Etichetă: Timișoara

Jurnal de vară (5). 4-TH OF JULY, ACUM 31 DE ANI ȘI ASTĂZI!… INSULIȚA SCLAVILOR FERICIȚI

…Acum 31 de ani, în 4 IULIE, joc al Destinului, la ora 8 dimineața, am plecat, cu o Dacia 1300 burdușită, din fața blocului în care locuiam, în zona Polivalentă, să descopăr America!… Nu știa nimeni despre nebunia mea, nici Cornelia, nici minunatul meu tătic, Dumnezeu să-l odihnească în pace, nici surioara Mona, nici socrii, cumnata, nimeni! Doar Eu și Alter-Ego-ul meu… Riscam totul (carieră în gazetărie-presa scrisă, radio TV, dramaturgie) pentru Libertatea piciului meu scump, Ducu, de zece ani pe atunci… A fost nevoie de un surghiun de cinci luni și zece zile (ducă-se-n uitare!) în Lagărul de refugiați din Italia (Latina și Roma)! Am de ce sărbători, astăzi, 4 IULIE 2017!

…AZI, la București, am refăcut traseul ACELUI 4 IULIE 1986, lăcrimând de câteva ori.. După care, la prânz, am sărbătorit cu mezinul Mircea Robert, in Bucuresti, 4-th of July, cu un Seafood Combo Platter (Crispy Calamari, Popcorn Shrimps, cu Sweet Chili Mayo), udat cu un vin roșu sec (eu, cu oarecare umor) si o limonadă japoneză (Flăcăul meu cel mic), ambii cu gândul peste Ocean, toastând pentru minunatele Celine și Genevieve, Ducu, Cornelia și Karina!…

… Acum 31 de ani, la ora prânzului festiv de azi, din centrul Capitalei, plecasem cu Dacia 1300, spre… America! La ora când chefuim, acum 31 de ani, stăteam o oră și jumătate la coadă, într-o benzinărie din Slatina, să-mi umplu rezervorul ca să ajung la Timișoara, prima escală în lungul drum al nopții către…Libertate! Chestia aia cu benzina era ultima „bucurie”-vitamină din „societatea socialistă multilateral…îngropată”! (Lasă, că suport, astăzi, atâtea „lepșe” amare din
așa-zisa democrație română neocomunistă!)…

… În dimineața asta..de 4 Iulie 2017, mai exact pe la două în noapte, am terminat de rescris o piesă veche de…20 de aniI Sunt bucuros de ce-a ieșit în ultimele patru zile, când n-am ieșit din casă, cred că este unul.dintre cele mai bune texte dramatice ale mele, cu un final în care, efectiv, mi-a ieșit o formidabilă…lovitură de teatru!
… Piesei îi spunea „Pierdut în New York”, acum 20 de ani, când am scris-o și s-a bucurat de un excelent spectacol, în regia lui Florin Antoniu, la „Valahul” (pe atunci!) giurgiuvean, mult aplaudat, în… deplasare și pe scena de la Nottara!… Azi, după două decenii și mai multă experiență, are două titluri: „Azilul de noapte de la capătul Podului” sau „Insulița sclavilor fericiți”… Cel care m-a stârnit cu acest text, eminentul regizor Sandu Grecu, are de ales… Să mă pregătesc de Premieră?! Nu de alta, dar feciorul meu cel mare Ducu mi-a reamintit și azi-noapte, când, înconjurat, în Las Vegas, de minunile lui Celine, Genevieve și Karina (vâzându-nevăzut și discutând pe WhatsApp!), pe cât Noiembrie m-am decis să zbor spre Los Angeles, ca să-mi cumpere bilet de avion!
…Happy Birthday, America!

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

Jurnal de iarnă (25). ASTĂ-SEARĂ, AM AJUNS ÎN PUȘCĂRIE CU…ALCHIMISTUL ILIE STEPAN! A FOST FABULOS…

…Da, în această penultimă zi din februarie, am ajuns în Penitenciarul din Timișoara. Acolo, unde, cu 47 de ani în urmă, reușisem, cu mari relații (prietenii mei din lumea fotbalului bănățean!), să fiu primit pentru două ore, ca să fac un reportaj de ziarist nebun, aflat la debut de carieră!

…Astă-seară, am ajuns în aceeași pușcărie de maximă securitate pentru a urmări „Primul concert rock în aer liber (cu utilizarea logisticii aferente) organizat vreodată într-un penitenciar din România”, cum este prezentat acest Proiect nebun, nebun de frumos, al fantasticului Creator de Frumos Ilie Stepan, cu legendara sa trupă „PRO Musica”, plecată să atingă jumătatea de veac de existență. Astă-seară, la Muzeul Țăranului Român din Capitală, am fost unul dintre privigeliații sorții să urmăresc acest film fabulos „PRO Musica- Live in Prison”, filmat în 7 mai (Ziua Sevilliei!) 2015 și cu prima proiecție, spre finele anului trecut, în pușcăria unde fusese creat, iar a doua zi în Timișoara din afara gratiilor.

…Acest „PRO Musica-Live in Prison” (concept-Ilie Stepan, regie, cu super-idee și sensibilitate-Gheorghe Șfaițer) este mai mult decât un film realizat cu zece camere de luat vederi și cu un staf de mare profesionalism! Este un fantastic curs practic de psihologie! Un formidabil eseu despre Artă, fără spații anume, peste tot, fără limite, sub superbul imperativ „Și între ziduri sunt inimi”. Am plâns, tulburat, de chipurile celor încolonați să ocupe scaunele din curtea Penitenciarului, sub respirația mascaților și a polițiștilor care-i supravegheau. Cei mai mulți, până-n 25-30 de ani, unii încruntanți, cu dinții parcă scrâșnindu-le, în umbra camerelor de luat vederi, câțiva tulburați, vizibil, de sublimul muzicii, alții lăcrimând, unul-doi chiar țopăind în ritmurile rock și sărind cu mâinile spre cer, ca la marile Concerte în domeniu, cei mai mulți temători să aplaude, poate și timizi… Și, apoi, acele frânturi de suflet din opiniile încarceraților, unul mărturisind că, ascultând Concertul nemaiîntâlnit vreodată, a crezut o clipă că se află în visele lui din ultimii doi ani, și anume, Liber!… Sau, în tribunele stadionului, vibrând pentru Poli Timișoara, ca în timpurile lui frumoase, sau bucuria altuia de a fi trăit două ore de Libertate, acolo, între ziduri și gard de sârmă ghimpată… Cum să nu te tulbure replica celor ținuți înn clădirea închisorii, unde se transmitea Concertul pe canalul TV de circuit închis al pușcăriei, care, întrebați de pe scenă dacă le place muzica ascultată de ei, acolo sus, după ferestre cu gratii, au replicat fericiți cu un „Daaaaaaaaaaaaa” aplaudat de cei de pe scaunele din curte… Cum să nu lăcrimezi la discretele îmbrățișări ale doi-trei dintre privații de libertate și de dragoste cu iubitele lor invitate la acest Concert unic,stop-cadre cu muzica și forța dragostei, nemuritoare…

…Clipă de capodoperă umană, în final, când acei oameni liberi pentru două ore ovaționau ultimul song, celebrul „Timișoara”, Piscul, zic, alchimistului sunetelor Ilie Stepan, închinat „Celor care au murit în acest penitenciar în perioada comunistă!”. Fiori au urcat în mine, ca seva-n trunchiuri, ascultând, în uralele deținuților fericiți de muzica rock, acele versuri uluitoare „Noi nu plecăm! Nu murim! Nu suntem lași! Nu suntem hoți!”… România abia se lepădase de umbre, visând naiv Paradisul…

…A existat un Grup de poveste care a zămislit acest Concert de antologie. Îl reproduc exact cum a apărut în frumosul caiet-program ce însotește valorosul DVD lansat și el astăzi, 27 februarie 2017: Ilie Stepan, Dixie Krauser, Doru Apreotesei, Grigore-Bujor Hariga, Lică Dolga, Horea Crișovan, Bogdan „Bogy” Nagy, Doru Eugen Iosif, Dana Borteanu, George Găină. Toți, EXCEPȚIONALI!
…Astă-seară, inegalabilul Creator de Frumos, Legendă a rock-ului românesc, Artistul Ilie Stepan m-a făcut, într-o pușcărie, să mai plâng o dată, de m-am simțit mai bogat și mai bun! O făcuse întâia dată, acum trei ani și trei luni, la Arad, când ne-am cunoscut, la premiera mondială a piesei mele de teatru „Freud și Bunul Dumnezeu”, montată și jucată încântător de prietenul nostru comun, minunatul Doru Nica, pe scena Teatrului Clasic „Ioan Slavici”. Un spectacol înnobilat de muzica specială compusă de Ilie Stepan pentru acel spectacol. Și acolo era vorba despre o Închisoare, a sufletului, la care m-au condamnat două doamne furate de Freud. Noroc că Bunul Dumnezeu m-a salvat și m-a redat bucurie de a trăi Arta cu lacrimi de emoție pură. Mulțumesc, prețuit Prieten Ilie Stepan și pentru Regalul din această seară!

…Filmul acesta fabulos, unul verite, dar gândit cu sufletul în cele mai fine detalii, „PRO Musica-Live in Prison”, ar trebui transmis IMEDIAT, la o oră din Prime Time, de TVR sau alt canal, și trimis la mai toate Festivalurile internaționale de film! Este ABSOLUT ULUITOR! FABULOS!

P.S. Cât despre reportajul meu de acum 47 de ani, din Pușcăria în care am ajuns în această seară, l-am făcut cu trei intemnițați, trei generații. Un puștan de 21 de ani, care dăduse cu șișul… Un bărbat de 38 de ani „care vorbise urât în societate” (ca să nu se spună că făcuse bancuri la adresa guvernului comunist!) și ultimul, de 52 de ani, ajuns acolo pentru furt calificat. N-am să uit niciodată că puștanul mi-a zis, la un moment dat, că, dacă-l mai întreb ceva, îmi va da un cap în gură de voi ajunge-n spital, chiar dacă un gardian mă păzea… Tipul cu bancurile politice m-a atenționat să fiu atent ce vorbesc, mai ales cu prietenii, iar cel mai în vârstă m-a sfătuit să am grijă de Sănătate și Libertate, că-s cele mai bune dintre toate!… Reportajul n-a mai apărut în ziarul „Munca”, unde un an mi-am făcut ucenicia, s-ar fi supărat „tovarășii” să audă că… în „societatea socialistă multilateral dezvoltată”, se comit și crime, și furturi, ba se mai face și haz de necaz pe seama „tovilor”! Reportajul acela n-a apărut, dar cele două ore petrecute în Penitenciarul din Timișoara, în 1970, au însemnat o fantastică experiență de viață pentru un tinerel entuziast aflat la startul gazetăriei. Experiență pe care am folosit-o într-o piesă de-a mea („Bazuka lui Cehov”) ce se desfășoară într-o închisoare, text ce a câștigat ultimul Concurs Național pentru Piesa Scurtă-Oradea 2016. Experiență prezentă și în penultimul meu text dramatic, pe care unii îl și văd pe scenă…
…Timișoara, Timișoara, câte Clipe de Viață mi-ai oferit! Mai ales în această Seară de VIS!

CE FĂCEAM PE 22 DECEMBRIE 1989, LA ORA ASTA?!…

…Demonstram, pe seară, între vreo două-trei sute de români entuziaști, fericiți (doi-trei speriați!?!), în fața Consulatului Român din New York (38-th Street cu 3-rd Avenue), cerând să se termine, în țară, odată, cu dictatura comunistă!

…La prânz, pe un ger aspru, fusesem o mână de români, în față la ONU, să cerem să nu intre rușii în România! Ba să ne trecem și pe liste ca să venim în țară, peste două zile, cu un avion special, să luptăm cu teroriștii, naivii de noi!… Eram pe listă și eu, editorul ziarului de limbă română „Lumea Noastră-Lumea Sporturilor”, publicație în care, în dimineața de 20 decembrie 1989, apărea editorialul meu intitulat „Crăciun însângerat”, unde scriam, negru pe alb, că, la ora aceea, nu știam exact câți oameni nevinovați au murit la Timișoara, dar eram sigur că „a pierit cel mai criminal regim din istoria României, regimul Ceaușescu”!… Surprinzător sau nu, imediat, am fost amenințat la telefon, în limba română, în apartamentul meu din Roosevelt Island, cu un posibil accident de taxi și cu răpirea fiului și numai avocatul-ziarist Cornel Dumitrescu m-a mai liniștit… Nu le-am spus nimic dragilor mei Ducu și Cornelia, dar, speriat în sinea mea, le-am recomandat să nu iasă din casă o zi-două, cum nici eu n-am mai urcat pe taxi câteva zile…


…M-am înscris, pe 22 decembrie 1989, în față la ONU, pe liste speciale (cine, oare, le-a făcut?!, mă întreb, azi, 22 decembrie 2016!), să vin Acasă, să lupt cu teroriștii, eu care n-am tras o dată cu pușca sau pistolul, din moment ce n-am făcut armata, fiind scutit de serviciul militar din cauza unui infiltrat pulmonar avut la 18 ani! Ce mai conta… Dorul de Libertate în România de dăduse aripi, pluteam pe Vis!

…Clădirea ONU, unde demonstrasem și ne vărsasem oful, noi, mâna de români, aveam să aflu peste un timp, era goală pușcă, atunci, în 22 decembrie 1989, personalul ei fiind in corpore în…vacanța de Sărbători!?!… Acest episod l-am prins cu zâmbet amar într-un Poem din volumul meu „Condamnat la Libertate”, apărut în primăvara lui 2016!…
…Istorie, cum te scrii și te rescrii!?!

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

Jurnal de toamnă (3). VOI PETRECE DOUĂ ZILE… DINCOLO DE GRATII!?!

…Știu, mulți mă vor huli, aflând că, așa, din senin, voi petrece, săptămâna ce începe mâine, două zile dincolo de gratii!…Orice om greșește-n viață… Și oricare ar trebui să învețe din pașii greșiți!… Sper ca, după acest două zile de pușcărie, copiilor mei să nu le fie rușine de tatăl lor… Ca rudele să nu mă renege… Ca amicii, confrații, fanii mei să nu șteargă, brusc, toate lucrurile bune făcute de mine până acum… Ca iubitele, bisericoasele, simandicoasele să nu mă trădeze mai al naibii decât au făcut-o până azi…

…În fond, eu am mai făcut ceva timp pușcărie!…

… Credeți că Lagărul de la Latina (mai ales) și Roma n-a fost o temniță?! Doar că aveam voie să mă mișc prin oraș… Sau că acei cinci ani și jumătate în “carcera galbenă”, taxiul, la New York, n-au însenmat un altfel de penitenciar?!…
…Am mai fost de două ori în pușcărie!… În ‘69, la Brașov, ca ziarist, și acum trei ani, în Penitenciarul din Giurgiu, ca scriitor în documentare…

…Ca o ironie a sorții, ultimul meu Premiu în Dramaturgie, l-am primit, la 1 octombrie, acest an, la Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea, pentru Cea mai bună piesă scurtă, “Bazuka lui Cehov” a cărei acțiune se petrece într-o…pușcărie!… “Ai căutat pușcăria cu lumănarea!”, parcă-i aud pe cârcotașii care abia așteptau să mi se întâmple un asemenea necaz…

…Sigur, nu-i voi avea colegi de celulă pe Becali, Copos, Stoica și alte somități, deveniți peste noapte… scriitori de temniță. Ei au ieșit demult, unii, parcă, fără să fi învățat ceva, dar cu “opere literare” la activ… În cele două zile nu-i posibil să scriu ceva. Chiar dacă, după o lună-două de meditații, de întors un subiect pe toate fețele, am așternut și în două zile pline câteva piese de teatru…
…Acum, tot Măria Sa Teatrul îmi va fi salvarea!

…Acum, două zile, miercuri și joi, le voi petrece între deținuți. Ca membru în Juriul (din care mai fac parte doi ziariști, Andreea Bârsan și Pompilius Onofrei) Festivalului MultiArt pentru deținuți-Dana Cenușă. Timp de două zile, pe scena generoasă a Teatrului Nottara, în a VIII-a ediție a ineditului Festival, vor fi prezentate spectacole realizate de șapte unități penitenciare (Bacău, București-Rahova, Codlea, Galați, Gherla, Tichilești și Timișoara), în care vor fi implicați peste 55 de deținuți. Creații proprii, dar și texte celebre de Durrenmatt și Agatha Christie.
…O fascinantă descătușare prin cultură, o Libertate spirituală regăsită și dincolo de gratii!

„Curat, murdar” (5). VAI DE FOTBALUL ROMÂNESC, PLECAT BRAMBURA LA ÎNCĂ UN DRUM!

…Abia a început așa-zisă Ligă I și ne luăm cu mâinile de cap. Oricât ai vrea să pozezi într-un om optimist, nu ai cum. Campionatul a început, dar nu este cert care-i a 14-a competitoare: Rapid sau Timișoara (echipă retrogradată!)?… Două partide (cam puține!) amânate în prima etapă!?!… Doar 5 meciuri, nicio rază de speranță!… Mediocritatea și scandalurile sunt la ordinea zilei, sub ochii noului selecționer, Daum, dispus să analizeze TOT… Deocamdată tot ce-i rău, că binele se cam ascunde pe la noi…

…Prima săptămână de fotbal autohton (incluzând și Finala Cupei Ligii, de duminica trecută!), trei arbitri orbi, care ar trebui scoși IMEDIAT, exemplar, din campionatul nostru. Primul căruia ar trebui Burleanu să-i confiște fluierul este Marius Avram, băiatul tatii: penalty CLAR nedat pentru Concordia Chiajna, la 0-0, în meciul cu Steaua, în finala Ligii!… Alt clovn a ieșit la rampă în meciul de deschidere al ediției 99, Voluntari-Viitorul, un anume Risandru, din Sf.Gheorghe, care la o intrare de kung-fu a portarului Bornescu asupra lui Iancu, a uitat că are și fluier și cartonaș roșu! Nu tu penalty, nici vorbă de eliminarea agresorului!… Ce caută acest somnambul prin așa-zisa Ligă I?!… Astă seară, ca să nu se termine săptămâna liniștit, recidivistul Colțescu, din Craiova, n-a văzut, tot la 0-0, un henț clar al clujenilor în careul lor, deși lovitura de pedeapsă era limpede și pentru cei care treceau cu avionul pe deasupra stadionului din cartierul Gruia. Victimă, tot Concordia Chiajna!?!… Nu sunt fanul acestei mici echipe de la margine de București, dar siluirea ei este scandaloasă!… Există, cumva, o Ordonanță de Urgență a comisiilor învrăjbite să fie retrogradată rapid și Chiajna, că nici nu s-a dus prima etapă și avem certe echipe plecate cu handicap serios (inclusiv CFR Cluj cu -6!), Timișoara oferind dilema anului: de ce mai este primită, ca retrogradată (!?!), în prima divizie, când are la start – (minus) 14 puncte?!

…Altfel, e bine, e foarte bine!… Naturalizăm, așa, la grămadă, deși Toșca și Vătăjelu sunt și tineri, și buni pe postul fundașului stânga!… Vin meciurile de la mijlocul săptămânii ce începe peste o jumătate de oră, în cupele europene, iar zările nu par deloc luminate (mai ales după jalnica evoluție de aseară a campioanei, Astra Giurgiu!), neuitând că arbitrii de la Praga și Giurgiu nu vor mai fi orbeții din startul sezonului nostru. Ei și?!… Tragicomedia noastră de la Euro 2016 continuă! Cu surle și trâmbiți învechite…

…FRF și LPF se țin în șah continuu, Burleanu Habarnam nu se rățoiește doar cu ziariștii, ci și cu mai-marele Ligii, Gino Iorgulescu, deloc întâmplător și titular de Națională română, și cu secretarul general al Ligii, dat afară cu forța din Casa Fotbalului, că nu-i de acord cu incompetența!
…Cum sună acea vorbă din bătrâni: peștele de… unde se împute?!

24 iulie 2016, București

Jurnal în singurătate (1). MI-E TARE RĂU, TREBUIE SĂ CITESC DIN CIORAN!

…De două zile, nu știu ce e cu mine! Nu mă regăsesc, nu am chef de nimic, nici de scris, nici de-o bere nefiltrată, nici să visez nu mai am forță. Mă clatin, parcă-s leșinat, lovit în cap, se-nvârte lumea cu mine, mai rău decât se-nvârte Europa în jurul ei și al Semilunii… Tensiunea e 10 cu 7, a fost și mai mică… Nu găsesc motivul acestei bruște stări în afară de mine, am venit, doar, fericit de la Curtea de Argeș, poate puțin obosit fizic, de la minunatul Festival Internațional „Nopțile de Poezie”, cu Marele Premiu pentru Arte, vitamină pentru sufletul meu însingurat… Ba, incredibil, de când am abandonat naveta la Giurgiu, am luat în greutate…8 (opt) kilograme, nu mă mai simt stresat, alergat…

…La trei-patru luni, am o criză de singurătate, între patru pereți, la etajul 8, cu privirile peste Parcul Tineretului (cum stăm, domnule, cu „Tinerețea e o stare de spirit”, imperativul declarat al vieții mele?!), de regulă fuga de mine, ajuns un necunoscut, apare înaintea analizelor pentru cancer, acum, mai o lună până la ele… M-a tot salvat scrisul, nici nu pot fi supărat pe cei, cele (mai ales!) care m-au trădat, mi-au făcut un bine, mi-au devenit muze, dându-mi spor la masa de scris, de vis. Acum, însă, n-am vlagă, n-am chef, nu mă mulțumește nimic, cuvintele nu se-mpletesc cum îmi place mie, nu sună lumină în mine, șlefuiesc și tot schimb de două zile finalul unui Poem, „Ambasadorii mei”, el înseamnă ultimul punct, contrapunct, dintr-un volum cu zece Poeme din Lumea Sportului, o premieră în materie, după Tudor George, „Ahoe, un salut din vechea Troie”, fermecătorul meu antrenor de rugby și de viață, în adolescență. Gândesc de mult la aceste 10 poeme…sportive, de la Dobrin, Guadalajara, Nadia, Ilie, Semicercul de aur, Alexandru cel Mare, alias Penciu, Duckadam, Sevilla, Hagi, California, Doroftei, ca o bucurie și o datorie față de miracolul vieții mele, filosofia și splendoarea Arenelor, cu evantaiul lor de Legende… Gata, suspend finisarea, dacă nu-i poftă de viață, scris nu e…

…Nu caut cauzele acestei căderi psihice, e ceva putred în subconștient… Poate ultimele două trădări, poate tăcerea atât de lungă a lui Ducu, poate dorul însingurării-n vârf de munte, și nu văzând pustiul în care ajuns Europa, Lumea, diminețile, nopțile mirosind a foc, nu de pușcă, doar de bombe, deși începe, pe 4 august (dacă va începe!?) Olimpiada de la Rio și armele ar trebui să tacă, asta e Poezie, s-au schimbat rimele, metaforele, până și versul alb, Omenirea nu mai are suflet, pare în doliu, nu, nu mă bate gândul saltului de la etajul 8 fără parașută, niciodată n-am fost laș, nu-mi rămâne, în singurătatea mea, decât să mă bat cu mine și cu viața…

…Ar trebui să licărească-n întunericul din mine începerea campionatului nostru de pseudo-fotbal, dotarez, doar, viața sportului-rege, fără de el, fără mica glorie a comentatorului sportiv, mă ologeau sau mă lichidau cârtițele securiste comuniste trimise după mine, în vara lui ’86, în Lagărul din Latina. M-au apărat minunații microbiști de fotbal, colegii mei de cerșit Libertatea în Campo dei Profughi… Azi, însă, Fotbalul meu nu mai e o morală activă, un Spectacol, e o bișniță, un circ ieftin, zilnic scandaluri, acum, în ziua începerii celei de a 99-a ediții a Diviziei A, FRF-ul Habarnamilor a mai deschis un front de tensiuni, cu Liga, și Rapid, singura nemembră de partid, e păpușa, mingea de pingpong a Căruței de paiațe din fotbalul nostru. Când scriu, nu se știe dacă Rapid va apărea (varianta de aseară) sau nu (anunțul de ieri, la prânz!) pe prima scenă, unde și-a câștigat dreptul, promovând din B!…

…Rapid, iubirea copilăriei mele, cartea cu povești a adolescenței, și maturității, este una dintre Legendele furate, asasinate de Ciocoii noi ai societății românești aflată în nesfârșită tranziție. Și mă gândesc la Craiova, Timișoara, UTA, F.C.Argeș, Sportul studențesc, Progresul, Brașovul, Oradea, Baia Mare, Farul și câte alte nume de suflet, de Istorie curată!… Am citit, pe Internet, ieri, la prânz, falsa spovedanie a lui Copos și m-a apucat o scârbă cumplită. Vai ce lacrimi de crocodil varsă, jenant, lamentabil, tovarășul Savarină, scriitor de celulă, pentru „farmecul vieții lui” în care a băgat bani, dar a și scos (nu vorbesc de spălat, ca mulți alții, n-am dovezi!) dublu, triplu, căci Imaginea nu are preț, iar dom’ Samsung a ajuns până și vice-premierul țării pe forța morală a Legendei Rapid! Și a mai venit la supt ultimii țechini și sacagiul din Chișinău, nea-Azuga, alt șmecher, ultimul gropar gregar de lângă șine…

…Dacă nu Rapid, atunci Timișoara ar fi a 14-a echipă pe prima scenă, unde începe-n această după-amiază „Sârba-n căruță”. Păi, de ce Timișoara, că a retrogradat?! S-a instituit și un premiu federal pentru contraperformanță?!… Plus că Astrul Banatului va pleca în cursă efectiv cu ștreangul de gât, cu o penalizare de 14 puncte, echivalentă cu moarte clinică înainte de naștere!… În virtutea logicii elementare, dacă nu Rapid va juca în Liga I, adică promovata, atunci, UTA, care a jucat la barajul de promovare, pierdut la golaveraj cu FC Voluntari, ce va deschide balul șchiop, azi, cu trupa lui Hagi, fără ăl mic, Ianis, ajuns la Fiorentina!… Numai că în România –nu doar în fotbalul nostru!- nu mai există nici un fel de logică!

…Am mai avut căderi, de tensiune și de entuziasm. Și atunci, salvarea nu am găsit-o în medici și medicamente, ci în lecturi din Cioran! „Tratatul de descompunere” m-a salvat de două-trei ori de la blocaj psihic, așa, paradoxal, ca un semn că scriu, cu pauze cam mari, la ”Jurnalul unui trăznit”. Acum, voi schimba cartea…
…Într-una din cele patru librării întâlnite pe Bulevardul Basarabilor din Curtea de Argeș, în fericit contrast cu șase magazine de „Second hand”, am găsit ultimul volum Cioran, „Caiete 1957-1972”. 946 de pagini, la 99 de roni, preț mare pentru omul nevoiaș, dar ce bogăție pentru biblioteca mea!…

…Gata, sunt doar cu Cioran în față. „Simt uneori, ascunse în mine, puteri infinite. Dar vai, nu știu la ce să le folosesc; nu cred în nimic, iar ca să acționezi e nevoie să crezi, să crezi, să crezi…”, citesc în primele pagini din „Caietele” Filosofului. Astăzi, în ce naiba să mai crezi?!
…Cred în Viață!… Cred că trăiesc…
…Închid telefoanele, nu deschid televizorul, nu mai scriu!… Nu mă căutați câteva zile!…
… Am început să citesc „Caietele” lui Cioran…

                                                 22 iulie 2016, București, undeva, la etajul 8

Euro 2016 văzut de-Acasă (23). EXACT ACUM 30 DE ANI, PE 4 IULIE, luam Lungul drum al nopții către America!

…4 iulie 1986. Era într-o vineri. Abia se încheiase Mundialul de fotbal din Mexic. Îl “lucrasem” din redacție, la “Sportul”… În noaptea de joi spre vineri n-am prea dormit. Mașina mea Dacia 1300 era pregătită, pe trotuarul din fața blocului din Bulevardul Tineretului, pentru o lungă plecare. Un drum fără de sfârșit, de care nu știam decât eu!…

…Mă decisesem! Plec la controlul medical din Italia și cer azil politic, în Lagărul din Latina… Gândul acesta m-a mai chinuit în ultimii doi ani, chiar și la Sevilla, cu Steaua, unde știam că, fiind trimis ca ziarist, dacă rămân, voi fi condamnat la 7 ani de închisoare… De fiecare dată, când mă vizita gândul evadării, n-am găsit gramul de nebunie…

…Profesional, eram pe val, ceea ce a făcut mi mai grea decizia mea. Îmi mergea din plin la “Sportul”, la TVR și “Fotbal minut cu minut” de la Radio România Actualități… În dramaturgie, unde mi se joacau două comedii (“Adio, Pele!” la Brașov; “Aventura unei femei cuminți”, la Teatrul “Bacovia”) care mi-au adus elogii, până și în “România literară”, sub pana eminentului om de teatru Valentin Silvestru…
…Material, cele două comedii îmi aduceau lunar, numai din tantieme, cam patru salarii în plus, cel de la Sportul fiind de 3.600 lei. (O Dacia 1300 costa 70.000 lei, așa, pentru o idée!). Și, atunci, ce m-a apucat?!… Și astăzi aud glasul unei mătuși din New York, pe care nu o văzusem în viața mea, dar care, întâlnindu-se cu soția mea, Cornelia, i-a spus: “O să-l blesteme Ducu, că nu l-a scos din închisoarea asta de țară! Că și-a văzut numai de bucuriile lui!”… Ducu era unicul meu copil, pe atunci!…

…Jos, în fața blocului unde aveam un apartament cu două camere, Dacia 1300 mă aștepta plină ochi. Patru canistre goale, să le umplu la Timișoara, înainte să trec granița… Două ziare ce anunțau spectacolul meu “Aventura unei femei cuminți” programat în 10 mai 1985, cu două reprezentații la Naționalul bucureștean, ceea ce nu s-a mai întâmplat, deși se vânduseră toate biletele! Un tovarăș m-a găsit la telefon, la prânz, în ziua celor două reprezentații din turneul teatrului băcăuan, și m-a făcut albie de porci, m-a trecut prin toate organelle sexuale, cum de-mi permit să scriu că “Tovarășa nu e femeie cuminte?!”,cum zice titlul piesei, și să mă amenințe în final că nu-mi mai văd copilul, dacă voi face vâlvă în fața Teatrului Național… Ziarele acelea și un caiet program al spectacolului “Aventura unei femei cuminți” reprezentau argumentul meu pentru azil politic, căci, nu puteam uita sau ascunde că n-aș fi terminat Filosofia și nici n-aș fi lucrat în presă dacă n-aș fi intrat în rândurile membrilor de partid comunist… …Cam jumătate din portbagaj era plin cu d-ale gurii, multe sticksuri, grisine, mere, pere, brânză topită, câteva sticle cu apă minerală, trei haine de schimb… Era o Dacia 1300 pregătită să devină hotel și restaurant. Nu aveam niciun dolar de luat cu mine, doar vreo 15.000 de lei (ce să fac, afară, cu ei?!)!… Nebunie curată… Azi, cu buzunarele goale, n-aș mai cuteza la o asemenea aventură!…

…Ultima noapte acasă a fost un calvar. Am ațipit de două-trei ori, și am visat că a venit Miliția să mă ridice de acasă, să nu-mi dea voie să plec…
…La ora 5, chiaun de nesomn și de atâta furtună interioară, scăpat de zori, eram în stradă, să-mi verific mașina. Mă temeam că a umblat cineva la ea… Am urcat în apartament, la 6:30, să-mi iau rămas bun de la minunata mea soție, ea urma să meargă la slujbă, nu i-am spus nimic, deși m-a întrebat, în toiul nopții, de două ori, de ce sunt atât de agitat… Mi-am îmbrățișat și pruncul sublim, l-am sătutat, cu sughițuri, avea 10 ani și 3 luni, și nu mă părăsea o întrebare-cuțit: oare cât timp nu o să-l mai văd?!…

…Când am plecat cu mașina din fața blocului, se făcuse 7:45, nu uit ora, parcă s-a întâmplat ieri… Plângeam ca un copil. Noroc că nu m-a văzut vreun milițian, și-ar fi dat seama că nu-i în regulă ceva cu mine… M-am dus la redacție, să-mi iau rămas bun de la colegi, nea Vania Chirilă, profesorul meu, nu șeful secției reporteri speciali (unde mai era și regretatul Ion Cupen), venise joi seara din Mexic, iar în acea vineri dimineață urma să ne vedem la redacție. Mi-a adus două suveniruri de la Mundialul ‘86 și mi-a mulțumit pentru colaborarea noastră de la distanță, pe circuitul telefonic București-Ciudad de Mexico… Sufletul a început să mi se strângă, respirația să mi se îngreuneze. Mi-am impus să fiu cât mai degajat, să spun glume…
…Am comis, însă, o gafă! În ziua aceea de 4 iulie, fie și dimineața, la 8:30, eu purtam o haină lungă de piele, nou-nouță, mă gândeam la zilele reci din Lagăr!?! Costică Alexe m-a luat la mișto, “Da friguros ești, băi, MMI-ului!”… Bine că n-am cedat nervos… Ne-am luat rămas bun, urma să revin peste 25 de zile, plecam în concediu… Drumul pe scări, de la etajul 4, a fost o Golgotă. Sufletul îmi plângea…

…Am plecat la Cimitirul Sfânta Vineri să-mi iau rămas bun de la mama care m-a crescut, Emilia, îngropată de an și două luni. Și aici am comis o gafă. Am parcat mașina în fața Cimitirului, pe Calea Griviței, și am cumpărat toate florile de la țiganca din fața intrării, vreo șaizeci-optzeci de trandafiri. I-am pus toți pe mormântul mamei și m-a luat un zbucium nebun, plângeam și nu mă mai opream din tremurat! Cum să nu-mi mai văd părinții, copilul, nevasta, prietenii, colegii, cum nu o să mai merg la meciuri, pentru ziarul “Sportul” și revista “Fotbal”, pentru TVR și Radio, cum să nu mai dau pe la teatru?!… Capul îmi ardea, sângele zvâcnea în mine, ulcerul începuse să mă doară… Simțeam că nu o să rezist la acest Viitor, într-o altă viață, la unica mea condamnare din viață, Condamnarea la Libertate… “O să-l blesteme Ducu, că nu l-a scos din închisoarea asta de țară! Că și-a văzut numai de bucuriile lui!”, îmi vuiau urechile…

…Am sărutat mormântul mamei, am tras de câteva ori aer adând în mine, de parcă n-ar mai fi fost aer, mi-am șters fața, cu apă de la ciușmeaua din intrarea în Cimitir și au luat-o spre Autostrada de Pitești!… Era 4 iulie, ora 9:50, când părăseam Bucureștiul meu natal… Jocul destinului a făcut să fie Ziua Independenței Americii!…

…Vreo oră am stat la Slatina, la o coadă pentru a-mi pune benzină în mașină… Popularitatea comentatorului de fotbal m-a ajutat, și asta a venit ca o nouă durere în sufletul meu… Tot drumul aveam impresia că mă urmărește cineva. Pe la ora 22, am ajuns la Hotel Continental, în Timișoara, unde îmi rezervasem cameră pentru două nopți… Duminică 6 iulie, deși nu-mi era gândul la așa ceva și nici nu era trecut în program, am fost cu oameni de fotbal din Timișoara, la Reșița, unde, la ora 18, se juca turul unui baraj pentru promovarea în Divizia C, între Automecanica Reșița și Progresul Timișoara. Arbitra Mircică Axente, fostul atacant al UTA-ei, ne împrietenise dezastrul de la Varșovia, acel 0-8 cu Legia, la prima mea deplasare de cronicar sportiv!… Am schimbat multe vorbe, am glumit, înainte de meci, deși în sufletul meu era furtună… Timișorenii au câștigat cu 2-0, numai la meci nu mi-era mie capul, ne-am întors în noapte pe Bega… Prietenii de la “Poli” m-au ajutat, a doua zi dimineață, luni 7 iulie, să-mi umplu cu benzină, în acea perioadă de criză, de se stătea de cu noapte la cozi interminabile, rezervorul și cele patru canistre. Ba, unul m-a dus și până în vamă, să nu am probleme. Și mi-a dat un cartuș de Kent să-l înmânez vameșului iugoslav, înainte de a începe controlul în Hotelul-Restaurant-Secție Peco Dacia 1300!… Mulțumesc și acum, minunați prieteni!
…Cum să le spun oamenilor aceștia atât de atenți cu mine că eu nu mă mai întorc?! Că nu ne vom mai vedea la stadioane?! Că nu voi mai scrie o cronică și nu voi mai comenta la TV și Radio nicio partidă a lui Poli?!… Cum să nu fie jale în sufletul meu, de parcă murisem?!

…Doamne, cum am putut părăsi țara, în acea dimineață de 7 iulie 1986, pe la Stamora Moravița, pe unde mă văzusem, cu ochii visului, de atâtea ori, evadat?! Peste trei luni și jumătate urma să împlinesc 41 de ani!… Aveam să-i sărbătoresc în Lagărul de refugiați politici, muncit, umilit, ca niciodată în viața mea. Drumul spre America, spre Libertate nu urma să fie deloc ușor. Dimpotrivă!…Este făcut numai pentru oameni tari. N-am crezut niciodată că pot fi atât de rezistent! Dacă mi s-ar pune alături, acum, saci doldora de euro și dolari, n-aș mai putea repeat Experiența Lagăr și Viața de taximetrist de noapte la New York, Academia Vieții mele!… Am rezistat, însă, în Infern, Ducu e realizat, e fericit, acum, în California, am două nepoțele minunate, acolo, pe malul Pacificului… Mulțumesc, Bunule Dumnezeu! …
…Peste patru luni voi împlini 71 de ani, dar Amintirile mele de roman, născute din flăcări și țipăt de Viață mă țin tânăr în lupta cu un neașteptat de greu, nemeritat Final de partidă. În care trădările inumane m-au apăsat mai rău decât blestemul negru numit cancer, pe care îl țin încă sub bici, de 9 ani și 4 luni!
…Cum să uit vreodată Ziua de 4 Iulie?!
HAPPY BIRTHDAY, AMERICA!
…Acum 30 de ani, eram în clocotul pregătirii să evadez către America!… …Acum, după 30 de veri și o experiență pentru 30 de vieți, fericit bunic, aștept în casa pe care o părăseam, în urmă cu trei decenii, ultimul sfert de finală de la Euro 2016, Franța-Islanda!
…Sunt un om fericit, Bunule Dumnezeu!

 

 

 

 

Copos și asasinii de Legende…

…Campioana unei mari iubiri, Craiova-maxima, nu mai există!?! S-au alimentat din farmecul ei ciocoii noi, de la Dinel-di-di-murgule-Staicu,  Nețoiu (nou parlamentar!?!) până la Mititelu, băiatul din galerie… Fiecare a contribuit, încet, dar sigur, prin incompetență, ultra-interes personal, rapacitate și gură-bogată, la dispariția Legendei! La care și-au mai pus umărul Nașul și Corleone, răzbunători, dar și Pițurcă, răutatea-ntruchipată, când cineva nu-i stă sluj sau nu-i acceptă șmecheriile…

…Legenda din glasul roților de tren, Rapid, a cărei “galerie n-a fost membră de partid”, echipă iubită de Istorie, de artiști și cronicari, de milioane de suporteri, ea, Regina fotbalului-spectacol, se află cu un picior și jumătate în Neant. A cumpărat Legenda un samsar școlit la c.c.utc, un copos care și-a făcut bani buni și imagine prin Rapid (a ajuns până și vice-premier al țării!?!), un Hagi Tudose putred de bani care s-a văitat mereu până nu l-a mai crezut nimeni. Acum, după ce și-a făcut buzunarul și damblaua cu “farmecul vieții”, după ce a înfipt șișul adânc în inima Legendei, vrea să se spele pe mâini. Ba, mai are și tupeul să ceară 21 de milioane de euro…clubului Rapid!!!!!!!!! Adică, georgică-inimă-mică a distrus Legenda și milioanele de fani rapidiști din lumea-ntreagă și tot el cere despăgubiri?! Dumnezeule, cum îl mai suporți?!…

…Dinamo, alt nume greu, amintind de dinastia Nunweiller-ilor, de magia lui Piți Varga, de “Săgeata Carpaților”-Pârcălab, de “Corsarul Roib”-Dumitrache, de Dudu Georgescu, Cornel Dinu și Mircea Lucescu, naufragiază și trimite disperată S.O.S.-uri într-un Ocean de indiferență. În timp ce băiatul care vindea butelii, Borcea, și-a făcut un nume prin Dinamo, și se plimbă voios prin Miami, unde pusese, mai anul trecut, și de-un restaurant românesc. Și, ca el, atâția alți neicanimeni deveniți VIP-uri prin echipa din “Groapă”!…

…Timișoara, leagăn al fotbalului nostru, a plătit și ea tribut naivității, acceptând să vină pe Bega, un liru-liru-Bragadiru bolnav de afaceri, mort să acapareze emisiunile prime-time și paginile majore al ziarelor, un ianc păgubos care a dus-o pe Poli în Infern!…

…Și mai sunt atâtea nume de Legendă, gata să dispară, aruncate de pe orbita succesului de samsari veroși: “Bătrâna Doamnă”, U.T.A, de șase ori campioana României, cea care a produs, în ‘70, “A opta minune a lumii”, cum spuneau, siderați, olandezii de la Feyenoord Rotterdam, când arădenii îi eliminau din Cupa Campionilor Europeni, la câteva zile după ce batavii își prinseseră epoleții câștigătorilor Cupei Intercontinentale…

…Am dat câteva nume de Legende ucise. Asasinii lor se vaită de ochii lumii, dar își văd liniștiți mai departe de bișnița lor. Niciunul n-ar fi atins asemenea cote fără marele ajutor dat de Legendele din fotbal, prin imagine și porți deschise la afaceri nu tocmai curate. De regulă, asasinii plătesc cu ani grei de închisoare. Și cu achitarea unor daune uriașe. Numai în fotbalul românesc, în justiția oarbă de la noi, ei rămân nepedepsiți!?!… De ce nu li se iau averile pentru dezastrul care l-au făcut cu Rapid, Craiova, Dinamo, Poli, UTA etc, bani și imobile care ar readuce la viață Legendele asasinate?!… Pentru că trăim în România, nu-i așa?!

Teatrul „Tudor Vianu”, coșmarul de pe „semicerc” și sprintul Timișoarei

…De joi 10 martie 2011, în lumea teatrelor românești, un nume nou, de rezonanță rară: lăcașul Thaliei din Giurgiu nu se mai numește Teatrul Valah, ci poartă o efigie în filigran scump: Teatrul „Tudor Vianu”! În sfârșit, după câteva luni bune de piedici și sofisme jenante… Dincolo de toate, mare onoare și, totodată, nobilă provocare pentru toți giurgiuvenii avizi de frumos. Teatrul de la Dunăre poartă numele unui remarcabil om de cultură născut la Giurgiu, în 27 decembrie 1897, dar cu ecou internațional. Un patron spiritual de elită, estetician de ecou european, critic și istoric literar, doctor în filosofie, eseist, poet, academician, profesor universitar, traducător, ambasador… O personalitate absolut marcantă, cunoscută și în mediile intelectuale din Viena, Berlin, Paris, Madrid, New Delhi, Londra și Roma, un corifeu al artelor (nu doar pentru lucrările de referință „Dualismul artei”, „Arta și Frumosul”, „Filosofia culturii”, monumentala „Estetică” în două volume etc.) cum și-ar dori pe frontispiciu orice instituție de cultură din țară. La început de primăvară 2011, Giurgiu irupe brusc, în lumea Thaliei, printr-un titan al culturii, despre care, mi-am dat seama abia acum, chiar și unii oameni de teatru nu știau că s-a zămislit în Cetatea din briza Dunării!…

…De ce Tudor Vianu?, m-au întrebat unii, cu sau fără maliție. Replica mea imediată, din iulie trecut, când am propus renunțarea la cuvântul „Valah”, nume frumos, însă arhaic (printre altele întâlnit și prin Târgoviște!) și fără uriașa arie de rezonanță europeană a celui ales: de ce nu Tudor Vianu până acum?! Chiar așa, în loc să ne bucurăm cu toții că numele lui Tudor Vianu se află, în sfârșit, unde merita de multă vreme, câțiva încearcă inutil să arunce umbre bolnave de fixism…

…Numindu-se „Tudor Vianu”, Teatrul din Giurgiu intră în constelația culturală românească a numelor sonore, de mare profunzime și respect. Să luăm Teatrele Naționalele din România: la București, el se numește I.L. Caragiale; Mihai Eminescu, la Timișoara; Vasile Alecsandri, la Iași; Lucian Blaga, la Cluj; Marin Sorescu, la Craiova; Radu Stanca, la Sibiu. Trecem dincolo de teatrele Naționale și citim Ioan Slavici pe firma Teatrului din Arad, George Bacovia, patronul lăcașului din Bacău, Mihai Eminescu, la Botoșani, Victor Ion Popa, la Bârlad, George Ciprian-mentorul trupei buzoiene, Constantin Nottara, are ecou în Capitală, Anton Pann, la Rm. Vâlcea, Alexandru Davila, la Pitești, Tony Bulandra, la Târgoviște, Sică Alexandrescu, la Brașov, Toma Caragiu, la Ploiești, Maria Filotti, la Brăila, Fani Tardini, la Galați, Jean Bart, la Tulcea, I.D. Sârbu, la Petroșani, Elvira Godeanu, la Tg.Jiu etc.

…Ce legătură are Tudor Vianu cu teatrul?, au ridicat câțiva din umeri a nedumerire (oare numai atât?!). La drept vorbind, o interogație născută din ignoranță. Căci răspunsul la o asemenea eventuală nedumerire înseamnă o axiomă: marele literat a semnat, printre altele, multe scrieri despre teatru și a scos volumul „Arta actorului” (în 1932), ghidul estetic al atâtor generații de slujitori ai Thaliei. A mai fost și director al Teatrului Național din București, în 1945, înainte să fie numit ambasador al României la Belgrad. Și a mai tradus sublim nu doar din Goethe, Cervantes, Voltaire, Stendhal, ci și din… Shakespeare! Doar trecând, fugar, peste uluitoarea carte de vizită a lui Tudor Vianu ne dăm seama că, realmente, giurgiuvenii sunt privilegiați ai sorții să aibe ca patron spiritual o asemenea personalitate.

…Tudor Vianu, nume de rezonanță în cultura națională și europeană, onorează, dar și obligă foarte mult Teatrul din Giurgiu. Viață lungă, sub un Arc de triumf și lumină, Teatru „Tudor Vianu”!…

***

…În teatrul sportului românesc, un week-end de coșmar. Rugbyștii au pierdut și în Georgia, lucru firesc, de fapt, după incredibilul eșec din Portugalia! „Stejarii” de altădată au devenit simple păpădii care nu mai sperie pe nimeni… Culmea e că un diriguitor al Federației Române de Rugby nu se rușina de eșecul din Georgia, ci se minuna cât au investit gruzinii în jocul cu balonul oval!…

…Tsunami devastator pe „semicerc”, duminică: naționala masculină de handbal a României a fost învinsă, halucinant, dar autentic, la două goluri diferență, în sala din Constanța, de… Lituania!?! În timp ce campioana României la handbal feminin, Oltchim Rm. Vâlcea, după ce a schimbat peste noapte celebra antrenorea daneză care n-a dansat decât…o lună (!?!) sub Capela vâlceană, s-a făcut de basme pe terenul lui Buducnost, cedând la o diferență lamentabilă de… 12 (douăsprezece) goluri!!! Și, așa, vâlcencele, care visau Liga Campionilor, au ieșit prematur din grupe! Semn că și în cetatea handbalului feminin autohton conducătorii sunt cei care au săpat groapa, tot schimbând antrenorii… La așa meci, așa comentariu TV. Cu 9 minute înainte de final, când gazdele aveau 10 (zece) goluri avans, o voce feminină, crăpând de patriotism ieftin, a lansat în eter o perlă a la Gâgă: „Să sperăm măcar într-un egal”?!?

***

…Campionatul național de fotbal (mai mult vorbit decât jucat!) s-a tensionat după eșecul (0-1) de sâmbătă, al liderului la Tg.Mureș, unde Oțelul a fost ruginit, nu glumă, dezamăgind crunt. În timp ce Poli Timișoara, sprintând spre titlu, s-a distrat, acasă, cu juveții lui Mititelu, administrând Craiovei un 4-0 (de tot plânsul pentru olteni), care a dus Banatul la două puncte de „tricoul galben”… Cât despre Rapid și Dinamo, două dintre jucăriile stricate, ele au ieșit din cursa pentru lauri, după remiza alb-cenușie din Giulești… „Echipa de zgomote” din Ghencea a început să anunțe, din nou, câștigarea titlului (cum de nu și a Ligii campionilor?!), după victoria de debut a noului antrenor Sorin Cârțu (în locul demisului Lăcătuș), un 1-0, cu Brăneștii, la Buzău, printr-un gol din ofsaid!… Duminică neagră și pentru Gică Hagi, la timona lui Galatasaray, el pierzând din nou, acum, 2-3 la Ankara, după ce a condus la pauză… Incredibil eșecul lui Mircea Lucescu, noul călău al Romei, care, duminică, în campionatul Ucrainei, a ieșit învins (0-1), cu Șahtiorul lui european de pe terenul modestei Karpatî Lvov!… Mie nu-mi iese din cap, însă, coșmarul de pe „semicercul” nostru cândva de aur, astăzi de plumb năclăit…

Liga 0. Vai de campioana noastră!

…În sfârșit, am mai văzut și noi Fotbal! În finala primei ediții a Europei League. Miercuri, în miez de noapte, redescopeream fotbalul, atât de urâțit de circul din campionatul nostrum numit Liga 1, dar, în realitate, Liga 0. Ritm, angajament, pregătire fizică și psihică, tehnică și tactică, tensiune și fair-play, spectacol adevărat, pe iarba udă din Hamburg și în tribunele arhipline. Culmea este că bucuria reîntoarcerii la fotbal ne-au dat-o două echipe de pluton, în Spania (Atletico Madrid-locul 9) și Anglia (Fulham Londra-locul 12)! A triumfat team-ul iberic, cu 2-1, când mai erau patru minute până să se încheie prelungirile și să înceapă „penalty”-urile. Urmărind această finală decisă de dubla „diavolului” în alb-roșu, uruguayanul Diego Forlan (primul gol din ofsaid, totuși!), m-am întrebat de mai multe ori ce ar fi făcut oricare dintre echipele noastre care se bat zgomotos pentru titlu? Cum le văzusem pe micul ecran cu o zi-două-trei (de duminică până marți, că LPF-ul nu știe că în România oamenii mai și merg la serviciu!?!) înaintea meciului de la Hamburg, răspunsul nu poate fi decât: nimic! Zero la pătrat!… Căci niciunul dintre „granzi” nu iese din mediocritate, toți joacă (e un fel de a spune!) la mica ciupeală, zvârcolindu-se jenant, pe mormane de bani, în inconstanța care trădează lipsa valorii adevărate…

…La ora aceasta, în opinia mea, CFR Cluj este 99,99% noua campioană. Cu două etape înaintea finalului (runde în care va întâlni pe teren propriu pe Internațional Curtea de Argeș, scăpată de grijile retrogradării, iar în deplasare, pe Ceahlăul, practic condamnată la „matineu”!), CFR-ul multinațional are 3 (trei) puncte avans față de campioana en-titre Unirea Urziceni, plus avantajul întâlnirilor directe: 2-0, sub Feleac, 1-0, în Bărăgan, în debutul returului. Numai că, vai, prestațiile legiunii străine de pe Someș este departe de forma de acum două campionate, când a câștigat întâiul titlul. Trupa lui Paszkany, antrenată de italianul Mandorlini, s-a făcut de râs la Ploiești, pierzând în fața Astrei (încă în chinurile retrogradării!), după care și-a îmbolnăvit suporterii de inimă. Victoria de acasă, 3-2, cu „lanterna” din Alba Iulia, în prelungiri, și același scor, în minutul 93, în urma unui penalty cel puțin ciudat, la Drobeta Tr. Severin, după o primă repriză catastrofală, când Craiova a condus cu 2-0, reprezintă argumentele implacabile ale valorii submediocre a viitoarei noastre campioane. Pe tema celor două meciuri amintite, s-au lansat acuzații dure, de blat, dar strigătul patronului timișorenilor, Marian Iancu, a fanilor olteni și a unei părți a presei nu poate fi demonstrat. Rămâne, însă, de demontat „istoria” penalty-ului hilar, ciudat, ilogic, comis în minutul 93 (!?!) de către bulgarul Iliev, fotbalist matur, de 30 de ani, nu un junior, fundaș cu 80 de meciuri la ȚSKA Sofia, de câteva ori campioană, deci și prin cupele europene! Un asemenea penalty-caricatură, care a adus, în ultimele secunde de prelungiri, victoria CFR-ului, contestată de mulți, nu poate fi comis nici în curtea școlii! Nu știu dacă dalmațianul Iliev a câștigat din toată tărășenia aceasta 80.000 de euro, cum circulă zvonul prin Bănie. Știu, însă, că a fost adus de Trică la Craiova, care Trică (prieten cu Iliev de când a activat în Bulgaria!) a jucat nu demult la CFR Cluj, iar în ajunul meciului de la Drobeta Tr. Severin se certase cu Mititelu! Simple scenarii?!…

…Unirea Urziceni, echipa cu cele mai mari șanse-iluzii de a se încorona regina unui campionat șchiop, nu mai rupe nici ea gura târgului. S-a chinuit, acasă, cu Brașovul, câștigând în genunchi, cu 1-0, pe final, și cu ajutorul consistent al arbitrului Colțescu (care eliminase doi brașoveni!), a virmuit în mediocritate și la Bistrița, marți noapte, în ultima rundă, cu un 0-0 ce i-a tăiat lianele iluzorii.

…Mercenarii Vasluiului, harnici și vânjoși, i-au bătut, cu 2-1, săptămâna aceasta (și fără artistul Wesley!), pe steliști, care au condus la pauză, însă n-au făcut decât 0-0, pe terenul CFR-ului, ba au mai pierdut, în cetatea lui Peneș Curcanul și Adrian Porumboiu, în fața Bistriței și Craiovei!…

…Timișoara amână iarăși întâiul titlu din istorie, cu toate cele trei puncte luate Rapidului la „masa verde”, care puncte degeaba se vor mai discuta la TAS. Ultimul eșec de acasă (cu gol valabil neacordat, identic cu al Naționalei noastre la Euro ’96!), acest 0-2 sau asfixierea cu Gaz Metan, pe care în tur o bătuse, la Mediaș, cu 6-2 (!), fac din trupa taciturnului Sabău un fel de „mult zgomot pentru nimic”…

…Cât despre Steaua, Dinamo și Rapid, ele nu joacă mai nimic, exceptând câteva faze izolate. Trei jucării stricate care plătesc (și ele?!) tribut unor șefi mai mult suporteri decât conducători profesioniști!

…Concluzia nu poate fi decât una singură: vai de campioana noastră în noua aventură europeană. Acesta ne este fotbalul de acasă, din Liga 0, care ne obligă să fim din nou telespectatori la un Mondial!

…Noroc cu televiziunile! Mai vedem și noi Fotbal…