Arhivă

Arhivă pentru octombrie, 2010

Până-n Albania, cu microbuzul…

octombrie 31, 2010 3 comentarii

…Ca să ajungi în Albania, spre capitala Tirana, cu mașina, trebuie să traversezi Bulgaria și Macedonia. Sigur, o poți lua de la Sofia și prin Grecia, însă drumul e ceva mai lung…

…Am plecat spre Albania din Giurgiu, cu trupa Teatrului Valah, pentru Festivalul de teatru de la Elbasan, ediție numită semnificativ „Universul teatrului”. Am plecat cu un microbus Mercedes, oferit cu generozitate de Primăria Giurgiului, semn că edilii iubesc și Teatrul Cetății. Pe hartă, adunasem cam 950 de kilometri până la Elbasan. Pe șosea, însă, drum ceva mai lung. Nu drumul ne-a deranjat, dimpotrivă, ci câteva relicve și unii oameni întâlniți pe traseul nostru spre Festival…

…După ce am plătit taxa de pod și am traversat Dunărea la înălțime, la vama bulgară am vrut să cumpărăm rovineta sau vinetka, cum zic vecinii noștri. La vama bulgară, însă, ne-au spus că nu au decât vinetkă pentru o zi, nu pentru o săptămână, cum ne trebuia. Am fost trimiși la prima benzinărie. La prima stație de gaz, aceeași placă: vinetka de o zi sau o lună. După patru opriri la benzinării din Ruse, am găsit o vinetkă pentru șapte zile. Au trecut 45 de minute de când am părăsit țara și n-am parcurs decât 17 kilometri! Până la 950 mai e cale lungă…

…Drumul spre Sofia (320 km. de la Ruse, pe hartă) e îngust, dar bun. Înainte de Biala, după nici 40 de kilometri, semn de ocolire. Podul de la Biala e din nou în reparații. Ca și acum doi ani… Cu vreo 80 de kilometri înainte de Sofia, intrăm pe autostradă. Fără plată. La un popas modern, poți cumpăra orice și în euro. La cursul oficial, primești 1,98 leva pentru un euro. La casele de schimb, 1,95. La benzinăria unde am oprit noi, vânzătorii au cursul lor. Cam 1,70 leva la un euro. Bine că poți bea o bere, o cafea… Că, potrivit normelor europene, șoferul Mercedesului nostru nu poate conduce decât 9 ore într-o zi și trebuie să facă două opriri de o jumătate de oră. Ceea ce se înregistrează în cartela care contabilizează tot. Mai puțin discuțiile noastre (deocamdată!)…

…Centura Sofiei, largă, se mișcă rapid, nu mai sunt blocajele de acum un an, când se lucra pe unele porțiuni. După ce ocolim Capitala bulgară, urcăm spre locul unde drumul se bifurcă, spre Kulata, către Grecia, și Pernik. Este aici un șantier de proporții, cu uriașe viaducte moderne, pentru o autostradă excelentă. Când vom avea și noi așa ceva?!… Până să primesc răspuns, îmi amintesc că bulgarii n-au niciun euro datorie externă, în timp ce noi numai… 87 de miliarde!?! Sume care spun foarte, foarte mult…

…Șoseaua spre Macedonia trece pe lângă Pernik, la 24 de kilometri de Sofia. Oraș cu blocuri vechi, stil socialist, unele cu fațadele murdare, oraș muncitoresc, cu o echipă de fotbal numită Minior, ceea ce-mi amintește de Jiul Petroșani…

…De la Pernik, drumul îngust, însă foarte bun, tot urcă prin munți. Și printre păduri, minunat pastel de toamnă. După o oră și zice minute trecem prin Kjustendil, târg de provincie, cu ieșirea plină de hârtoape. Încă 18 kilometri și ajungem la granița cu Macedonia. Șoferul ne-a arătat din timp, undeva, în vârf de munte, steagurile uriașe ale Bulgariei și Macedoniei. De jos, totul părea frumos. Ajunși, însă, acolo, sus, la graniță…

…La bulgari, se schimba tura grănicerilor. N-am așteptat decât 20 de minute. Trecem cu buletinul, nu e nevoie de pașaport, ca și la macedoneni și albanezi. Devenisem nervoși pentru cele 20 de minute. Nu știam ce ne așteaptă la macedoneni…

…O oră și zece minute ne-au ținut grănicerii și vameșii macedoneni!!! Multe figuri dubioase. Niciunul nu știa vreo limbă străină. Am rupt ceva bulgară și ne-am mai înțeles. Fiecare avea legea lui. Când, după 45 de minute de așteptare, am întrebat unde este o toaletă, unul cu moacă de tractorist m-a trimis înapoi în Bulgaria sau de unde am venit. I-am zis să-l văd curând în situația mea și i-am jurat că nu mă va mai prinde vreodată pe acolo, excluzând întoarcerea, că n-am de gând să rămîn nici în Macedonia, nici în Albania… În acele monente, mi-au revenit în memorie excursiile de-o zi de la Constanța la Varna, de care mă bucuram în perioada estivală, înainte de ‘86, când am evadat din „societatea socialistă multilateral dezvoltată”. Atunci, la întoarcere, la Durankulak, vama bulgară, și la Vama Veche, în vama noastră, eram controlați la piele, bagajele date jos, cotrobăite, umiliți. Uitasem acele răni ale memoriei… Blestemați fie acei vameși macedoneni din ziua de 20 octombrie 2010!!!

…Scăpați de coșmarul vamei macedonene, sub frumosul drapel, a început calvarul semnelor de circulație. Niciun indicator în primii zece kilometri, în plină noapte ploioasă. Iar când au apărut primele, erau șterse numele cătunelor! După 31 de kilometri, am oprit la o benzinărie, unde se afla motelul Krater. În sătucul Grinovțe. Am aflat repede cursul de schimb: 1 euro=61 dinari macedoneni. La motel, însă, cursul, firesc în favoarea gazdelor. Am îmbucat ceva, am băut un vin roșu bun (300 de dinari sticla; o cafea bună=60 de dinari; un ceai, cu două felii de brânză și o chiflă mare=110 dinari; 1 friptură din piept de pui=280 de dinari; 1 litru motorină=58 dinari). Somn bun, și la 8 dimineața, tot pe drum, pe drum…

…Am ocolit cinci kilometri, derutați de un indicator, dar, până la urmă am evitat orașul Kumanovo și am gonit spre Skopje, capitala Macedoniei. Am ales să trecem prin oraș, nu-l văzuse nimeni din echipajul nostru. Capitală reconstruită după un cutremur devastator, însă fără să-ți fure ochii cu ceva la prima vedere… Am gonit, când pe autostrăzi cu plată, unele din 10 în 10 kilometri (prețuri de 50, 70 și 90 dinari!), când pe drumuri normale, prin munți. Am trecut de Tetovo, de Izvor, am luat-o înspre Struga (vestită pentru Festivalul de poezie), am mers câțiva kilometri pe malul vestitului lac Ohrid (ce splendoare!), ca apoi, tot în vârf de munte, să ajungem la granița cu Albania. Formalități mult mai ușoare, într-o jumătate de oră am trecut de ambele granițe, înțesate de figure dubioase. Așteptând OK-ul albanezilor, în vamă, ochii ni s-au îndreptat imediat spre colinele cu cazemate din beton armat, ciuperci uriașe din vremea comunismului albanez al lui Enver Hodja, mort în ‘85. Am și vizitat una, câțiva kilometri mai departe de graniță. Toate cu poziție strategică, să poată fi ochit mortal „dușmanul de moarte al comunismului”! Câți căutători de libertate n-au pierit prin acești munți, secerați de rafalele din cazematele morții… Relicvele comunismului. Celebrul pictor Goya vorbea despre „Ororile războiului”. Există și „Ororile comunismului” sau ale a ceea ce a fost. Din păcate, uităm prea repede asta.…

…Pe primii doi kilometri din Albania, din cei 61 spre Elbasan, am numărat 19 spălătorii de mașini. Spălătorie este improrpiu spus. Un furtun țâșnind non-stop, cișmele ruginite, unele cu firmă „Lavatz” mai mare decât indicatoarele spre Perrenjas, primul orășel mai acătării. Voi afla că o spălare de mașină costă între 80 și 200 de leke, în funcție de cum te tocmești. Cursul fiind 138 de leke la un euro.

…Drum superb de munte, pe șosea îngustă, dar excelentă, făcută de italieni acum vreun deceniu. Măgăruși cu desagi urcă spre stânci, două viaducte imense îmi amintesc de Valea Jiului. Am văzut și un tren de persoane, trei vagoane, probabil goale… Albania n-are decât 3,5 milioane de locuitori, vreo 900.000 trăiesc la Tirana, cam 90.000 la Elbasan, al patrulea oraș al țării, aflat la 60 de kilometri de Capitală…

…Elbasan, punctul terminus al călătoriei noastre, nu-i un oraș mare, însă are un pitoresc aparte. Cetatea ctitorită în secolul XV, pe cursul râului Shkumbin, între munți, e plină de palmieri ce amintesc de clima mediteraneeană, de clădiri în stiluri medievale și estice, bazare la tot pasul, cu nimicuri de calitate îndoielnică, unde, în afara limbii albaneze, de origine indoeuropeană, se vorbește și italiana. Terase la tot pasul, puține pline, se taie timpul la o cafea și o bere, multe agenții de pariuri și Internet-cafe-uri, semn că lumea e săracă, dar se vorbește despre o evidentă îmbunătățire a vieții. Punctul de atracție îl reprezintă vechea Cetate Skampa, ocupată, prin istorie, de italieni, sârbi, bulgari și austrieci. Fortăreața are 26 de turnuri și 3 intrări. În interiorul ei s-au ridicat minunate peluze de iarbă, terase, restaurante, un splendid Amfiteatru, unde se produc spectacole de toate genurile. Iar în fața Cetății, Teatrul Skampa, gazda Festivalului „Universul teatrului” la care am fost invitați…

…Despre acest important eveniment din lumea Teatrului, zilele următoare…

Ai plecat în Nemurire, Mircea!

octombrie 20, 2010 2 comentarii

…Săptămâna aceasta a început sub șoc. Încă nu știu dacă e adevărat. Marele Cronicar dramatic Mircea Ghițulescu ne-ar fi părăsit. La două luni și trei zile după ce a împlinit, în briza mării, la Casa Scriitorilor din Neptun, 65 de veri minunate. Un prieten rar, intelect din scripturi rare, ar fi plecat, acolo, Sus, să-i răsfețe și pe îngeri sau pe zei cu sublimul teatrului! Așa cum ne-a îmbogățit mereu pe noi, cei din jur, înnobilându-ne decenii bune cu erudiția lui și patosul pentru dramaturgie. Deodată, mă simt sărac în lacrimă ce nu mai poate schimba nimic. Privesc pierdut biblioteca de acasă și Mircea este aici, cu mine, cum a fost mai mereu, de două decenii încoace. Mircea Ghițulescu și-a găsit cu har și trudă un loc lângă autorii care nu vor fi uitați vreodată în literatura română. Cum să uite cineva, vreodată, „Cartea cu Artiști” și fabulosul volum „Istoria Dramaturgiei Române Contemporane”?!

…Cum să uiți încântătoarele seri din fiecare zi de luni, din fiecare lună, de la Uniunea Scriitorilor, în Sala oglinzilor, unde s-a ținut, decenii bune, Clubul dramaturgilor, altă nestemată a lui Mircea, în stare să țină viu patosul pentru scris al dramaturgilor români, atât de marginalizați în propria țară?!

…Cum să uiți superbele lui cronici din „Luceafărul” și „Drama” (altă minune pentru lumea teatrului autohton), veritabile lecții de istoria teatrului și filozofie a culturii?! Dragul meu prieten, pe cine voi mai suna, de-acum, să-i mulțumesc, fascinat de lectură?!

…Cum să uit, prietene, prefețele de ținută, veritabile eseuri, prin care ai înnobilat cinci dintre volumele mele de teatru?

…Cum să te uite Teatrul românesc, pe tine, călător sentimental în fiecare săptămână, nelipsit de la mai nicio premieră, fie că era vorba de Iași sau Reșița, Cluj sau Craiova, Timișoara sau Pitești, Sibiu sau Giurgiu…

…La Giurgiu ai fost, onorându-mă nespus, pe 15 septembrie, toamna asta, când deschiderea stagiunii pe malul Dunării coincidea cu debutul meu ca director la Teatrul Valah. La ora aceea știai. Aflasei. Dar erai foarte tare. Arătai foarte bine. Am ciocnit pahare cu vin și șampanie. Ca și cum blestemul acela care îngrozește lumea nu ne atinsese pe ambii… Te-am încurajat, convins că ești un Luptător, amintindu-ți că eu mă bat cu boala asta cumplită de peste trei ani, de când m-a operat întâia oară profesorul Lucan, din Clujul tinereții tale minunate… Mă încurajasei și tu, în februarie 2007, când mă lovise năpasta: „O să fie bine!”, mi-ai repetat, atunci… La fel te-am îmbărbătat și eu. Ți-am spus, în plus, că boala noastră ține în primul rând de cap. Și că eu nu mă gândesc la ea, ci doar la Frumosul din viață. Mi-ai replicat că n-ai timp de gânduri negre, că ești în febra scrisului, zămislind o nouă carte rară. Ceea ce era important. Zilele ți se scurgeau senine… După Giurgiu, ai luat și drumul Argeșului natal, firește că tot la teatru, era o premieră și la Pitești…

…Ai girat debutul meu de director de teatru cu o cronică-document în „Luceafărul”. Am pus-o fericit la vizierul Teatrului Valah. Și în biroul meu. De unde să știu că va fi ultima cronică?!…

…La două zile, te sunam. Eram mai mult decât vechi prieteni. Eram, acum, doi noi oameni legați de o umbră neagră-neagră ce umba prin noi. Erai fericit că scrii cu sârg… Eram sigur că și în cazul tău se va produce o minune…

…Exact acum o săptămână, te-am sunat. Dan Tudor voia să te invite la Clubul Prometeus, din Capitală, unde Teatrul Valah urma să joace, seara, „Feeling”-ul lui Doru Moțoc, cu remarcabilul Marius Bodochi-cap de afiș. Când ai răspuns, nu te-am recunoscut. Din telefon se insinua o voce cavernoasă, de departe, nemaiauzită. „Nu mi-e bine deloc! Îmi fac tare rău citostaticele”, ai articulat vizibil suferind… Sigur că nu ți-am mai zis de niciun „Feeling”…

…Se spune că a fost ultimul nostru dialog. Mai mult monologul tău luptând cu boala dementă. De ieri dimineață, de când am aflat ceea ce nu vreau să cred că am aflat, tot vorbesc cu tine. Mângâi cele două cărți de căpătâi pentru dramaturgia română și te aud cum spui că vrei să mai scoți una…

…Aseară, am trecut pe la Uniunea Scriitorilor. Am intrat în Sala oglinzilor să pun câțiva trandafiri albi între alte flori. Sala în care, ca ieri, s-a ținut ultimul Club al dramaturgilor, era goală. Patru-cinci oameni, afară. Așteptam dintr-o clipă în alta să apari și să ne inviți la discuții pe marginea spectacolului-lectură…

…Tu, însă, nu ai mai apărut. Ai rămas acolo, între cele patru scânduri ale lui Eminescu. Nu te-am văzut, pentru că nu am putut să mă uit la sicriul înconjurat cu flori. Nu voiam să văd că ai plecat. Mai avem atâtea, Mircea, de discutat despre teatru. Vreau să te rog să-mi scrii câteva rânduri în prefața de la volumul „Dresorul lui Casanova”, ca și gata de tipar… Am nevoie de sfaturile tale în lumea asta ciudată, dacă nu ticăloasă, din teatre… Nu te superi că n-am dat ochii cu tine. Nici la mama mea nu m-am uitat, când era între ultimele flori. Ea a rămas vie pentru mine, să-i fie țărâna ușoară…

…Miercuri, vom face câteva sute de metri pe același drum. Prin preajma casei tale, la Polivalentă, unde suntem vecini. Pe drumul ce-l iau zilnic, cu noaptea pe umeri, spre Giurgiu. Tu vei duce noaptea veșnică, acolo, la răspântia Șoseaua Giurgiului-Șoseaua Olteniței, la Bellu. Eu voi porni, dis-de-dimineață, la drum lung, până în Albania, la un Festival de teatru. Mi-a fost greu să le spun cunoscuților noștri că, miercuri, nu vin să te văd.”Mircea e bucuros că nu dați un Festival de teatru pentru o înmormântare”, mi-a zis Cristiana, omul care a stat lângă tine până la ultima respirație… Cred că Destinul le-a aranjat așa…

…În „Jurnalul Național”, un confrate a găsit cuvinte potrivite și a scris despre tine, amintind de titlul unei piese a lui Horia Lovinescu: „Moartea unui artist”. Pentru mine, Mircea, tu nu ai murit!…

…Doar ai plecat în Nemurire, Mircea!… Pe noi, muritorii de pe pământul ăsta blestemat, ne-ai lăsat în lacrimă…

Românie minunată, cine să te mai înțeleagă?!

octombrie 10, 2010 7 comentarii

…Pe zi ce trece (tot mai greu), înțeleg (tot mai ușor) că România este de neînțeles. Nu ea, țara… Știți, doar, sintagma ajunsă axiomă: „Ce țară minunată, păcat de cei care o locuiesc”!…

…Sâmbătă seara, Naționala noastră de fotbal și-a mai dat un brânci spre abisul din care nu pare să o mai poată scăpa cineva. Echipa-experiment a junelui Lucescu a cedat cu 0-2 (0-0), la Paris, în preliminariile lui Euro 2012, de unde, mai mult ca sigur, vom lipsi. Și de aici… „Echipa de zgomote”, de la FRF șI LPF, a și găsit „țapul ispățitor” pentru (și) acest eșec: arbitrul! Căci francezii au deschis scorul dintr-o fază pornită dintr-un ofsaid „la mustață” și nicidecum „uriaș” cum s-a vrut patriot un comentator ProTV. Ca să încheiem capitolul arbitraj: la 0-0, „cocoșul galic” ar fi reclamat just un penalty nedat și neeliminarea lui Săpunaru, pentru un al doilea cartonaș galben. Să trecem, însă, peste arbitraj, dacă tot ne-am uitat la meci, și să le amintim multora replica lui Caragiale: „Zoe, fii bărbat!”…

…Zoe (sau care ți-o fi numele masculin cel mai întâlnit după acest joc de la Paris!), Răzvănel a dovedit lipsă de maturitate și de data aceasta. Să începi tot cu Florescu (singurul lui șut periculos din repriza secundă nu salvează evoluția mediocră!) și Cociș, să nu vezi după prima jumătate de oră eclipsa evidentă a lui Zicu (omul momentului în campionatul intern!?!), Raț, D.Niculae și Stancu, să te încăpățânezi ținându-l pe Marcica rezervă mai bine de o oră sunt dovezi care alimentează vocile neîncrederii în selecționer!

…Bărbătește, recunoaștem că noua echipă a Franței nu are defensivă. Dar, parcă, noi, cum ne-am prezentat pe flancurile laterale, unde Raț și Săpunaru au amintit de Bulevardele Libertății?! Problema gravă este că în fața unei apărări mediocre, aleșii junelui Lucescu n-au existat în prima repriză (când putea fi ușor 3-0 pentru cei din Hexagon!) și n-au cutezat decât sporadic după pauză. Să vezi că se poate, că reușești și o bară, și să nu insiști este un efect clar al neîncrederii! Sau al valorii limitate…

…Bărbătește, trebuie să recunoaștem că în privința mijlocașilor și atacanților, tinerii lui Blanc au avut trei clase și două viteze în plus peste ai noștri! Fără minunile lui Pantelimon (salvatorul a patru goluri ca și făcute!) și Chivu, fără ghinionul gazdelor (au avut și ei o bară, nu doar noi prin Săpunaru!), scorul putea fi cel de la Belgrad (0-5, pentru cei care au uitat!)…

…2010 s-a încheiat jenant pentru Naționala noastră. Cu numai 2 (două) puncte din 3 (trei) meciuri. Viitorul se anunță gri…

…În loc să vedem marile noastre greșeli, îi tot dăm, românește, cu arbitrajul care ne-a învins! Cu așa mentalitate, mă tem că nu vom bate nici Bosnia și Luxemburg în grupa în care am pornit mizerabil. Cam cum e totul pe la noi…

***

…Dis-de-dimineață, vineri, când am cumpărat „Gazeta sporturilor”, înainte să iau microbuzul de Giurgiu, chioșcarul mi-a înmânat și o cutie de bere „Noroc”. Văzâdu-mi uimirea, bătrânul care vinde tot mai puține ziare a replicat imediat: „Intră în prețul Gazetei!”. Altfel spus, nu doar sportivii, ci întreaga Românie este invitată cu noaptea-n cap să bea. Fie și bere. Gratis. Să fie asta un „Noroc”?!…

***

…Afaceristul (sau mogulul; sau „țeparul”) SOV, insolventul miliardar care a nenorocit câteva sute de mii de români naivi cu escrocheria FNI (a nu se confinda cu FMI!), cel care mai are de dat ceva „mărunțiș” unor ziariști de la Realitatea TV și Telesport (post îngropat, zilele trecute!), Sorin Ovidiu Vântu cu nume și prenume complete, a fost eliberat pentru că (țineți-vă bine!): „Nu a fost arestat mai devreme!”. Așa au comunicat magistrații care au mai făcut scăpat un „rechin”! Întrebare logică într-o țară ilogică: cei care nu l-au arestat pe SOV, când trebuia, sunt liberi?! Nu cumva și premiați cu vile, automobile, kile (de bani, bijuterii etc.)?!…

***

…Luni 4 octombrie, în familia președintelui Băsescu a fost zi de doliu. I-a murit mama, femeie de toată isprava, care locuia într-un apartament modest în Constanța. Fiul, primul bărbat al României, se afla peste munți și țări, la Bruxelles, la Summit-ul Asia-Europa. Unde, la vreo două ore după ce a aflat cumplita veste că și-a pierdut mama, șeful statului român („domnul hă-hă” pentru mulți!) s-a ținut de glume și a hohotit sănătos, făcând-o pe doamna Angela Merkel (cancelarul german) să hohotească molipsitor, cu gura căscată, de putea înghiți și un avion. Pozele publicate de Agenția Reuters au făcut înconjorul lumii și singura întrebare care se pune, acum, este dacă, acolo, sus, mai-marii (trecători!) ai planetei nu au nici mamă, nici tată?!…În România se vede că nu mai au pe nimeni… Interogație absolut umană ce-l ocolește, însă, pe președintele american Barack Obama, care, acum doi ani, în plină cursă pentru Casa Albă, și-a interupt brusc campania electorală, timp de o zi și jumătate. Îi murise bunica și s-a purtat ca un Om. Nu ca un președinte, azi ești, mâine…

***

…Așa-zișii politicieni români joacă ping-pong cu pensiile. Deși s-a dovedit că frumoasa Roberta Anastase a fraudat votarea „aleșilor”, Curtea Constituțională (care se vede că nu are oameni în prag de pensie!) a aprobat un proiect de lege inumană. Acum, a intervenit Cotroceniul care a cerut la loc comanda…

***

…Revin în Hexagon, de unde am plecat în acest „Jurnal pe sărite”. Dar nu pentru fotbal. În țara lui Moliere, spuneam, după ce oamenii lui Sarkozy au decis majorarea vârstei de pensionare de la 60 la 62 de ani, trei milioane de francezi au protestat în marile orașe. La noi, nici sindicatele nu mai luptă pentru supraviețuirea celor sărăciți din zi în zi. Să fie de vină spiritul nostru mioritic, al ciobanului care, gândind că va fi ucis, a început să se lamenteze, în loc să încerce salvarea?!

…Pe plaiuri mioritice, în toamna lui 2010, milioane de pensionari necăjiți, și alte milioane de disponibilizați, și altele de aduși în pragul disperării nu mai înțeleg nimic. Dar, cine mai înțelege ceva în România de astăzi?!