uri, tot felul de kitsch-uri, rar deschide televizorul, pentru seriale bune, expediții, concerte de muzică de toate genurile, emisiuni din care poți învăța multe. Exact cum fac eu la București, unde am renunțat de vreun an la pălăvrăgeala, minciunile și noroiul de la televizor… Un documentar pe „National Geographic”, altul pe „History”, pe „Animal Planet”, un film pe HBO și câte două-trei meciuri bune, nu partide de trei parale din campionatul românesc…
…Când trăiești într-un Tărâm al Minunilor, cum este California, cum să-ți mai ardă de cancanuri?! Chiar dacă și aici, din păcate, au fanii lor!

…Am ratat eu, la Santa Monica, jobul la Școala de surfing, dar, simt, l-am primit pe cel de scriitor! Gata, am pus-o de-o nouă carte. Un Jurnal sentimental… Editori, vă aștept ofertele!

Jurnal de California (3). LA VENICE, M-AM LIPIT DE BBC…

martie 28, 2016 Comments off

…Știu, privind imaginea de mai jos, prietenii o să mi se împuțineze, clevetitorii vor ajunge la scenarii SF, iar dușmanii (care nu mă interesează demult!) vor face o criză de ficat sau de bilă…

…BBC Pop Up este o echipă britanică, of course, care a străbătut Canada și Statele Unite pentru a surprinde, prin jocul dragostei și al întâmplării, Evenimente aparte. Face reporaje pe șosele, în orașe, în baruri, pe plaje, în munți, în cartiere sărace și între nababi, forțând tot ce este…Surprise! Și nebunia asta a lor a prins…

…Eu am întâlnit team-ul BBC Pop Up, sâmbăta ce-a trecut, la Venice, în California, dacă mai era nevoie de precizare. Am realizat că, o vreme, am fost colegi. Pe vremea Mondialului american de soccer, World Cup ’94. Când eu eram corespondentul special a BBC-ului la marea Gală a fotbalului mondial! Cu reportofonul după mine alergam prin stadioane, hoteluri, restaurante, parcări, oriunde se afla Naționala noastră de fotbal (firește ROMÂNIA!), cu jucători, antrenori, conducători, ziariști și suporteri. A fost cea mai frumoasă pagină din Istoria Naționalei de fotbal a României! Dacă ar fi existat pe atunci BBC Pop Up, cu siguranță că m-ar fi însoțit, cel puțin după acea Victorie istorică, 3-2 cu Argentina!…

…Contaminat de stilul BBC Pop Up caut și eu surprize, lucruri neștiute, neașteptate, însoțindu-mi minunile de nepoțele, Celine și Genevieve, pentru care am trecut din nou Oceanul, după un drum de 25 de ore, cu tot „arsenalul” aferent. Iar feciorul meu cel mare, Ducu, îmi alimentează din plin această foame de nou.
…Umblu cu un carnețel după mine, oriunde aș merge. Ca și BBC Pop UP, cu două-trei camere de filmare pornite…

…N-am petrecut decât patru zile pline, aici, și, după 22 de ani, California mi se pare atât de necunoscută. Este drept, atunci, în luna Mondialului, petrecută cu prietenul de cinci stele, valorosul regizor de teatru Florin Fătulescu, timpul avea cinci viteze, nu-mi era gândul decât la fotbal, la transmisiile pentru BBC și „tolba” pentru cartea despre Mondial („Columb a descoperit America, Hagi a cucerit-o”). Acum, e altă Viață, mult mai calmă, de Vacanță…

…Acum trei luni eram în Florida. Nu credeam că voi reveni atât de repede în State… Sublima Celine este de „vină”…

…Logic, fac comparații, reflex de ziarist, nu zic scriitor, să nu fiu acuzat că mă dau prea important…
…Clima, diferită. La Miami era prea cald în decembrie și ianuarie. Trebuia să suport și noaptea aerul condiționat, care nu prea mă lăsa să dorm, ba m-a și îmbolnăvit… Aici, în California, diminețile (mai ales) și serile sunt răcoroase, pentru mine, uneori, chiar friguroase… Să dormi ca un prunc!

…Dar, Adio, plajă! Chiar dacă am venit cu două slipuri. Noroc că, înaintea plecării din Bucureștiul iubit, Ducu mi-a spus să-mi iau și un pulovăr-două…
…Circulația pare mai civilizată, există atenție pentru colegii de trafic…

…Prețurile sunt mai scumpe în California, logic, din moment ce aici există o taxă în plus, cea de stat…

…Benzina e și ea ceva mai scumpă, nu cu mult, 2.50-2.90 $ galonul. Există și o explicație. În California, atenția pentru poluare este cea mai mare din SUA. Ca atare, și procesul de tratare al benzinei este îmbunătățit, iar mașinile sunt diferite față de cele din alte state. Mai mult, mașinile, mici și mari, pentru California sunt speciale față de cele fabricate pentru celelalte 49 de state!

…În dimineața asta, nora mea Karina mi-a spus că pe CBSN s-a anunțat că…”fotbalul românesc are probleme cu matematica”!?! Nu știam despre ce e vorba. Am aflat repede. Gafa de Gâgă a Federației Române de Fotbal, în a cărei matematică aberantă, Andone a marcat 9,5 goluri, iar Stancu 18,5 (!?!). Sau invers, nu mai contează… O vreme ar fi bine să nu spun pe aici că am fost comentator român de fotbal…

…Mă bucur de nepoțele, de copiii de aici, de California-cu multe alte frumoase nebunii care mă așteaptă să le descopăr!

Jurnal de California (2). Sâmbătă, la Venice, am fumat marijuana și l-am întâlnit pe Mao!

martie 28, 2016 Comments off

…Întâiul week-end în California 2016 a început sâmbătă 25 martie. Ducu m-a invitat la o plimbare prin Venice, alături de Karina și cele două minuni de nepoțele, Celine și Genevieve. Am mai fost în Veneția Americii, acum 22 de ani, în timpul Mondialului de Fotbal. M-a dus, în două seri, la un restaurant de lux pe unul dintre Canalele Veneției și la un amic doctor, vestitul regizor de teatru Florin Fătulescu, prietenul care mi-a montat, în anii ’80, cu mare succes de public și de presă o comedie („Pele și caii verzi” sau „Adio, Pele!”) la Petroșani și Brașov, cu turnee de ecou în București și pe Litoral.

…Acum, Venice pe timp de zi. Zi însorită, chiar dacă diminețile, în California, sunt friguroase. Venice este un fel de cartier în Los Angeles, deși, a fost fondat, la 4 iulie 1905, ca stațiune independentă pe plajă, de un milionar al tutunului, Abbot Kinney. În 1926, însă, teritoriul mărit de la 2 mile la 16 (23 de kilometri), cu destule canale trasate prin mlaștini drenate, cu clădiri având arcadele amintind de Palatul Dogilor din falnica Republică Italiană numită Venezia, această splendoare de la Pacific a fost anexată orașului Los Angeles, în subordinea lui aflându-se și astăzi. Despre Venice, cuibușor de nebunii, pentru artștii din lumea-ntreagă, casă a generației beat între 1960-1970, s-au scris cărți, s-au făcut filme…

…Eu plec la drum pentru un mic reportaj de suflet, capitol într-un Jurnal sentimental. Plec însoțit de un „ghid pentru un scriitor”, cum îmi numesc feciorul cel mare, Ducu, care știe să-mi ofere ceea ce nu se află pe Internet sau în pliantele turistice.

…Venice este și astăzi un magnet, pentru că a fost vitalizat nu de bogătani, ci de artiști, oameni cu gusturi estetice, sigur nici fără vreo lețcaie în cont. Aici, una dintre casele-baracă, cum mi-a venit prima definiție văzându-le, cele fără vreun etaj, joase, sărăcăcioare în splendoarea naturii dintre Munții Santa Monica și Oceanul Pacific, se vinde cu cel puțin un milion de dolari!… Sunt multe astfel de maghernițe cumpărate, iar pe locul lor se construiește zdravăn, e plin cartierul de noi clădiri, între palmierii înalți de vreo 30 de metri, specifici numai Californiei. Chiria într-un astfel de lăcaș, construit prin anii 40 pentru clasa muncitoare, era acum trei ani de 2.000$ pe lună. Azi, e 4000$! Dar, cei care au rămas din anii trecuți, plătesc chiria de atunci, o lege salutară îi apără pe chiriași de rapacitatea unor proprietari care vor să mărească mereu prețul…

…În drum spre Venice Beach, ajungem pe Main Street și Ducu, maestru în informatică, îmi atrage atenția la o clădire pe stânga, „Binoculars Building”. Două binocluri mari, negre, străjuiesc intrarea. Este sediul vestitei companii „Google” pentru Los Angeles și partea de Vest, sediul mondial fiind la San Francisco. Avansăm și trecem repede în Abbot Kinney Boulevard, ctitorul minunăției Venice. „Este considerat cel mai interesant bulevard din America”, mă atenționează Ducu, și privirea se înnobilează cu un șir rar de magazine, restaurante, Galerii de artă, între Palmierii uriași parcă purtând fulare de frunze la gât, sprijinind cerul. În zonă, străzi care te duc cu gândul la Andalusia (Sevilla noastră din 7 mai 1986, Steaua-Regina Europei la fotbal!), Valencia, Granada, Cadiz… La un moment dat, atenție mărită: o Gondolă într-un sens giratoriu, Windward Circle, centrul stațiunii, semn că s-a circulat cu gondolele și în Veneția Americii… Suntem la răscrucea lui Pacific Avenue cu o stradă și descopăr încă una dintre minunile lumii: strada se poate traversa normal, de la stânga la dreapta și invers, dar și… perpendicular! Fac întâia oară în viață un asemenea drum, depășim câțiva cerșetori și ajungem față în față cu Venice Beach!…

…Plaja asta e un regal rar. Ciorchini de oameni stau pe un dâmb de nisip și participă la unul dintre spectacolele publice. O trupă, „Olimpicii de ghetou”, pare a fi formată din campionii mondiali la gimnastică artistică și acrobatică, se rostogolesc de trei-patru ori în aer, înainte și înapoi, se aruncă pe caldarâm de parcă ar avea amortizoare în brațe, fac flotări uluitoare, ținând antrebrațele lipite de ciment, se cântă modern, se dansează, se râde, Viața e frumoasă, turiștii filmează, fotografiază… Văd un SegWay, nebunia pe două roți, cu un ghidon înalt până la nivelul pieptului, pe care te plimbi cât vrei, am descoperit distracția asta, care costă vreo 4.000 $, cu vreo cinci ani în urmă în South Beach Miami. În Venice, se închriază, cu 49,99 $ pe oră și 79,99$ pe două ore, dar mușterii s-au cam împuținat, mai ales că aici e și ținutul surferilor. Azi nu-s, însă, valuri, și distracția este pe faleză, chiar dacă, aproape de Ocean, se află Ringul skateboarderilor… Pe Esplanadă, tot felul de expoziții de ocazie, de nebunii, artă naivă, magazine cu souveniruri, numai culori vii, în combinații atât de diverse, un bătrîn cu doi șerpi mari, poți face o fotografie cu unul ei, unul alb, altul gri, un homeless cântă cu foc la un pian, adus la mal de plajă… Ducu mă face atent în fața Avenue-ului Westminster, la nr. 20, la 20 de pași de plajă, descopăr o casă din filme, din poveștile copilăriei, ctitorul ei a numit-o Casa Bordello. E din marmură neagră și albă, cu grilaje și uși aurite, un roccoco-barocul secolului 18 în stil american, cu personaje din filmele ultimului secol, parcă și doi-trei zei, pe acoperiș, pe pereții laterali… Ducu îmi arată și adevărate expoziții de picturi murale pe zidurile magazinelor, clădirilor oarecari, predomină roșul, galbenul și albastrul, liniile drepte, floră și faună marină, oameni stilizați, este arta acestui Mileniu, aici, unul dintre autori, Rip Cronk, este un cunoscut de-al lui Ducu…

…Pe un practicabil destul de ridicat, se face reclamă la un „spectacol rar”, i se spune „Freak Show”, în care, pentru cinci dolari, intri și vezi „60 dintre ciudățeniile de pe acest Pământ”! La intrare vor să ademenească publicul avid de senzații tari, oameni cu trei mâini, o femeie cu barbă, un pitic de vreo 30 de centimetri… Trec trist pe lângă acest Show și gândesc că cei mai ciudați am ajuns noi, cei așa-ziși normali, de afară, scoatem bani și din durerea umană din blestenații sorții, să ne bucurăm semenii bolnavi de „evenimente” sau să fim fericiți, cu cinism, că nu ne-au lovit pe noi asemenea blesteme! Dar, oare, suntem fericiți în această sărăcie morală?!…

…Trec pe lângă al treilea așa-zis cabinet „The Green Doctors”, o masă și un scaun într-un cort sau o cămăruță fără peretele din față. Ducu îmi înțelege nedumerirea și mă pune în temă. „Dacă vrei să fumezi marijuana, aici, o poți face liniștit, numai că trebuie să ți se dea de la aceste cabinete un certificat că ești apt să tragi marijuana. Costă 40 dolari certificatul!”…N-am fumat în viața mea, nici măcar o țigară din mătase de păpușoi, așa că nu-mi rămâne decât să rămân scriitor și să-mi imaginez…

…Sunt pe plajă, la Venice, și trag tacticos dintr-o țigară de marijuana, băi, ce liber sunt, băi, ce târșelos am fost, să nu-mi simt mintea luând foc, să visez, să mă simt… Cum naiba să mă simt?!… Negăsind răspuns, am mai tras o dată lung din marijuana cumpărată pe dracul știe cât, și am început să înjur cu patos sau ca la ușa cortului teroriștii, blatiștii, politicienii care distrug conșteint lumea și nu se mai satură de bani și putere, haosul din România și pseudo-liderii ei de rahat, mânăriile, noua dezordine a Europei… Deodată, o echipă specială a venit, m-au înhățat doi gardieni-jucători de fotbal american, mi-au dat două palme, mi-au făcut o injecție, și m-au trezit la realitate! Bine că n-am cedat în viața mea tutunului, o zic, în Venice, culmea ironiei, fondată de un miliordar al tabacco-ului, Aboot Kinney…

…Lunch cu totul și cu totul special. Într-una din clădirile cu arcadele de la Palatul Dogilor. La un restaurant chinezesc. „Bucătăria lui Mao!”, zâmbesc Ducu și Karina. Încăpere oarecare, cu 12 mese de patru locuri și una de 10 persoane. Dar pereții însă… În față, cum intri, figura lui Mao Tze Dun. Și multe fotografii și desene, cu tovarăși în jurul lui Mao, cu soldatul comunist apărătorul Patriei, iar deasupra tejghelei unde aduc bucătarii comenzile, un tablou cu chipul lui Mao în patru culori: roșu deschis, albastru, grena, negru!… Nu cred că vreunul dintre cei din restaurant știe care a fost adevărata față a lui Mao Tze Dun (1893-1976)… Liderul comunist al Chinei, poet, filozof, novator (!?!) al teoriei marxist-leniniste, al economiei politice, liderul partidului comunist chinez, strateg militar și politic, om care, se spune, a îmbunătățit educația, școala, sănătatea lângă Marele Zid, dar a avut pe conștiință și vreo 60 de milioane de morți, în perioada 1949-1976, cu acele campanii nebune numite „Saltul înainte” și „Revoluția culturală”. Ce înseamnă însă 60 de milioane de morți la un mega-popor care a atins întâiul miliard sub Mao?!.

…După o masă chinezească de cinci stele, la care Genevieve a mâncat alături de noi, iar Celine a dormit liniștită în căruciorul ei, am întrebat-o pe una dintre cele două ospătărițe care ne-au servit (o chinezoaică și o afro-americană), firește pe asiatică, o femeie în jur de 55-60 de ani, dacă l-a văzut vreodată pe Mao?! A privit o clipă-două ca electrocutată, a dat tăcută din cap, ce o fi vrând să spună, oare, și a plecat!…
…Ce Mao, domnule?! Cine să fie ăsta?! Important e că unii mănâncă o pâine de pe urma lui…

…Am plecat din Palatul Dogilor californian ce adăpostește…”Bucătăria lui Mao”, cu gând de scriitor. M-am uitat la tabloul cu Mao în oatru culori și l-am provocat la dialog, ca în acele dialoguri de patru ani „Dacă am fi fost față în față”, publicate în ziarul meu „Lumea Noastră, Lumea Sporturilor” de la New York…
-Domnule Mao…
-Tovarășe!
-Tovarășe Mao, cum a fost cu liderul comunist al României, Ceaușescu?
.-Când, atunci de ne-am văzut ultima dată, la Beijing,în ’64?
-Atunci!
-Ce să fie, atunci?
-La vreun sfert de veac după executarea comunistă a lui Ceaușescu, s-a scris că v-a contrat, chiar la Beijing!
-Da, mi-a zis că ar trebui să mai îndulcesc relațiile cu tovarășii sovietici…
-Și l-ați pedepsit, nu?!
-Dacă-l pedepseam, nu mai pleca viu din China!… N-a fost obraznic, doar a vrut să arate că are și el idei…
-Se spune însă că…
-Tovarășe, tot ce s-a întâmplat a fost că nu m-am dus la dineul de adio! Atâta tot… Ca între comuniști!

…Zi de roman, astăzi, la Venice, Veneția Americii!

26 martie 2016, Mar Vista, California

Jurnal de California (1). LA O LUNĂ ȘI 14 ZILE, CELINE M-A DUS ÎN SANTA MONICA, LA O CAFEA DE 90$ CEAȘCA!

martie 28, 2016 Comments off

…Întâia mea zi plină în California, după 22 de ani, a fost joi 24 martie. 2016! Data la care minunata Celine, nepoțica mea cea mică, pentru care eu am trecut Oceanul, a împlinit o lună și două săptămâni. Prilej ca Ducu și Karina, cu prințesa Celine liderul nostru, să mă scoată în Santa Monica, la doi pași de Mar Vista, un orășel de 38.000 de locuitori, cu media de vârstă de…35 de ani(!), în arcul Los Angeles, Santa Monica, Malibu, Venice, unde locuiesc scumpii mei copii și nepoțelele de aur, într-o zonă curată, liniștită, cu munții în zare.

…Santa Monica, se spune cel mai scump orășel din zona Los Angeles, localitate cu vile și chiar castele de zeci de milioane clădirea, cu aproape 90.000 locuitori (recensământul din 2006), este o simfonie sub soare, cu Pacificul la picioare, supervizată, parcă, de albele creste ale Muntelui Santa Monica. E un spectacol al străzii, cu Big Blue Bus tăind bulevarde colorate, cu grădini rupte din paradis în fața caselor și magazinelor, cu oameni liniștiți, care, parcă, nu știu de teroriști și convulsii sociale (deși, dincolo de aparențe, nu există loc pe lumea asta, unde să nu existe probleme!). În acest colț de film, m-a scos sublima Celine și părinții ei, joia ce nici nu știu când a trecut…
…Am servit lunch-ul împreună, la un restaurant japonez, e drept, Celine dormind în căruciorul ei elegant și confortabil. Clasica supă japoneză cu tofu, urmată de un platou cu șase roll-uri de sushi, o porție Teriaki, din pui pentru mine, cu șase bucăți fragede, cu aromă asiatică, cum n-am mâncat până acum așa ceva, și o porție zdravănă de shrimpi pane. După acest festin, am ajuns pe Broadway Avenue, colț cu strada A, tot în Santa Monica. Aici, un uluitor Muzeu la Cafelei și Ceaiului, numit „Funnel Mill”, unde se prepară sortimente rare, cu un ciudat proces tehnic pe care îl poți privi live. La câteva mese înalte, fete cu picioare fine, cu scumpe botine, navighează pe lap-top-uri de ultimă generație, la o masă din lemn masiv, lăcuit, studiem meniul dat. Veritabilă carte de studiu științific. Cafele și ceaiuri din toată lumea. La prețuri pentru toată lumea. Eu prefer o „Costa Rica Terrazu”, amintind de vulcanul din superba țărișoară fără armată, servită la un pahar lunguieț, cam ca o sondă îngustată spre picior. Aromă nemaîntâlnită, s-o deguști depănând povești…
…La sugestia lui Ducu, am studiat lista cafelelor și a ceaiurilor de la „Moară”. O lume nebună, nebună… O cafea din Jamaica („Muntele albastru”) sau din Panama („Geisha”), costă 35 $ ceașca!?!… Un ceai din China, 17$, unul din Taiwan, 15$!…Dar asta nu e totul!… Cafeaua „Kopi Luwak” costă nici mai mult nici mai puțin de 90 (nouăzeci)$ ceașca!?!… Ca să nu pleci ros de întrebări, afli din meniu și povestea acestei cafele rare, ce se vinde la 1.000 de dolari pond-ul (aproximativ 450 de grame)!?!… Ea este preparată de animalul Kopi Luwak, în insula indoneziană Sumatra, după ce mănâncă boabele roșii necoapte de cafea. În stomacul animalului ca un dihor de la noi (Paradoxurus, în termeni științifici), pe care îl poți privi, împăiat, pe un perete din Cafenea, se produce o fermentație neștiută, încât mâncarea evacuată de el are un preț unic în lume!…
…Ducu m-a invitat să beau un Kopi Luwak, însă nu m-a tentat ideea. Am atâtea de văzut în cele 21 de zile ale mele în California, încât nu vreau să am probleme cu stomacul.
…La Santa Monica, aveam să revinim, pe înserat, cu Genevieve, la Park-ul de lângă Aeroportul miliardarilor, cu salba de vile, palate și castele deasupra și Oceanul sub priviri.
…Imediat după aterizarea și rezolvarea formalităților, de la Aeroportul Los Angeles am plecat să o luăm pe Genevieve, de la grădinița specială, bazată de metodele moderne ale unui pedagog, cu nume italian, Montessori. Până la grădiniță, pe Bulevardul Colorado, am făcut o scurtă… pauză de alimentare, la Mondo-Taco, veritabil mic-muzeu al zonei, unde, între orele 14-17, există o Roată a norocului, unde gratis poți tragi o dată, dacă ai comandat ceva, cu șansa să plătești mai puțin cu 10, 20, 40, 50% din prețul comenzii, în funcție de norocul fiecărui. Ducu a reușit punctul maxim, 50%!
…Sper ca norocul să ne călăuzească în cele 21 de zile împreună în California. Pentru mâine, sâmbătă, e programată o ieșire la Venice. Sigur, la Veneția americană!

25 martie, Santa Monica

Jurnal transoceanic (1) Clipe de Groază, cu un minut înainte de decolare!

martie 24, 2016 Comments off

…23 martie. Miercuri dimineața. Ziua debarcării spre California. Zborul este programat la 7:05. dar sunt la aeroport la 4:40. Lume multă. Șoapte speriate despre Tragedia de la Bruxelles. Verific panoul mare cu plecările și ghișeele cu check-in-ul perntru fiecare zbor. Pentru cursa Air-France de Paris se tot întârzie afișarea. Încep primele semne de neliniște. „Poate nu mai plecăm, Parisul nu-i departe de Bruxelles!”, zice un domn agitat. Cumpăr presa. Toate ziarele deschid ediția cu Apocalipsa de la Bruxelles. „Europa din nou sub teroare”, ‚Atentat după patru luni de alertă”, „Uragan asupra Europei”, „Jihad în inima Europei”… Până și „Gazeta Sporturilor” titrează pe prima pagină „Ne temen pentru EURO!”… Citisem într-un alt ziar: „ISIS amenință să arunce în aer turneul final din vară. Adio, Euro 2016?”. Fotografiile de pe primele pagini ale ziarelor apărute la București te înfioară. Morți, sânge, ruine, oameni disperați, soldați înarmați, cam degeaba până acum… Nu-ți mai vine să urci în niciun avion…

…Urc în Airbus-ul A318 de Paris. E 6:25. Rândul 17, pe stânga, la geam. Afară e ceață deasă, nu vezi la 50-60 de metri. O ploaie măruntă plânge pe hublou. La 7:05, cu precizie elvețiană, nava se mișcă de la burduf. Dă cu spatele să o ia spre pista de decolare. Nu facem o sută și ceva de metri și avionul se oprește brusc. Să fie de vină ceața lăptoasă?!… Un steward aleargă agitat spre spatele navei. Sub avion mișună doi oameni… Nimeni nu spune nimic. În avion simți cum tensiunea crește, oamenii se foiesc, căutând răspunsuri afară, prin hublouri. În spatele meu, un puști haios îi spune mamei lui: „Așa repede am ajuns la Paris?!”… După 10 minute, aud în franceză și engleză la microfonul avionului: „Sorry, dar mergem înapoi de unde am plecat. Ne obligă o defecțiune de la ușa din spate a avionului”. Ușa de la 15 rânduri în spatele meu…

…Urcă un tip cu o trusă mecanică de parcă aa fost chemat să citească vreun ampemetru. Vine și un al doilea, fără nicio sculă. Se duc în spatele avionului, meșetresc acolo ceva… Începe „telefonul fără fir” al pasagerilor. „Cum să fie o defecțiune la ușa din spate, când avionul e verificat înainte de a trage la Gate?!”, întreabă un francez. Un pasager român, care merge în Scoția, tălmăcește întrebarea și replică pentru el: „La nici două zile după carnagiul de la Bruxelles, nu mai intra nici pasărea cu vreo armă. Au schimbat tactica, scot un șurub-două la ușa din spate, la vreo aripă, la trenul de aterizare. Deveneam toți îngerași”…

…Îi trimit un SMS lui Ducu, la Los Angeles, cu mica mea odisee de la București… În pun în temă… De sub avion, zgomote ciudate, de parcă ar umbla Bau-bau-ul din copilărie. Nu durează mult… Mă bate gândul să renunț la zbor, să merg la echipaj și să-i cer să mă lase să cobor. Și așa am fost întâia oară în viață târșelos înaintea unui zbor. După 53 de ani navigând prin cer… Și minunata Celine, cea care a alungat moartea la cinci zile din viața ei?! Să nu o cunosc, mi-e atât de dor de ea?!… Ce-o fi, o fi! Dacă era blastem, plecam cu ușa defectă și ne trezeam plutind prin aer, absorbiți cu scaune cu tot. Îmi impun să renunț, pentru câteva clipe, la imaginile de scriitor…”Bine că au descoperit asta cu ușa înainte să decolăm!”, aud în engleză. Așa este, cei din echipajul cursei Air France București-Paris de miercuri 23 martie merită un Premiu special. Ei sunt salvatorii a peste o sută de oameni…

…La 7:50, primul anunț. S-a reparat ușa! Vom pleca în câteva minute… După 58 de minute de spaimă, chiar groază, avionul se mișcă pe pistă. Prin ceață tot mai deasă. Pasărea de metal zdruncină, din când în când, ca o hardughie pe roți… Corpul navei troznește, știu că orice zgomot e deformat, acum, de starea mea psihică. După vreo cinci minute face la stânga. Aud motoarele Airbus-ului ambalându-se. Zăresc luminile de la pista de decolare! Și aterizarea?!, mă macină un gând. E 8:01, alergăm pe pista udă. La 8:02, suntem în aer, spargem un nor greu, parcă nu se mai termină. Un prim gol de aer, unul mic, nu mă sperie…

…La 8:05, lumina soarelui se întrezărește… Gata, suntem deasupra norilor… Zbor lin. Ajungem la Paris, cu 46 de minute întârziere… Am 49 de minute să prind cursa de Los Angeles. O iau, prin Terminalul 2, spre Gate M 44. Veritabilă ursă cu obstacole, urcăm, coborâm pe scări rulante, ajungem la metroul care ne duce spre Gate-urile L și M. În metou, supriză minunată. Mă întâlnesc cu Horațiu Nicolau, omul pe care nu voi putea să-l uit vreodată, el a acceptat, pe când era patronul Telesportului, emisiunea mea de referință „Idoli și Legende”. Horațiu merge la New York!… New York, New York, parcă îl aud pe Frank Sinatra… Ne despărțim după nici două minute. Fiecare spre alt Gate…

…La Gate M 44, puhoi de lume, o coadă de 60-70 de metri. Mai sunt 20 de minute până la plecarea mastodontului Airbus A380, cel mai mare avion transoceanic, cum m-a anunțat Ducă… Ce pot face, decât să iau loc în rând și să aștept. Am un „Le Monde” și prima pagină mă înfioară. Fotografiile de la Bruxelles mă mai cutremură o dată, ca și cele două desene de pe pagina 1, doi copii care plâng, sub două date: 13 noiembrie-22 martie. Altfel spus, cumplitele atacuri de la Paris și Bruxelles…. La un televizor se anunță că, la Bruxelles, a fost prins, în această dimineață, încă un terorist cu bombă asupra lui. La aeroport. La Aeroportul Charles de Gaulle, rândul transoceanicilor avansează greu… E 11 fix, ora Paisului, zborul AF 0066 trebuia să fi plecat de zece minute. Dar nimeni nu a intrat în aeronavă!… Un officer ne verifică pașapoartele, cărțile de îmbarcare. Îl întreb ce se întâmplă de nu plecăm?!… „Se face o verificare foarte, foarte amănunțită”, aproape că-mi șoptește! Ce bine!…

…La intrarea în Uriașul Cerului iau presa franceză. Cine m-a pus?! Toate ziarele sunt în doliu. „Bruxelles. 22 martie 2016”, atâta scrie „Liberation” pe prima pagină, neagră, cu o imagine de groază din metroul bruxellez, însângerat și el. „Europa lovită în inimă” titrează „Le Figaro” prima pagină. „E războiul tuturor”, sună editorialul , cu o întrebare-ghilotină: „Cine urmează pe listă?”… „”Statul Islamic a revendicat atacurile soldate cu cel puțin 34 de morți, la patru zile după arestarea la Molenbeek a lui Salah Abdeslam” (n.r. Capul atentatelor de la Paris, de acum patru luni), scrie ziarul francez, „Europa atacată”, opinează și „Les Echos”… „Euro 2016. Alertă Maximă”, așa îți deschide ediția „Equipe”… Mai toți ziariștii francezi opinează că, dacă islamiștii sunt bine organizați, conducătorii țărilor europene sunt numai buni de gură. Toți califică incredibilă atitudinea serviciilor secrete din Franța și Belgia, dar și din întreaga Uniune Europeană. Un ziar subliniază că, în ultimul val de migranți, au pătruns și 90 de kamikaze, gata să arunce moarte în alte orașe din Europa!… Numele lui Merkel e pus la zid, din nou. Care pseudo-lider german vorbește iarăși, cu atâta cinism, despre „îmbunătățirea cooperării și efortul nelimitat de a învinge terorismul”!?! Parole, parole, se vede că s-a născut în comunism…

…”Le Parisien” are un material foarte interesant: |”Trei milioane de francezi au plecat să lucreze în alte țări”. Pe primele locuri Elveția și SUA… Urmează, la mică distanță, Marea Britanie, Belgia (!), Olanda și Germania! De meditat la asta?!

…Un italian de lângă mine, microb de baschet din Alessandria, care și-a luat un concediu de șase zile în California, numai să vadă două partide (!?!), trăgând cu ochiul la sumara revistă a presei franceze pe care o fac înainte de decolare, simte nevoia să comenteze: „Avionul acesta al nostru atât de mare e sigur prima țintă pentru teroristi!”… Îl liniștesc spunându-i că a fost controlat la sânge, de aceea plecăm cu întârziere… Zbor plăcut, deservire incredibilă, chiar și șampanie pentru toată lumea, în „deschidere”, ca o celebrare a încrederii noastre în înfrângerea teroriștilor criminali odioși, a Vieții care merge înainte!…

…Zborul, lung de aproape 12 ore, de la Paris la Los Angeles. Parcă nu se mai termina. Controalele, verificarea documentelor mi-au luat ca niciodată peste o oră. Telefonul de la Digi e mort, deși am fost asigurat că totul e OK și în SUA!… Orange-ul nu are acoperire în incinta Aeroportului!… Când mă pregăteam să dau cuiva cinci dolari să-mi permită să-mi anunț feciorul de întârziere, îl văd pe dragul tatii Ducu… M-a așteptat cu stoicism și dor nebun după două luni și unsprezece zile de la despărțirea pe aeroportul din Miami…

…Părăsim fericiți aeroportul și, o clipă, revăd vara lui ’94, când venisem la Los Angeles pentru World Cup, pagina de aur din istoria fotbalului românesc! Au trecut 22 de ani de atunci! Oricum, voi da, în zilele următoare, o raită pe la stadionul Rose Bowl, din Pasadena, acolo unde tricolorii noștri au scris irepetrabilă Istorie…

…Ajungem acasă la 25 de ore de la plecarea mea din apartamentul din București. La Los Angeles e soare, dar numai 24 de grade. Dimineața și seara e chiasr fring, mă pune în temă Ducu… Am luat-o pe Genevieve de la grădiniță, am vorbit cu ea și…românește, a învațat să-mi spună „Bunicul de la București”… O cunosc, acasă, în sfârșit, pe sublima Celine, păpușă divină, căreia i-am scris o poezie în cursa Paris-Los Angeles: „Cum să nu vin, Celine?”… Sunt un om bogat, cu două nepoțele de aur, cu ai mei copii din California, Duci și Karina!

…Am căzut buștean, într-un somn lung de 10 ore! Azi, Celine a împlinit o lună și două săptămâni! Puteam să nu vin la Los Angeles, în frumosul cartier Mar Vista, lângă Santa Monica, unde am Patru Comori?!
24 martie 2016, L.A.