Arhivă

Post Tăguit cu ‘UTA’

“Curat, murdar.” (17) COANE JIJI, PE DUMNEZEU NU-L POȚI CUMPĂRA!

octombrie 17, 2016 Comments off

…Grandomania lui Gigi Becali, oier ajuns latinfundiar, se reduce la două dintre ultimele lui fraze… savante: „Am bani să cumpăr pe cine vreau și cât vreau, care-i problema?!”…”Ce să fac cu pietroiul ăla de Cumințenia Pământului, cu care au vrut unii să mă păcălească?!”…

…Și Conul Jiji a cumpărat tot ce-a vrut. De la Viitorul Constanța (Fl.Tănase și, în fapt, Mitrea; îi mai vrea pe Benzar, Răzvan Marin și Țîru!), de la Iași (Golubovici), CFR Cluj (Jakolis), UTA (Man), Timișoara (Popescu), Pandurii (Momcilovici), ca să dea lovitura finală campioanei Astra Giurgiu, pe care, practic, a desființat-o, lăsând-o fără patru piese de rezistență: Enache, De Amorim, Boldrin și, mai nou, giuvaierul Alibec. Mutări prin care omul cu Palat, care a stat și după gratii, a căutat, în primul rând, să-și termine candidații la lupta pentru titlu. Care luptă nu mai există! Campionatul a fost dezechilibrat, ba, ca paza bună să treacă vremea rea, zice-se (nu bag mâna-n foc, dar nu sunt surd!) că Don Becali a aranjat și ceva fluierași, și una-două piese din tabăra adversă… Așa că, la ora actuală, Liga I e o cursă cu un singur concurent, cum și-a dorit Conul Jiji, cu Steaua campioana-campioanelor. Sigur, într-un piesă din teatrul absurdului, n-ar fi o surpriză ca Steaua să alerge de una singură și să termine cursa pe locul secund!?! Cum așa?!

…Așa, bine de tot! Cu mare inflație de jucători, antrenorul Reghecampf (destul de bulversat, ca să nu zic confuz!) nu prezintă de ceva vreme o formație tip, căci trebuie să joace toți cei racolați, pe bani, nu pe zâmbete, de patronul plin de pohte. Și, atunci, devine logic ca Steaua-Astra 2, cum plastic a numit-o Șumudică, să joace cenușiu, de fapt să nu joace mai nimic, și să o învingă, acasă, nesupusa trupă de anonimi ambițioși a lui Pustai, Gaz metan Mediaș.
…Cum campionatul a fost devalorizat de nababul din Pipera, Steaua-Astra 2-Viitorul nu se poate pregăti, pentru că în lipsă de adversari, cu titlul amanetat, joacă un fel de sârba în căruță, în dorul lelii și a unui patron caraghios care nu scapă un eșec fără să nu debiteaze tâmpenii…savante („Fotbalul nu se joacă din talent, ci din muncă”! La muncă, tovarăși…), firește, toate încheiate cu o cruce mare până la pământ!

…Neavând adversari în campionatul nostru de trei parale, „ghiveciul” lui Jiji a rămas și fără bruma de public care să-i susțină moralul, după această campanie de cumpărare a tot ce e mai bun priun țară (am ajuns să vedem Arena Națională goală pușcă la un meci al Stelei, cel de duminică seara, cu Mediașul, unde au venit- a scris Gazeta- 1.500 (una mie cinci sute!) de spectatori!? Și, atunci, cum să se pregătească Steaua pentru meciurile adevărate, din cupele europene, unde sunt și echipe, nu surugate, și un public activ ce va deveni, automat, un element nou pentru…viitoarea campioană a României?!

…Mai nou, Conul Jiji a început să se plângă și de ghinion. Este un ghinion planificat, Coane, căci Bunul Dumnezeu nu poate fi cumpărat!
…În loc de concluzie, cred că bogătașul, dar săracul patron al celei mai titrate, iubite echipe românești de club și-ar păstra ceva bănuți, și ar fi mai liniștit, dacă ar reduce campionatul intern la un lung duel, de vreo 24 de manșe, între Steaua I și Steaua II, care ar putea avea loc pe peluza de la Palat sau în curtea Vilei din Pipera. Că la Arena Națională nu mai vine nimeni! A reușit gălăgiosul, atot-știutorul, grandomanul, cinicul conducător să distrugă campionatul și să-i lase pe fanii mâhniți în casele lor, butonând televizorul pe meciuri adevărate, din campionate echilibrate!

Jurnal în singurătate (1). MI-E TARE RĂU, TREBUIE SĂ CITESC DIN CIORAN!

iulie 22, 2016 Comments off

…De două zile, nu știu ce e cu mine! Nu mă regăsesc, nu am chef de nimic, nici de scris, nici de-o bere nefiltrată, nici să visez nu mai am forță. Mă clatin, parcă-s leșinat, lovit în cap, se-nvârte lumea cu mine, mai rău decât se-nvârte Europa în jurul ei și al Semilunii… Tensiunea e 10 cu 7, a fost și mai mică… Nu găsesc motivul acestei bruște stări în afară de mine, am venit, doar, fericit de la Curtea de Argeș, poate puțin obosit fizic, de la minunatul Festival Internațional „Nopțile de Poezie”, cu Marele Premiu pentru Arte, vitamină pentru sufletul meu însingurat… Ba, incredibil, de când am abandonat naveta la Giurgiu, am luat în greutate…8 (opt) kilograme, nu mă mai simt stresat, alergat…

…La trei-patru luni, am o criză de singurătate, între patru pereți, la etajul 8, cu privirile peste Parcul Tineretului (cum stăm, domnule, cu „Tinerețea e o stare de spirit”, imperativul declarat al vieții mele?!), de regulă fuga de mine, ajuns un necunoscut, apare înaintea analizelor pentru cancer, acum, mai o lună până la ele… M-a tot salvat scrisul, nici nu pot fi supărat pe cei, cele (mai ales!) care m-au trădat, mi-au făcut un bine, mi-au devenit muze, dându-mi spor la masa de scris, de vis. Acum, însă, n-am vlagă, n-am chef, nu mă mulțumește nimic, cuvintele nu se-mpletesc cum îmi place mie, nu sună lumină în mine, șlefuiesc și tot schimb de două zile finalul unui Poem, „Ambasadorii mei”, el înseamnă ultimul punct, contrapunct, dintr-un volum cu zece Poeme din Lumea Sportului, o premieră în materie, după Tudor George, „Ahoe, un salut din vechea Troie”, fermecătorul meu antrenor de rugby și de viață, în adolescență. Gândesc de mult la aceste 10 poeme…sportive, de la Dobrin, Guadalajara, Nadia, Ilie, Semicercul de aur, Alexandru cel Mare, alias Penciu, Duckadam, Sevilla, Hagi, California, Doroftei, ca o bucurie și o datorie față de miracolul vieții mele, filosofia și splendoarea Arenelor, cu evantaiul lor de Legende… Gata, suspend finisarea, dacă nu-i poftă de viață, scris nu e…

…Nu caut cauzele acestei căderi psihice, e ceva putred în subconștient… Poate ultimele două trădări, poate tăcerea atât de lungă a lui Ducu, poate dorul însingurării-n vârf de munte, și nu văzând pustiul în care ajuns Europa, Lumea, diminețile, nopțile mirosind a foc, nu de pușcă, doar de bombe, deși începe, pe 4 august (dacă va începe!?) Olimpiada de la Rio și armele ar trebui să tacă, asta e Poezie, s-au schimbat rimele, metaforele, până și versul alb, Omenirea nu mai are suflet, pare în doliu, nu, nu mă bate gândul saltului de la etajul 8 fără parașută, niciodată n-am fost laș, nu-mi rămâne, în singurătatea mea, decât să mă bat cu mine și cu viața…

…Ar trebui să licărească-n întunericul din mine începerea campionatului nostru de pseudo-fotbal, dotarez, doar, viața sportului-rege, fără de el, fără mica glorie a comentatorului sportiv, mă ologeau sau mă lichidau cârtițele securiste comuniste trimise după mine, în vara lui ’86, în Lagărul din Latina. M-au apărat minunații microbiști de fotbal, colegii mei de cerșit Libertatea în Campo dei Profughi… Azi, însă, Fotbalul meu nu mai e o morală activă, un Spectacol, e o bișniță, un circ ieftin, zilnic scandaluri, acum, în ziua începerii celei de a 99-a ediții a Diviziei A, FRF-ul Habarnamilor a mai deschis un front de tensiuni, cu Liga, și Rapid, singura nemembră de partid, e păpușa, mingea de pingpong a Căruței de paiațe din fotbalul nostru. Când scriu, nu se știe dacă Rapid va apărea (varianta de aseară) sau nu (anunțul de ieri, la prânz!) pe prima scenă, unde și-a câștigat dreptul, promovând din B!…

…Rapid, iubirea copilăriei mele, cartea cu povești a adolescenței, și maturității, este una dintre Legendele furate, asasinate de Ciocoii noi ai societății românești aflată în nesfârșită tranziție. Și mă gândesc la Craiova, Timișoara, UTA, F.C.Argeș, Sportul studențesc, Progresul, Brașovul, Oradea, Baia Mare, Farul și câte alte nume de suflet, de Istorie curată!… Am citit, pe Internet, ieri, la prânz, falsa spovedanie a lui Copos și m-a apucat o scârbă cumplită. Vai ce lacrimi de crocodil varsă, jenant, lamentabil, tovarășul Savarină, scriitor de celulă, pentru „farmecul vieții lui” în care a băgat bani, dar a și scos (nu vorbesc de spălat, ca mulți alții, n-am dovezi!) dublu, triplu, căci Imaginea nu are preț, iar dom’ Samsung a ajuns până și vice-premierul țării pe forța morală a Legendei Rapid! Și a mai venit la supt ultimii țechini și sacagiul din Chișinău, nea-Azuga, alt șmecher, ultimul gropar gregar de lângă șine…

…Dacă nu Rapid, atunci Timișoara ar fi a 14-a echipă pe prima scenă, unde începe-n această după-amiază „Sârba-n căruță”. Păi, de ce Timișoara, că a retrogradat?! S-a instituit și un premiu federal pentru contraperformanță?!… Plus că Astrul Banatului va pleca în cursă efectiv cu ștreangul de gât, cu o penalizare de 14 puncte, echivalentă cu moarte clinică înainte de naștere!… În virtutea logicii elementare, dacă nu Rapid va juca în Liga I, adică promovata, atunci, UTA, care a jucat la barajul de promovare, pierdut la golaveraj cu FC Voluntari, ce va deschide balul șchiop, azi, cu trupa lui Hagi, fără ăl mic, Ianis, ajuns la Fiorentina!… Numai că în România –nu doar în fotbalul nostru!- nu mai există nici un fel de logică!

…Am mai avut căderi, de tensiune și de entuziasm. Și atunci, salvarea nu am găsit-o în medici și medicamente, ci în lecturi din Cioran! „Tratatul de descompunere” m-a salvat de două-trei ori de la blocaj psihic, așa, paradoxal, ca un semn că scriu, cu pauze cam mari, la ”Jurnalul unui trăznit”. Acum, voi schimba cartea…
…Într-una din cele patru librării întâlnite pe Bulevardul Basarabilor din Curtea de Argeș, în fericit contrast cu șase magazine de „Second hand”, am găsit ultimul volum Cioran, „Caiete 1957-1972”. 946 de pagini, la 99 de roni, preț mare pentru omul nevoiaș, dar ce bogăție pentru biblioteca mea!…

…Gata, sunt doar cu Cioran în față. „Simt uneori, ascunse în mine, puteri infinite. Dar vai, nu știu la ce să le folosesc; nu cred în nimic, iar ca să acționezi e nevoie să crezi, să crezi, să crezi…”, citesc în primele pagini din „Caietele” Filosofului. Astăzi, în ce naiba să mai crezi?!
…Cred în Viață!… Cred că trăiesc…
…Închid telefoanele, nu deschid televizorul, nu mai scriu!… Nu mă căutați câteva zile!…
… Am început să citesc „Caietele” lui Cioran…

                                                 22 iulie 2016, București, undeva, la etajul 8

Jurnal de California (12). UBER ȘI PRIMUL MEU PROFESOR DE…AMERICA, PAUL ROMOȘAN

aprilie 8, 2016 Comments off

…Joi a plouat în Los Angeles și în împrejurimi. Ploaie mocănească, adusă, parcă, de pe potcoava de munți ce se refectă-n Pacific. În sufletul meu a fost, însă, Soare. Zi de suflet. Revedere, după 22 de ani, cu primul meu profesor de…America. Rudă (a fost soțul regretatei mele verișoare, minunata Tory), coleg de redacție la „Sportul”. Paul Romoșan, cel mai bun fotoreporter artistic din presa noastră sportivă. Nu doar pasionat, competent (el însuși a fost fotbalist la Dinamo Orașul Stalin-Brașovul din istorie și de azi; component al Naționalei de iaht), cât și dotat cu un har artistic rar în fotografia sportivă. Este suficient, cred, să amintesc de acel Album fascinant, de la Mundialul mexican din ’70, cu Guadalajara noastră de suflet, și acea fascinantă fotografie cu Pele și Dumitrache, despărțiți de un porumbel ajuns pe gazonul stadionului Jalisco!… Regretul lui Paul este că se tot reproduc în presa românească actuală, fără să se precizeze sursa, fotografii din acest Album de antologie, cu explicațiile prietenului de-o viață, inegalabilul Ioan Chirilă, veritabile poeme …

…Paul Romoșan, mereu vesel, om cu desăvârșit umor fin, băiat de gașcă, generos cu toată lumea!

…Ne-am văzut ultima oară în vara lui ’94, la World Cup. Ne-a invitat la el acasă, în Burbank, la doi pași de Pasadena, și ne-a cinstit cu o masă ca-n povești, farmecul reprezentându-l amintirile noastre comune. Eram, atunci, în 2 iulie, cu o zi înainte de meciul cu Argentina, pe Rose Bowl, la Paul în casă, alături de Ioan Chirilă, Gheorghe Nicolaescu și Costică Alexe, toți colegi la „Sportul”. Sigur că am discutat și despre meciul ce urma peste 24 de ore, cu un colos ca Argentina. Visam cu toții, însă eram rezervați. La un moment dat, Paul Romoșan a zis serios: „Țineți mine ce vă zic! Îi batem! Și nu pentru că nu joacă Maradona, ci pentru că suntem mai buni ca ei!”… Nea Vanea a dat din cap și a replicat imediat: „Paulică se aruncă rar în pronosticuri, dar când o face, nu greșește!”… În momentul acela, în dansul paharelor cu bere rece, tortilaa și picanterii mexicane, am devenit cu toții optimiști! „Batem Argentina!”, sub acest imperativ ne-am depărțit!…

…A doua zi a fost o victorie istorică pentru Naționala României: 3-2 cu Argentina!…

…De atunci nu l-am mai văzut pe Paul Romoșan. Am mai comunicat pe Facebook, i-am mai trimis, cu poșta, câte o carte de-a mea… El rămâne mereu Omul care, a doua zi după ce am debarcat în New York, în 19 decembrie 1986, m-a luat cu mașina lui, mi-a făcut turul Manhattan-ului, m-a dus până în Bronx, m-a dumirit, direct, fără ocolișuri, cum e cu soarta emigrantului român de primă generație. M-a pus și să conduc mașina lui automatică, era o premieră, m-a cutremurat cu relitățile dure prezentate, însă m-a și umplut de speranță. „Ai făcut pasul acesta pentru copilul tău, trebuie să strângi din dinți și să lupți. Viitorul lui va fi clar mult mai bun decât al tău! Să nu uiți asta!… Uiți, o perioadă, că ai fost cineva în România, America îți oferă și ea șansa asta, numai că trebuie să crezi în tine și în spiritul Americii…. Urcă pe taxi, la început, și eu am făcut-o, să înveți și limba engleză și să faci bani. Dar să nu mori pe taxi! Ești tânăr, inteligent, America oferă fiecărui șansa ce o meritră!”… A doua zi, Paul m-a dus la un maramureșean, care se ocupa cu pregătirea noilor veniți din România pentru a da examenul de șofer. L-a și plătit, cu o sută de dolari, pe băiatul acela care n-a făcut decât să mă ducă la examen și să-mi arate unde să stau la coadă. M-a certat când am ieșit de la testul scris, pe care l-a dat în…italiană, că trebuia să mai stau în sală, să meditez la întrebări, dar când s-a dat răspunsul și eu am fost singurul cu punctaj maxim a rămas mască! „Frate, am făcut școală în România!”, am fost eu ironic…

…Paul Romoșan, generos cu toată lumea, înclusiv cu regretatul Aristide Buhoiu și „Universul” din New York lui, la care lucra din pasiune, pierzând vreo 25.000 $, a fost singurul care m-a încurajat, când am decis să scot de unul singur primul ziar de sport românesc din afara României, la șase luni de la debarcarea între Zgârie Nori. Aristide mi-a râs în față, spunându-mi că îmi voi rupe gâtul, însă Paul i-a tăiat-o scurt: „E dreptul lui să încerce! E un ziarist sportiv excelent, cunoscut, lumea sportului îl știe și aici, de ce să nu riște?!”… Și am riscat câștigător pe „Lumea Sporturilor”, care a trăit vreo 19 ani, ultimii șase în colaborare cu prietenul Grigore Culian din New York.
…Mulțumesc și astăzi, Paul Romoșan!

…În această zi de joi 7 aprilie 2016, l-am găsit pe Paul Romoșan între chiparoși și pini înalți, mai spre munte, în Lakeview Terace, la vreo 50 de kilometri de zona centrală a Los Angeles-ului. Știam de la Oana, fata lui, cu care m-am întâlnit, în Florida, în ultimele cinci ierni, că Paul a suferit mai multe operații pe cord, bypass-uri pentru care s-au luat vene de la picior. Așa se face, acum, că Paul are probleme cu piciorul drept, care i-a salvat… inima. E umflat cât un trunchi de copac, nu poate conduce mașina, mersul îi este limitat prin casă și puțin pe afară, în natura ce înconjoară frumoasa terasă. Living-room-ul are o plasmă uriașă, la care urmărește mai ales evenimente sportive, deasupra televizorului un evantai mare de trofee cucerite în diferite regate.

…Paul e în continuare același mucalit fără pereche, optimist incurabil. Vorbim despre copiii și nepoții noștri, ajungem și la azilul politic, cerut de el, în ’74, în Germania, de mine, în ’86, în Italia, nu putem uita colegii de la ‘Sportul’, mulți s-au dus, Dumnezeu să-i odihnească în pace… Ține legătura cu Stelică Trandafirescu și Biță Stănculescu, e la curent cu tot ce e nou și, din păcate, învechit în sportul românesc…
…Ne amintim de acea calificare uluitoare a UTA-ei, în 30 septembrie ’70, trăită împreună la Arad, în fața campioanei Intercontinentale Feyenoord. „A opta minune a lumii” pentru care Paul Romoșan a aranjat cu șeful Aeroportului din Arad să amâne cu o jumătate de oră cursa de București, pentru a trimite filmele de la meci, să apară în „Sportul” de a doua zi fotografii de la meci, la ora aceea tehnica mass-media fiind rudimentară în România. Puțini credeau în Calificare, Paul a fost unul dintre ei, de aceea s-a și zbătul ca avionul să plece puțin mai târziu spre Capitală!

…Azi, la Lakeview Terace, am urmărit împreună prima repriză a meciului din Europa League, Borussia Dormund-Liverpool. În primul sfert de oră englezii ar fi trebuit să arunce prosopul, dar Paul a punctat calm: ”Tot englezii vor marca!”… Și așa a fost!… Mi-a revenit în minte flerul lui dinaintea meciului cu Argentina, din 3 iulie, acum 22 de ani…

…Ne-am despărțit cu lacrimi în ochi! Cine știe dacă ne vom mai vedea… Oricum, pe 13 aprilie, în ziua când eu voi părăsi California, îl voi suna să-i ofer un buchet de gânduri însorite pentru cei 86 de ani pe care îi va împlini. Deși nu-i trădează. El rămâne mereu tânăt la suflet și la spirit!
…Paul Romoșan va fi pentru mine totdeauna întâiul meu Profesor de… America!

…Și Uber, cel din titlul acestui material?! Cine este el?!… Cel mai modern fenomen din transportul în Los Angeles, New York, Miami, Mexico City și alte orașe mari ale lumii. Este numele companiei care a schimbat percepția transportului pasagerilor. Își faci un cont la această companie, accesezi prin aplicația pe mobil, spui unde vrei să ajungi, la ce oră, întrebi cât costă cursa pe care urmează să o faci cu mașini moderne, nu cele hodorogite ale multor taximetriști, nu dai un cent șoferului, totul se reține pe card, nu se folosește tip-ul, altfel spus ciubucul!… Instant primești prețul, numărul și marca mașinii care va veni, timpul în care va fi în fața ta și numele șoferului! Costă, la ora 10:45, 15$ până la Lakeview Terace, pentru 45 de kilometri!… Pentru a înțelege ce înseamnă acest Uber, să reținem că o cursă cu taxiul de la Aeroportul din Los Angeles până la adresa lui Ducu, la 10 kilometri, costă… 45$!…

…Urmăresc pe mobilul performant al lui Ducu unde se află mașina mea care mă va duce la Paul Romoșan, un Lexus elegant, vine, plec, șoferul la trei ace și el, civilizat, discutăm despre vreme și trafic, ca și inexistent la această oră, mă depune după 28 de minute la numărul 10519 al casei prietenului meu de suflet.., La întoarcere, Ducu îmi anunță ora și mașina ce mă va lua, șoferul este…Grace, vine o Toyota modernă și o Lady ca din filme la volan, o clipă și eu și Paul nu credem că am un asemenea șofer, plecăm, modelul de cinema e din Nigeria, a venit de șase ani, seara urmează cursurile unei facultăți, dimineața face job-ul acesta ca de Hollywood, nu cum am trudit eu cinci ani și jumătate pe atâtea rable de taxiuri, la New York!.. S-a modernizat lumea!…

…Joi 7 aprile a fost una dintre Zilele de suflet din superba mea vacanță în Califirnia 2016!

Jurnal de California (9). CU „BĂTRÂNA DOAMNĂ” PRIN SANTA MONICA, ÎNTÂLNIND UN FAN FASCINAT DE… HAGI!

aprilie 4, 2016 Comments off

…În bagajul meu pentru California am pus și tricoul unei echipe de fotbal de suflet. Nu Rapiduțelul căpilăriei, o Legendă furată, ca și altele (Craiova, Timișoara, Progresul, Sportul Studențesc, „U” Cluj, chiar și Steaua) de ciocoii noi și distrusă. Echipa luată în sufletul meu peste Ocean este UTA, „Bătrâna Doamnă” din Arad, și ea tocată până la colaps de samsari feroci. UTA-Bătrâna Doamnă a renăscut din cenușa tradiției și iat-o, după surghiunul prin liga a III-a, reanimată de suporterii ei de suflet și intrând în play-off-ul pentru prima scenă. Nu știu dacă va reuși sau nu, îi doresc Succes, însă „Bătrâna Doamnă” rămâne în sufletul meu pe Viață.

…U.T. Arad a însemnat întâia mea deplasare peste hotare ca ziarist sportiv, un coșmar, un dezastru, de plâng și acum, gândind la acea noapte rece din final de septembrie ’69: 0-8 (0-0) cu Legia, la Varșovia, în Cupa Campionilor Europeni! După ce, în min. 49, la 0-0, arădeanul Moț a ratat, din 5 metri, singur cu portarul!
…U.T. Arad a însemnat și întâiul moment de Vis din carieta mea de cronicar sportiv, eliminarea faimoasei Feyenoord Rotterdam, la câteva zile după ce olandezii cucereau Cupa Intercontinentală. Un 1-1, la Rotterdam (golul nostru-Florian Bubu Dumitrescu), și un 0-0 de Istorie, la 30 septembrie ’70, pe Mureș, unde regretatul mare antrenor Ernest Happel declara că o eventuală calificare a arădenilor ar echivala cu „A opta minune a lumii”. Am trăit acea minune…

…Aradul este orașul în care am debutat ca dramaturg pe o scenă profesionistă, în 13 mai ’79, cu piesa „Centrul înaintaș s-a născut la miezul nopții”, în regia lui Costin Marinescu, cu minunații mei prieteni (și astăzi Doru Nica și Dan Antoci), cu regretata Maria Barboni și alții… Prezenți, printre alții, la Eveniment, cunoscuții cronicari dramatici Bogdan Ulmu și Antoaneta Iordache, regizorul Florin Fătulescu, regretatul actor Șerban Ionescu și dramaturgul Dem Ionașcu, ajunși, cu aventuri, de la Petroșani… Debutul meu s-a datorat minunatului crainic sportiv radio, regizor de excepție, regretatul Victor Tudor Popa, pe atunci director al teatrului, ajuns în spital cu vreo 10 zile înaintea premierei…
…La premiera, cu peripeții „comuniste”, primind visa „tovarășilor” cu două ore înainte de spectacol, fotbaliștii și conducătorii „Bătrânei Doamne” au fost în sală, împreună cu atâția fani care au umplut, incredibil, în timp record, parterul și balconul I al teatrului arădean. Îi văd și acum, cu lacrimi de amintire, pe regretatul Ladislau Broșovschi și Flavius Domide urcând pe scenă cu un coș mare de flori pentru mine!…

…La nici o lună și jumătate, transmiteam la radio, plângând, retrogradarea UTA-ei, 0-1 cu Gloria Buzău,într-un meci „ciudat”, prin golul lui Ghizdeanu, care s-a dovedit, am zis în transmisia directă, „mai bun decât Van Hanegem”!…
…Cum să uit vreodată U.T.A, veșnic tânăra și civilizata „Bătrână Doamnă”?!

…Astăzi, duminică 3 aprilie 2016, am îmbrăcat tricoul meu de preț, cu inscripția UTA, oferit, acum vreo trei ani, după premiera, la Arad, a piesei mele „Freud și Bunul Dumnezeu” (un tulburător spectacol regizat și jucat uluitor de Doru Nica, în sală plângându-se din plin!), de prietenul Gyuri Vaczi, vârful de ieri al arădenilor, fiul Legendei Gheorghe Vaczi, dublu golgheter al țării. Și am purtat tricoul de preț prin Santa Monica, mândrindu-mă cu el.

…În fiecare zi, la ora 5 PM (3 AM la București și…Arad!), Ducu și Karina merg cu nepoțelele mele scumpe la ora de mișcare în aer liber, alături de atâția alți copii, în parcul de lângă Aeroportul Santa Monica. Acolo unde este și un teren regulamentar de soccer, unde fie se joacă meciuri de amatori în week-end-uri, fie se împarte în trei terenuri mai mici și se pregătesc stoluri de prichindei și domnișoare. Genevieve, nepoțica mea de doi ani și jumătate, a început să joace în grădiniță soccer –fotbalul nostru cel de toate zilele- și sper să aibă „stofă”, căci în SUA sunt peste nouă milioane (!) de fete care practică jocul secolului. Nu întâmplător americancele se bat mereu pentru titlul mondial, deja o obișnuință…

…Cu tricoul „Bătrânei Doamne” pe mine am intrat și într-un supermarket, unde, pe lângă prețurile rezonabile, am găsit și o poantă bună, numele celor două autostrăzi principale (I 10 California-Florida; I 405 San Diego-Los Angeles-San Francisco-Washington State) fiind folosite cu umor pentru clienții de la Trader Joe’s. Aici, Ducu mi-a făcut o fotografie, să am amintire…

…Tot în Santa Monica, în colțul dintre Bulevardul cu acelați nume și Butler Avenue, un restaurant persan, „Javal”, unde Ducu și Karina m-au invitat la un lunch aparte. Pe pereți, fotografii din Persia de altădată și Iranul de astăzi. Mi-au atras curiozitatea, m-am ridicat de la masă și le-am studiat fascinat. Șeful de sală m-a întrebat dacă sunt…persan!?! I-am spus că sunt ziarist român… După ce ne-am bucurat de bucătăria persană, eu preferând un fel de frigărui de pui în plante aromate, fără țepușa de lemn (sau metal), cu o salată nici picantă, nici dulce, după ce ai mei au achitat nota de plată și ne-am ridicat să plecăm, într-un local plin, șeful de sală a venit emoționat la mine și mi-a zis textual: „Cunosc și eu un român! Pe George Hagi!”. Când i-am spus că sunt prieten cu Gică, a fost încântat și mi-a spus: „Ce gol a dat cu Argentina, la Mondialul din ’94!… Am fost la meci!… Am văzut la televizor și meciul împotriva Columbiei. Doamne, ce gol!… Hagi a fost un jucător genial, cel mai bun la Word Cup ’94”. Parcă-l auzeam pe Pele, la conferința de presă ce-a urmat după acea victorie istorică a tricolorilor noștri, 3-2, cu marea Argentina!… Seful de sală persan m-a întrebat ce mai face Hagi, i-am spus că are o Academie de fotbal, e antrenor și se bate la titlu în România. S-a bucurat și m-a rugat să-i transmit mulțumrile lui pentru fotbalul-spectacol din vara lui ’94, aici, în California!… Cum să nu spui că Fotbalul înseamnă cel mai bun ambasador al României în lume?!…

…După o zi cu un brekfast-surpriză la Venice, în briza rece a Oceanului, la „Fig Tree Cafe” („Smochinul”), și un lunch de poveste, seara, acasă, Ducu mi-a oferit un veritabil concert cu înregistrări: Adele, Mark Antony, românii de la Hara cu Tamango, Toto Cutugno („Un italiano vero”) și…cunoscutul meu Adriano Celentano. Ați citit bine, cu marele star italian și cu Gianni Morando am petrecut câteva zeci de minute minunate, în ’73, la Viareggio, la „Cento anni di Carnevale”, când am însoțit echipa națională de tineret la fotbal, înscrisă în turneu echipelor de club ca…Steaua. Trupa aceea, cu Viorel Moldovan și regretatul Aurică Rădulescu-stele, sub comanda antrenorilor Cornel Drăgușin și Gheorghe Ola, a obținut un surprinzător loc III, iar eu am avut, atunci, șansa și unui mini-interviu cu vestitul arbitru italian Colina, moment prins în volumul meu de reportaje sportive „Întâlniri care se uită greu”…

…L-am urmărit în seara aceasta, cu sufletul răsunând de viață, pe Adriano Celentano cântând cu foc „Suzana, Suzana”, într-o întregistrare din ’84 și alta de acum doi ani. „Suzana, Suzana”, și eu mă gândeam la Cătălina și Priscilla, cu dor de Roma, Salerno și Capri,, de Florența și Verona, de Milano, Cagliari și Olbia, fără a uita vreodată Latina, Lagărul unde am suferit cinci luni și două săptămâni pentru viza de America…
…Un vin roșu, Il Conte-La Stella rosa, un…italiano vero ce stă pe masă, îmi readuce în minte bucuria din Little Italy, în New York, unde un Chianti sau o bere Moretti îmi făceau, pentru câteva clipe, viața o Simfonie!

…Împletesc amintiri rare într-o Californie de vis, veritabilă Rapsodie a sufletului în această Primăvară…

 

 

Pușlamale, Pescăruși, Școala de proști și… Bunul Dumnezeu

noiembrie 4, 2013 3 comentarii

…Frumoasă Toamnă pentru mine, într-un an foarte agitat, cu sănătatea la pământ, însă neîngenunchiat. Mă hrănesc, invidiat, cu Vise…
…Am devenit bunic, Genevieve venind pe lume, în însorita Florida, la 13 octombrie! Sper să ne cunoaștem în final de an, pe 20 Decembrie…

…Joi, 7 noiembrie, merg la Arad, cu sufletul plin, pentru a 24-a premieră din cariera mea: „Freud și Bunul Dumnezeu”, un tulburător one-man show creat de atât de sensibilul actor Doru Nica, în muzica sublimă a lui Ilie Stepan! Pe scena din Arad, acum 34 de ani, pe 13 mai 1979, debutam: „Centrul înaintaș s-a născut la miezul nopții”, în regia lui Costin Marinescu, sub directoratul regretatului mare regizor și… comentator sportiv Victor Tudor Popa. Era o replică la piesa argentinianului Cuzzani, „Centrul înaintaș a murit în zori”. Atunci, debut cu mari emoții, cu lupte purtate, până-n ceasul al… 13-lea, cu Jedețeana de partid. Un debut, însă, încântător, care nu m-a mai dat jos de pe scenă. Ba, am devenit amantul înverșunat al Thaliei…

…Acum, la Teatrul „Ioan Slavici” din Arad (director Bogdan Costea), o piesă scrisă de mine cu lacrimă și jucată cu sufletul zbuciumat de minunatul Doru Nica, actor matur, de complexitate, cel care, în 1979, în piesa mea de debut, era un tânăr care bătea cu ambiție la porțile Thaliei. Ne unea, la vremea aceea, „Bătrîna Doamnă” a fotbalului românesc, UTA!… Ne leagă, acum, în visare și durere de suflet, Teatrul!

…Când, prin iunie, i-am dat lui Doru Nica, la București, volumul „Animalul, acest om ciudat”, nu visam ca el să fie primul -dintre cei peste 20 de oameni de teatru cărora le-am oferit cele trei piese- care să se încumete să urce pe scândura miracolelor ultimul text din carte: „Freud și Bunul Dumnezeu”. De atunci, Doru Nica poartă în el textul, îl respiră prin nopți albe și în deplasări de mii de kilometri, îl chinuie și îl fericește, îi descoperă noi și noi sensuri, alte și alte semnificații, lacrimi de bărbat și zâmbet final născut din forța triumfului.

…Cred că este cea mai așteptată premieră din viața mea. Am început să o văd de la primele din sutele de telefoane pe circuitul Arad-București, în acordurile învăluite în lirism, puse să mă înlăcrimeze, de atâta trădare-n jur și nevisată forță morală, să trec peste toate durerile de om, peste trișările feminine, peste bolile care mușcă și tot mușcă din liniștea mea de pescăruș ținut în dor de viață de magia Teatrului…
Cum să-ți mulțumesc, Dorule, pentru această încă o Primăvară sufletească, în toamnă grea pogorâtă peste sufletul meu?!

…Toamna aceasta înseamnă, însă, o Simfonie rară pentru mine. În anul cu cele mai multe premiere din carieră. Patru la număr (și vine a cincea!)… De trei ori „Pușlamaua de la etajul 13”. La Viena, în 14 februarie, cu încântătoarea Julia Prock- Schauer, în excelenta traducere și viziune scenică a lui Geirun Țino… La Ruse, de Ziua Mondială a Teatrului, pe 27 martie, într-un fermecător musical, regizat de valorosul Orlin Dyakov, altfel și dramaturg de substanță… La Silistra, pe 24 iunie, la Teatrul de Păpuși, căutat spectacol pentru adolescenți și oameni maturi, sub bagheta magică a lui Săby Săbev, cu un admirabil cuplu Monica Ugrenova-Stanislav Georgiev. Textul și-a găsit valențe alese în limba bulgară numai și numai traducerii de excepție a regretatului prieten Vili Perveli Nikolov!…

…Cele trei „Pușlamale 2013” se joacă la turație maximă. Și sunt invitate la tot mai multe Festivaluri. „Pușlamaua vieneză” a încântat la Festivalul de teatru scurt de la Oradea și la Festivalul Teatrelor Dunărene de la Giurgiu…

…„Însuflețitele păpuși moderne” de la Silistra (felicitări creatoarei Natalia Goceva!) au câștigat o selecție dură, cu peste douăzeci de trupe, și au ajuns la Festivalul „Pierrot” de la Stara Zagora, unde s-au adunat creatori de animație pentru maturi din SUA, Italia, Spania, Franța, Portugalia, Serbia, Slovacia, Slovenia și Bulgaria! Ba, i-au fermecat pe cei mari și în Festivalul de la Giurgiu și sper că o vor face, lunea viitoare, la Galați, unde experimentatul „Gulliver” ține să-și arate splendoarea…

…Musicalul de la Ruse a strălucit la Giurgiu, iar tânăra trupă bulgară s-a bucurat de prezența, săptămâna trecută, în Festivalul Teatrului „Fani Tardini” din Galați. Unde, însă, după ce și-a terminat remarcabila reprezentație într-o sală dureros de goală (nici doi dintre cei cinci membri ai Juriului plătit n-au venit, ceea ce era un semn!), a aflat că nu face parte din concurs!?! Logic, importantul Teatru „Sava Ognianov” trebuia să fie anunțat din plecare că poate veni doar ca invitat, ca să nu mai facă o veritabilă cursă contracronometru!… Sper să nu se repete o asemenea ciudată primire și la Festivalul Internațional al Teatrelor de Studio de la Pitești, pe final de noiembrie, sau unde va mai fi chemat Teatrul din Ruse ca un oaspete de preț…

…Trei „Pușlamale”, dar și un „Pescăruș”! La 8 octombrie, am trăit bucuria unei premiere pe țară, la Giurgiu, cu o comedie nebună, nebună, „Nu mor pescărușii când vor porcii mistreți”. Montată de un „mohican” al teatrului serios, Vlad Stănescu, de la TNB, cu fascinanții Ion Haiduc (de la Teatrul „Nottara”), Maria Teslaru și Alexandru Georgescu (ambii de la Naționalul bucureștean) și Violeta Teașcă. O comedie de-a râsu’-plânsu’ despre umilirea Actorului, a Intelectualului, dar și a pălmașilor cinstiți, de către noii ciocoi, patronii de mucava ai României de astăzi. Pe 13 noiembrie, comedia poate fi gustată la Teatrul „Nottara” din Capitală, pe 23 noiembrie în Festivalul de la Pitești, iar pe 27 noiembrie, la Ruse, în cadrul Zilelor Culturii Române din Bulgaria! Zbor lung, minunatul meu „Pescăruș”!…

…Culmea ironiei sau starea actuală a dramaturgiei autohtone în România o reprezintă premiera mondială a piesei „Nu mor pescărușii când vor porcii mistreți”. Ea a avut loc, toamna trecută, la… Teatrul Dramatic din Vidin, Bulgaria, în regia de excepție a lui Vili Perveli Nikolov, plecat prematur între îngeri! În România, am dat piesa la cel puțin zece directori de teatre și tot atâția regizori… În România, cei mai mulți oameni de teatru nu citesc piese autohtone! Este o tristă axiomă…

…La acest evantai de vis al premierelor mele în 2013, adaug și Spectacolul-lectură cu piesa „Animalul, acest om ciudat”, în regia lui Mihai Lungeanu, din cadrul Festivalului Teatrului Nottara, „Fest(in) pe bulevard”. Eu nu prea cred în viitorul Spectacolelor-lectură (am trei la activ, nicunul urcat pe scenă!), dar cel de la jumătatea lui octombrie m-a fericit. Mai ales că au jucat (și nu au citit!) actori profesioniști care țin la numele lor, ca Ioana Calotă, Ion Haiduc, Alexandru Mike Georgescu, Ion Grosu, Gabriel Răuță, Alexandra Săceanu și alții…

…Printre bucuriile acestei Toamne-Primăvară sufletească, volumul „Școala de proști”, apărut la Editura „eLiteratura”. O carte cu patru piese: „Blonda, Moșul și Vivaldi”, „Don Juan, conquistadorul pustiului”, „Școala de proști” și „N-aveți un mort de vânzare?”. Am avut șansa să ofer volumul în ultima lună, la peste o sută de oameni din lumea teatrului românesc. Până acum, o singură reacție, dar ce compliment! Minunatul mesager al culturii române în frumoasa Bulgaria, remarcabilul traducător Anca Staneva, din Ruse, mi-a spus textual: „Mi-am șters de mai multe ori lentilele ochelarilor de lacrimi. Atât am râs, citind piesa „N-aveți un mort de vânzare?”… Sărut mâna, admirabilă doamnă profesoară, n-am cuvinte să vă mulțumesc!…

…Acordul final, în minunata mea Primăvară fără anotimp, joi, 7 noiembrie, la Arad! Minunatul Doru Nica m-a chemat la Sărbătoare, acolo, unde, cu 34 de ani în urmă, începusem cu emoții și fascinație drumul pe Golgota teatrului!
…Mulțumesc enorm, Bunule Dumnezeu!
…Alung fantoma cutremurului, noua obsesie a românilor într-un prezent și așa cu probleme. Teatrul nu poate muri!

Am împlinit 33 de ani!

mai 13, 2012 13 comentarii

…Știu, în buletin am un număr dublu de ani. Și totuși, astăzi, 13 mai 2012, împlinesc 33 de ani! Era 13 mai 1979, când debutam ca dramaturg pe scena Teatrului de Stat din Arad. Cu o comedioară, „Centrul înaintaș s-a născut la miezul nopții”. Ca o replică la piesa argentinianului Cuzzani, „Centrul înaintaș a murit în zori”… Debutul meu în teatru îl datorez Fotbalului. Ca și Viața, în Lagărul din Latina. Dacă nu eram ziarist sportiv, cronicar de fotbal, nu l-aș fi cunoscut, la Cluj, pe formidabilul, pitorescul comentator sportiv de radio Victor Tudor Popa, remarcabil regizor și director de teatru. Nea Victor, Dumnezeu să-l odihnească în pace, mi-a citit întâia piesă de teatru. Și m-a stimulat să scriu teatru, trasându-mi câteva direcții absolut obligatorii. De la construcția dramatică la „carnea” personajelor și valoarea dialogului clar, cu trimitere…

…Debutul de la Arad a fost unul demn de o piesă de teatru. Freneticul Victor Tudor Popa luase directoratul Teatrului din Arad pentru doi ani, dar, după primul, a ajuns în spital. Viața printre artiști nu-i ușoară, a spus-o și marele Will… Piesa de debut ajunsese în pragul premierei, sub regia talentatului Costin Marinescu, exact când mentorul meu se internase în stare gravă. Congestie cerebrală sau așa ceva… Vizionarea s-a dat fără VTP. Vineri 11 mai 1979…  Ajunsesem cu avionul pe malul Mureșului, dimineața, și îmi luasem bilet pentru ultimul zbor de seară. La vizionare, trimisa secretarului de la Județeana de partid, responsabil de cultură, un anume tovarăș Zăvoianu, dacă-mi aduc bine aminte. Solul secretarului, o anume tovarășă Jivoi. S-a râs din plin la vizionare, interpreții s-au dovedit în mare vervă. La final, o recomandare, din partea atotștiutoarei tovarășe Jovoi, să scot o replică, pentru că „Face Miliția noastră de râs, toarășul Ionescu!”… Adevărul este că rolul Milițianului era unul spumos foc și arunca sala în aer, văzând un tablagiu de pe vremea aceea luat la mișto. Am acceptat să scoatem replica, nimic mai simplu. Am plecat liniștit la București, mi se dăduse unda verde pentru premiera de duminică 13 mai, toată ființa îmi cânta de fericire… De pe aeroporul din Arad, am sunat în redacție, la „Sportul”, și la Radio, la colegii mei de la secția sport, rugându-i să prezinte știrea cu premiera mea de duminică seara. A doua zi, știrea circula cu noaptea în cap prin toată România…

…A doua zi, dimineața, plecam cu Lada mea roșie, de la București la Arad, cu doi cronicari dramatici de calibru, Bogdan Ulmu și Antoneta Iordache, veniți să scrie pentru România literară și Revista Teatru. Soția mea urma să vină cu avionul de sâmbătă seara, căci avea zi de lucru. Când am intrat în centrul Aradului, spre 8 seara, avionul de București survola orașul…

…În Arad, pe drumul până la teatru, niciun afiș cu premiera. Nici pe clădirea teatrului n-am zărit panoul mare, cum se obișnuia la fiecare premieră. Un mic clopoțel mi-a zdruncinat bucuria și entuziasmul cu care așteptam debutul meu pe scenă. La poartă, tăcere mormântală. Omul de serviciu se codea să-mi spună. Doar atât: „Domnul Ionescu, duminică nu se ține premiera, atâta știu”!… La două trei-minute, a apărut interpretul rolului principal masculin, Dan Antoci. El mi-a servit adevărul de ultimă oră: „Premiera a fost interzisă!”… Tovarășul responsabil cu așa-zisa cultură județeană luase această decizie. Chiar dacă trimisa lui îmi dăduse OK-ul, cu 24 de ore în urmă!… Ziaristul din mine a început să caute fire care să ducă la adevăr. Un actoraș din teatru, îmbătrânit în „fitile”, prieten de chefuri cu tovarășul de la Județeană, nu-l agrea pe regizorul Costin Marinescu, pentru simplul motiv că nu-l prea folosea, în pofida „recomandărilor de la partid”, fiind mediocru. Și a încercat să se răzbune „săpând” spectacolul… Asta era prima variantă. Problema mea, însă, nu era Copacea-cârcotașul, ci interzicerea premierei. Am mers la aeroport să-mi iau soția. O anunțaseră, pe la 12, că premiera nu va mai avea loc, așa, ca un favor că nu ne mai poartă pe drumuri. Dar Cornelia nu mi-a zis nimic, chiar dacă am sunat-o de la un popas de lângă Deva. Și a venit să fie lângă mine, la greu…

…De la aeroport, am revenit buimac, în oraș. Eram un vulcan, când am urcat la Hotelul de pe malul Mureșului, unde rezervaserm de vineri seară două camere. Nu m-am acomodat cu situația anormală, dimpotrivă, am trecut la un atac prelungit. Telefon la Județeana de partid. M-am prezentat, am cerut numărul tovarășului Zăvoianu. Cu greu l-am obținut. Era 10 noaptea, când l-am deranjat. I-am spus că sunt surprins de interzicerea peste noapte a spectacolului. Mi-a replicat că nu are nimic cu textul, ci cu spectacolul, cu regizorul. „Bine, dar dumneavoastră n-ați fost la vizionare!”, am răspuns, catran de supărare. „Voi vedea spectacolul, tovarășul Ionescu, săptămâna viitoare!”… ”Vă rog să-l vedeți mâine dimineață, am venit cu doi cronicari, mai vine și Dumitru Chirilă de la Oradea”… „Mâine nu am timp!”… „Atunci, dacă premiera nu are loc mâine seară, înseamnă că Județeana de partid Arad este responsabilă de dezinformarea opiniei publice, din moment ca la Radio România Actualități și în ziarul Sportul de azi a fost anunțată ieșirea la rampă a „Centrului înaintaș s-a născut la miezul nopții”… Replica asta nu i-a căzut bine deloc tovarășului responsabil cu (in)cultura… După un timp de tăcere, mi-a zis: „Sunați-mă mâine dimineață, la 11!”…

…Duminică 13 mai 1979, la ora 10, după o noapte albă, eram în teatru. Urma un matineu cu o piesă a lui Titi Cubleșan. În fața cabinelor, am dat ochii cu omul care mi se spusese că „săpase” premiera, prietenul secretarului județean. Am monologat, special să audă și cei din jur: „Nu știu cine-i vrea răul tovarășului Zăvoianu!”… La 11 fix, tovarășul de la Județeană, n-a răspuns la telefon. Atunci, am plecat la spital, la minunatul Victor Tudor Popa, nepotul ilustrului dramaturg Victor Ion Popa, tatăl inegalabilei piese „Take, Ianke și Cadâr”… Pe nea Victor nu l-am putut privi în ochi, vorbea greu, dar a reușit să articuleze două cuvinte: „Succes la premieră!”… I-am mulțumit pentru tot ce a făcut pentru mine, pentru că m-a învățat legile de bază ale scrisului dramatic. Cum să-i spun că premiera nu mai are loc?! Am plecat din spital în lacrimi…

…La ora 13, am sunat din nou la omul cu viza culturii!… Surpriză. Mi-a răspuns. Mai mult, mi-a spus calm: „La ora 15, va fi o nouă vizionare! Va veni tovarășa Jivoi. Sper să-i respectați obiecțiile, ca premiera să aibe loc în seara asta!”… Au început telefoanele la actori, care erau în program casnic de duminică, din moment ce premiera nu mai avea loc, doi tehnicieni erau chiar plecați din oraș, nu existau mobile să fie anunțați. La ora 15 fix, a venit și tovarășa de la Județeană, respira greu, primise telefonul șefului tocmai când pregătea masa de prânz… Vizionarea, cu două clase sub prima, de vineri. Bogdan Ulmu râdea, însă, în hohote, ca și soția mea și câțiva actori ai teatrului pe post de spectatori. „Așa, da!, a decis superioară tovarășa Jivoi. Spectacolul este excelent!… Succes la premieră!”…

…Fericit, ca și regizorul Costin Marinescu și actorii, că premiera va avea loc, a mai urmat un obstacol nebănuit: directorul adjunct care nu voia ca spectacolul să aibe loc peste două ore, pentru că sala va fi goală. „Câți oameni vă trebuie în sală, ca să se joace piesa în seara asta?!”, am întrebat. „Vreo 80-100!”, a replicat suplinitorul lui Victor Tudor Popa… „Bine, veți avea 100 de oameni în sală!”… Și am trecut pe telefoane. La toți cunoscuții mei din Arad, începând cu Tudor Gherlea, organizatorul de la UTA… O mână de actori care nu jucau în piesă au alergat după vin, promisesem, doar, un banchet pe cinste, după premieră, venisem și cu ceva bani… La ora 19 fix, ora ridicării cortinei, parterul era plin ochi, iar la balcon alți 20-30 de oameni. Jos, toată floarea cea vestită a fotbalului arădean, jucători, antrenori și conducători veniți la trei ace… Sus, doi prieteni de la Teatrul din Petroșani, regizorul Florin Fătulescu și actorul Șerban Ionescu, sosiți în ultimul moment, plini de noroi pe pantofi și haine, ca și scriitorul Dumitru Dem Ionașcu, după un drum cu peripeții început cu zece ore în urmă… Premiera a însemnat un mare succes de public. Și îl văd și acum, când lăcrimez, urcând, pe scenă, la finalul piesei, pe regretatul Broșovschi. cu un coș mare cu flori, din partea echipei mele de suflet UTA… La cabine, directorul ajunct vorbea de unul singur: „N-am crezut o clipă că premiera va avea loc!”… La care i-am replicat, puțin mândru: fotbalul m-a învățat că trebuie să crezi în victorie până în ultima secundă!…

…Astăzi, după ce mi-am sunat sora din București, pe Mona, să o felicit pentru ziua ei de naștere, am dat două telefoane și la Arad. Unul, actorului Dan Antoci, interpret de succes al „centrului înaintaș”, altul lui Doru Nica, rol mic, atunci, actor de calibru azi, când ambii îmi sunt prieteni dragi. N-am putut suna și la actrița care a jucat minunat rolul principal feminin, Maria Barboni Petrache, plecată prematur între îngeri.

…13 mai 1979 înseamnă punctul meu de pornire în teatru. Au urmat, după acea premieră, alte 15, toate dragi, unele superioare calitativ, jucate în toată țara, ba și la New York, Stockholm, Chișinău, Vidin și Viena. Dar niciuna ca aventura de la debut!

…Am 33 de ani, ca dramaturg! Ce tânăr sunt…

Lăcătuș. „Fiara” care a deschis balul la Sevilla…

aprilie 3, 2010 1 comentariu

…Cine ar crede că Marius Lăcătuș împlinește, în acest început de Prier, doar 46 de ani (mulți și însoriți înainte!)? Este în fotbal, parcă, de când lumea! Un Simbol care face parte, negreșit, din „Sagrada Familia” militară, cu Voinescu, Apolzan, Ion Alecsandrescu, Bone, frații Zavoda, Ienei, Onisie, „Profesorul” Gheorghe Constantin, Marcel Răducanu, Iordănescu și câți alții.

…Marius Lăcătuș este o Legendă, născută în acea Noapte a generalilor de la Sevilla, din 7 mai ’86, când transforma întâiul penalty din finala cu Barcerlona, și deschidea Balul încoronării Stelei București ca Regină a Europei.

…Dincolo de metaforă, antrenorul de astăzi al Vasluiului s-a născut la 5 aprilie 1964, în aerul pur de sub Postăvar. Și-a început drumul spre Legendă, în orașul natal, la FC Brașov, unde a debutat în Divizia A, la 18 ani neîmpliniți, într-un meci câștigat cu 5-0 în dauna lui CS Târgoviște.

  • Ultimul joc pe prima scenă avea să-l susțină la 10 mai 2005, în formația lui FC Național (5-1 cu trupa reșițeană), în Parcul cu Platani el debutând ca antrenor.
  • Ca extremă de expolzie și viteză, „Fiara” a evoluat la FC Brașov (3 sezoane), Steaua (14 sezoane), Fiorentina (1 campionat), Oviedo (2 sezoane), FC Național (12 meciuri).
  • A adunat 414 partide în Divizia A, marcând 103 goluri.
  • A strălucit în multe din cele 72 de meciuri din cupele europene, unde are 17 goluri înscrise.
  • Este Recordmanul național al titlurilor câștigate: 10, cu Steaua, performanță care-l pune-n umbră până și pe legendarul Cruyff, cu 6 „coroane” în Olanda!
  • Primul titlu- în ’85, ultimul-în’98.
  • În fascinantul său CV de jucător, mai întâlnim, tot cu trupa militară, 7 Cupe ale României și 3 Supercupe ale României (’94, ’95, ’98).
  • Apoteoza o reprezintă, categoric, Cupa Campionilor Europeni, câștigată în 7 mai ’86, la Servilla, cu 2-0, în fața celebrei Barcelona, la penalty-uri, el transformându-l cu nonșalanță pe primul, Gabi Balint desăvârșind opera andaluză.
  • A băut șampanie și din Supercupa Europei, în februarie ’87, la Monte Carlo, după acel 1-0 cu Dinamo Kiev (gol Hagi-44’).
  • 84 de întâlniri în tricoul Naționalei, pentru care a marcat de 13 ori. Golurile de referință pentru „ticolori” rămân, cred, cele două din poarta lui Dassaev, 2-0 cu URSS, la Bari, în „uvertura” la Coppa del Mondo ’90, ca și „dubla” de la Lisabona, la acel 3-2 al Naționalei în dauna lusitanilor. „Capodopera” rămâne, însă, golul de la Sevilla, echivalând cu drumul spre Legendă nu doar al Stelei, ci și al fotbalului românesc.
  • Mai are în cont un gol prețios: cel marcat pentru Selecționala Europei în meciul cu Selecționata Lumii, din 4 decembrie ‘97.
  • A participat la două turnee finale ale Mondialului (’90 și ’98) și la unul European (’96).
  • Ca antrenor a debutat, în 5 august 2000, la FC Național (1-3, cu Dinamo), având până acum 197 meciuri ca tehnician de primă ligă, căci iubind atâta fotbalul, nu s-a sfiit să pregătească și pe Inter Gaz București, în divizia secundă.
  • În 2001, îl găsim peste mări și țări, ca „secund” al lui Mihai Stoichiță la naționala statului Panama.
  • A pregătit Ceahlăul P.Neamț (în 14 meciuri), FC Brașov (45), FC Național (15), Oțelul (15), Steaua (48), UTA (43), iar în prezent se află de 18 partide pe banca lui FC Vaslui, atacând întâiul titlu și ca antrenor!

…Acum, în minunăția Sărbătorilor de Paști, Marius Lăcătuș poate înseamna un imn de lumină pentru fotbalul românesc.

Viața să-ți fie mereu o însorită primăvară, Marius Lăcătuș!

Duckadam, Eroul de la Sevilla

aprilie 1, 2010 1 comentariu

…Aprilie începe cu o pagină din Cartea Recordurilor. Spui Sevilla, 7 mai ’86, vezi Steaua-Regina Europei și îl auzi, parcă, pe Regele Juan Carlos al Spaniei monologând uimit în acea magica –pentru noi- noapte andaluză: „N-am văzut în viața mea așa ceva!”…

…Cine să mai vadă, până atunci, un portar apărând patru penalty-uri într-un meci, și ce meci, finala Cupei Campionilor Europeni, câștigată apoteotic de Steaua?! Eroul acela a devenit imedit un nume-n lume, Helmuth Duckadam. Atunci, a fost noaptea lui, „Noaptea generalilor”, ca să ne reamintim de un film mare…

Acum, este ziua lui de naștere, legând cu raze de soare 51 de primăveri… Dacă n-ar fi existat acea noapte a miracolelor, n-ar fi urcat în Legendă și ar fi rămas un fotbalist cu o carieră normală…

…A văzut lumina zilei pe 1 aprilie ’59, în briza Mureșului, la Semlac, lângă Arad. La UTA a plecat în marea aventură a fotbalului, în ticoul Bătrânei Doamne a și debutat pe prima scenă, în septembrie ’78, într-un meci la Târgoviște, câștigat de UTA cu 2-1! Nu înainte să-și facă încălzirea în Divizia C, la Constructorul lui Coco Dumitrescu. De Divizia A s-a despărțit, în 14 iunie ’86, tot cu o victorie cu 2-1, cu Brașovul, sub tricoul galonat al Stelei. Un zbor frânt în culmea gloriei de blestemata embolie care i-a afectat un braț și nu de Nicu Ceaușescu, cum s-a spus vreme lungă în popor.

  • Pe prima scenă a adunat 133 de meciuri (dintre care 80 la Steaua).
  • Cu Steaua, a câștigat două titluri (’85, ’86) și o Cupă a României (’85). A jucat 11 partide în cupele europene, totul triumfând cu „Oda bucuriei” de la Sevilla, din 7 mai ’86.
  • …Numai două partide în Națională, titular la 1-0, cu Danemarca, în septembrie ’82, și în noiembrie, același an, în RDG, când Mircea Lucescu l-a trimis în poartă doar pentru ultimele 3 minute, în locul lui Țețe Moraru, care încasase patru goluri (scor final 1-4!). Dacă n-ar fi fost acel nefericit accident vascular, la scurtă vreme după Sevilla, cu siguranță că ar fi revenit, atunci, în ’86, pentru ani buni între buturile tricolore.
  • 1986, anul retragerii premature, l-a încoronat drept Cel mai bun fotbalist al României! Era, doar, Campion al Europei, cu Steaua.

…Din păcate, Helmuth Duckadam, eroul de la Sevilla, dovedește și el că, în România de azi, Legendele nu-s prețuite cum se cuvine. Un trist exemplu îl reprezintă acele mănuși magice de la Sevilla. În loc să figureze într-un Muzeu al Sportului Românesc, ele au fost vândute, cu ani în urmă, pe nimica toată, unui necunoscut din Canada, de un Erou ajuns în sărăcie.

El, însă, Helmuth Duckadam, reprezintă una dintre bogățiile noastre sentimentale!

…Ani mulți și însoriți, Erou de la Sevilla!