Acasă > "Jurnal" pe sărite > Florida, Viscolul şi Spionul…

Florida, Viscolul şi Spionul…

februarie 9, 2012

…Două săptămâni în Florida… Două zile la New York… Două ore la Paris… Acesta a fost super-concediul meu de iarnă, între 20 ianuarie-4 februarie…

…Ploaie îngheţată… Zăpezile (nu de altădată, cum ar fi spus Francois Villon!) urmărite, iniţial, pe Internet, din Miami, într-o Românie bocnă… Viscol de coşmar, care m-a sechestrat, pentru trei nopţi, în Teatrul Tudor Vianu din Giurgiu… Aceasta a fost reîntoarcerea mea acasă (sau „niciunde”?, cum spuneam în titlul unei piese de acum vreo 13 ani)…

…A căzut, în sfârşit, Guvernul Boc! O primă victorie a străzii, cum au spus cei mai mulţi despre frumoşii nebuni din Piaţa Universităţii. Peste 400 de mesaje găsite pe e-mail-ul meu spun că oamenii nu sunt mulţumiţi doar cu această cădere şi cer „Jos Băsescu!”… „Piratul de la Cotroceni” (nu din Caraibe!), în schimb, l-a trimis la Palatul Victoriei (deocamdată al Înfrângerii!) pe…şeful spionilor (SIE, of course!), Mihai Răzvan Ungureanu. Automat mă gândesc că, înainte de a deveni preşedintele SUA, Bush-senior a fost şeful CIA…

…Revin în Florida, după trei ani. Am mai vizitat-o de trei ori. Fireşte că m-a încântat de fiecare dată. De data aceasta, însă, m-am îndrăgostit de ea. Poate şi pentru că feciorul meu cel mare, minunatul Ducu, şi-a luat concediu şi mi-a oferit cea mai frumoasă vacanţă din viaţa mea. M-a plimbat prin toată Florida…

…Cu airboat-ul printre aligatori, egrete şi pelicani, în celebrele mlaştini din Florida, Everglades, nu departe de…Napoli (Naples, în limba locurilor!)…

…La St.Petesburg, nu în Rusia, ci în frumosul orăşel, aflat la 262 de mile de Miami (o milă=1,6 kilometri), în vestul statului, lângă Golful Mexicului, acolo unde inegalabilul cadou al lui Ducu s-a numit Muzeul Dali, uluitorul pictor spaniol care mi-a fascinat tinereţea şi m-a făcut să iubesc teatrul absurdului. Muzeul este o adevărată nebunie, merita numai pentru el să zbor 13 ore de la Bucureşti la Miami, cu escală la Roma, unde, în 1986, am fost cerşetor de libertate…

…Orlando înseamnă pentru mai toată lumea „Disney World”! Am ajuns nu în Magic Kingdom Park, bucuria copiilor, ci la Epcot, tărâmul din altă lume, cea a minunilor ştiinţei şi tehnicii, fascinaţia maturilor cu suflet de copil. Am petrecut 12 ore de vis şi aventură, am crezut că zburăm în spaţiu, în universul imaginaţiei şi inovaţiilor, al energiei, am gonit ţipând, cu peste 120 la oră, în circuitul maşinilor moderne, a înflorit bucuria de copil revăzându-l pe Nemo, delfinul celebru, adus sub ochii noştri într-un petec de mare în acvariul uriaş, dar şi pe Michael Jackson, într-un 3D de prin anii 80, am traversat uluiţi flora planetei Terra, ne-am plimbat cu bărcile vikingilor (la Pavilionul norvegian) şi ne-au cântat vestiţii mexicani mariachis în templul aztec, ca în pavilionul yankeilor să fim uimiţi de „Aventura Americană”, un nemaiîntâlnit spectacol de teatru, cu Benjamin Franklin şi Mark Twain, despre care voi scrie mai mult în revista „Taifasuri”… Mă întreb, mut de bucurie, şi acum, după două săptămâni, dacă am trăit, oare, eu, asemenea momente dintr-un film pe care ar fi invidioşi şi cei de la Hollywood?!…

…Am dat o raită de două zile şi la New York, Babilonul meu minunat de 13 ani, timp să-mi revăd prieteni (ziariştii Grigore L.Culian şi Vasile Bădăluţă, scriitorul Gabriel Pleşea), rude, să urc în fugă, la etajul 86, în Empire State Building, devenit cea mai înaltă clădire dintre Zgârie Nori după distrugerea „Gemenilor”, deschisă turiştilor până la 2 noaptea… New York, mon amour, univers halucinant, aceeaşi beţie de culori, îmi eşti în sânge, chiar dacă, acum, sunt îndrăgostit de Florida… New York-ul cel atât de aglomerat şi agitat faţă de Florida cea liniştită, mereu sub soare, înseamnă un alt ritm de viaţă, mereu o filozofie a şocului, după trei ani descopăr uimit alte clădiri imposibile care sprijină cerul, pe celebra 42 Street, în Times Square, unde lăsasem veritabile magherniţe cu tot felul de sexy-shop-uri… După 35 de ore, părăsesc Big Apple, oraşul în care am fost „taximetrist de noapte”, în cea mai importantă Academie, cea a Vieţii, plec cu sufletul plin şi cu o lacrimă pentru chinurile trecutului, convins că voi reveni curând, cu piesa mea montată la Teatrul Tudor Vianu Giurgiu, spectacolul „Puşlamaua de la etajul 13”, cu o încântătoare Anca Sigartău…

…Ultimele două zile în Florida. Bat în toate direcţiile, cu Ducu şi prietena lui Karina, „Veneţia Americii”, Fort Lauderdale, şi apoi îmi pun Atlanticul pe umeri, având în faţă cea mai scumpă plajă, cea din South Beach Miami, paralelă cu Ocean Drive, unde şi-au cumpărat vile, ca din filme, Madonna şi De Niro, Versace şi Beckham, şi câţi alţii, nababii de ultimă generaţie şi-au tras un cartier de palate cubiste peste drum de Ocean Drive, unde ajung la casele lor cu vaporul (!?!), toţi visează un tunel pe sub Ocean, acum, când s-au şi început lucrările la unul…

…Vineri 3 februarie este ultima mea zi americană. La ora 1 PM, sunt în Oceanul Atlantic, cald şi senin, la ora 2:50 PM mă văd cu Ducu, să luăm ultimul lunch la un restaurant cubanez, nu departe de Muzeul erotismului mondial, unde e o expoziţie intitulată atractiv „Rembrand şi secretele lui erotice”, de ce n-am descoperit chestia asta înainte să iau drumul Europei?! La 3:45 PM, plecăm spre aeroport, traficul a început să devină coşmar, Ducu şofează, însă, de parcă ar fi Schumacher, ajung la timp la îmbarcarea în cursa Air France de Paris. Las Miami la plus 28 de grade Celsius. La Bucureşti, s-au anunţat minus 21 de grade. Celsius!… Nu o spun cu cinism, doar mă duc să mă întâlnesc cu Viscolul care a furat şosele, case, oameni…

…Zbor excelent peste Ocean, în noapte, dar nu pot fura niciun minut de somn. Refac vacanţa mea inegalabilă din Florida, mă tot gândesc la Ducu şi plâng de fericire, Doamne, ce flăcău minunat am!… A meritat tot chinul meu în Lagărul din Italia şi din office-ul galben, noaptea, la New York, unde am simţit pistolul la tâmplă şi am văzut lama cuţitului apropiidu-se de mărul lui Adam… Opt ore până în capitala Franţei trec, totuşi, uşor. Până la cursa de Bucureşti mai am, însă, de aşteptat peste şase ore!… Nu pot rămâne prăbuşit într-un fotoliu pe aeroport, aflu că, de la Terminal 2, e o cursă directă de autobuz până la Opera din Paris, costă numai 10 euro, într-o jumătate de ceas ajung în centrul Oraşului Luminilor… Parisul rămâne mereu Paris, mai ales că este o vreme de primăvară, mă plimb cam două ore fericit, ajung la Trocadero, mă răsfăţ cu o cafea din pumnul meu de euro, în centru, gata, înapoi la aeroport… La gate F 51, aud vorbindu-se româneşte, unul în limbaj de mahala, alţi doi înspăimântaţi de „ploaia îngheţată” şi „nămeţii lui Iglaş”, aterizăm, însă, normal, ajung acasă în vreo 40 de minute, la ora 20:45. La Universitate, sâmbătă 4 februarie, seara, deşi e frig, 20-25 de oameni cer căderea Guvernului şi a lui Băsesescu! Luni 6 februarie, Boc va cădea…

…Luni 6 februarie, posturile TV şi canalele de radio anunţă că vine Infernul alb. Cutez, totuşi, să plec la Giurgiu. Am promis că pe 6 februarie voi fi la teatru. Se iese cu greu din Bucureşti, cu un autocar, multe maşini mici sunt oprite la ieşirea din Capitală. Ajung la Dunăre, după o oră şi jumătate, cu 35 de minute mai mult decât se face pe drum de vară, toamnă, primăvară… Mi-era dor de Giurgiu, a doua mea casă, merg să văd Dunărea uitată aproape trei săptămâni, vama cu bulgarii s-a închis, sloiuri mari, sub viscol, împart fluviul într-un caleidoscop sinistru… La teatru, dau un vin fiert, să uităm de ger şi de lama viscolului care vrea să ne taie faţa, îmi revăd fericit colegii şi noii mei prieteni de un an şi jumătate, unii suflete din scripturi alese, dincolo de teatru simt, deodată, potrivnici (!?!) doi oameni pe care i-am preţuit mult, vor să mă convingă, în miez de zi, că afară e noapte, n-au nicio şansă, „Nu mor pescăruşii când vor porcii mistreţi”…

…Luni seara nu pot pleca la Bucureşti. Drumul este închis. Dorm confortabil în teatru, în una din cele două camere ale frumosului mini-hotel cu care inimoşii mei colegi m-au aşteptat. Nu pot pleca nici marţi noapte… E miercuri noapte, 8 februarie, şi scriu aceste rânduri din camera de la teatru… De la Giurgiu la Bucureşti sunt numai 62 de kilometri!…

…Unde eşti Florida, ultima mea dragoste?!

Comentariile sunt închise.