Mircea M. Ionescu

…La Giurgiu, se pregătește un eveniment demn de “Cartea recordurilor” din teatrul românesc. Joi 16 decembrie, va vedea luminile rampei piesa “Tranka-Fleanka”, a debutantului Ion Bogdan Martin, care a primit Premiul I la Concursul “Dramaturgie în doi”, lansat în premieră națională de Teatrul Valah. Ceea ce înseamnă că textul câștigător va avea premiera la 28 de zile după ce laureatul a fost anunțat oficial!!! Așa ceva nu s-a mai văzut prin lumea teatrului autohton, unde se bifează concursuri după concursuri, dar premianții nu sunt onorați de directorii de teatru și de regizori, cum ar fi logic! În România de astăzi, însă, nu tot ce este logic este și realitate! Dimpotrivă, ilogicul este cartea de vizită a multora, inclusiv în lumea teatrală…

…Chiar dacă va avea premiera într-un timp record- absolut, “Tranka-Fleanka” nu va fi o fușereală! Cei care pregătesc acest spectacol vor să ofere o premieră de zile mari. Fapt pentru care, cu pasiune și profesionalism, fac câte două repetiții pe zi, inclusiv sâmbăta și duminica, regizorul Vili Perveli Nikolov, scenograful Doru Zanfir, împreună cu actorii Violeta Teașcă și Vasile Toma meritând de pe acum prețuire și aplauze…

***

…Despre prima ediție a Concursului “Dramaturgie în doi” încă se discută, dincolo de premiera care bate la ușă. Mai mulți cititori ai acestui blog au solicitat notele tuturor concurenților. O voi face, precizând încă o dată că punctajul l-a dat Juriul format din regizorii Mihai Lungeanu, Vili Perveli Nikolov și dramaturgul cu numele meu! Deci, 37 de piese jurizate și următorul clasament final…

• Locul I: “Tranka-Fleanka” de Ion Bogdan Martin, din București, cu 26,5 puncte (două note de 9 și un 8,5).
• Locul II: “Eu sunt din România” de Carmen Dominte, din Capitală, 24 de puncte (6,5, 8,5, 9).
• Locul III, cu punctajul 22 de puncte: “Visul mereu tânăr” de Mirel Buzdugan (Comănești), care a primit de două ori nota 7, și o dată 8; “Karstandt Blues” de Ana-Maria Bamberger, din Hamburg (Germania), cu notele 6, 7, 9; “A 3-a bilă” Doru Moțoc (Rm. Vâlcea), cu două note de 6,5 și un 9!
• Pe poziția a IV-a, cu un total de 21,5 puncte: “Repetiție cu dublură” de Petru Ionescu (București), punctat cu 6,5, 7 și 8; “Ediție specială” de Valeriu Butulescu (Petroșani), notat cu 6, 7, 8,5; “Frații fără nume” de Bogdan Mihai Asaftei, din Capitală, care a primit notele 6, 7, 8,5. Consider că fiecare dintre acești trei autori putea fi pe podium, ei fiind marii învinși ai Concursului, la 0,5 puncte de medalii!

***

…Celelalte 29 de piese jurizate vor fi prezentate doar prin titlul lor, orașul din care au fost trimise și punctajul detaliat, întrucât n-am cerut autorilor consimțământul de a le publica numele. Deci…

• Poziția a V-a, cu 21 de puncte: „Picnic nocturn pe o gramatică veche”, text prmit din Bacău (note 6, 7, 8); „În căutarea domnului Alistar”, din Galați (de trei ori nota 7!); „Week-end cu tata”, din Giurgiu (de trei ori 7!).
• Poziția a VI-a, cu 20,5 puncte: „Nu răstigniți iubirea”, din Slobozia (note: 6, 7, 7,5); „Vina domnului Blum”, din comuna ieșeană Lețcani (de două ori 6,5, o dată 7,5).
• Poziția a VII-a, cu 20 de puncte: „Fereastra din tavan”, din Bistrița (Note: 5, 7, 8); „Ca un crin răsari din Infern”, din Tulcea (de două ori 6, un 8); „Mai privește o dată stelele”, însoțită numai de nume și numărul de telefon (6 și două note de 7); „Miraculoasa transformare a unei babe rurale”, din Capitală (de două ori 6, o dată 8).
• Poziția a VIII-a, cu 19,5 puncte: „112. Vintage family”, din București (6, 6,5, 7).
• Poziția a IX-a, cu 19 puncte: „Civilizația umană va fi distrusă de la Paris”, din Tulcea (5, 6, 8); „Cealaltă față a bărbatului haios”, din Galați (5, 6, 8); „Noi doi pe o tarabă”, din Fontainbleau, Franța (un 5 și de două ori nota 7); „Pivnița”, din Geneva, Elveția (o dată 5, de două ori 7); „Radical din a 5-a poruncă”, din Brașov (două note de 6, un 7).
• Poziția a X-a, cu 18,5 puncte: „Visul”, din București (5, 6,5, 7); „O noapte pe acoperiș”, dun Bacău (două note de 6, una 6,5); „Ruleta lui T”, din Cluj-Napoca (5, 6, 7,5); „Nasul”, din Găești (de două ori 6, o dată 6,5).
• Poziția a XI-a, cu 18 puncte: „Înțelepciunea lui Oedip”, din Tulcea (5,6,7).
• Poziția a XII-a, cu 17 puncte: „Toate femeile sunt deștepte”, din Tulcea (5, 6, 6); „Oglinda”, din Capitală (5, 6, 6); „Testament”, din București (4, 6, 7); „Dragoste în contrasens”, din Capitală (5, 6, 6).
• Poziția a XIII-a, cu 16,5 puncte: „Liber să iubesc în gura mare”, text depus direct la teatru, doar cu numărul de telefon al autorului (note: 5, 5, 6,5).
• Poziția a XIV-a, cu 16 puncte: „Control”, trimis la Teatrul Valah doar cu numărul de telefon (4, 5, 7).
• Poziția a XV-a, cu 15 puncte: „O întâmplare”, din Medgidia (4, 5, 6) și „Tenebre”, din Târgoviște (de trei ori 5).
• Ultima poziție, cu… 1 (un) punct: cuvinte șchioape, adunate la întâmplare, pe șase pagini, fără titlu!?!

***

…Acesta este clasamentul final, pe care l-au solicitat, justificat, mai mulți cititori ai blogului, unii, cu siguranță, participanți la Concursul “Dramaturgie în doi”. Dincolo de relativismul oricărei jurizări, un lucru este fără tăgadă: a fost un Concurs corect 100%!

…Dincolo de puncte, acest top final invită la multe meditații, de la aria geografică, la titlurile celor 37 de piese. Un semn cert, aș spune, că românul nu s-a născut doar poet, ci și dramaturg. Suntem, doar, urmașii lui Caragiale și Eugen Ionescu… Rămâne ca dintre piesele amintite, câteva să se joace! Chiar merită!… Să fie montate cât mai curând, nu cum s-a întâmplat, toamna aceasta, la Naționalul bucureștean, cu o piesă a regretatului Iosif Naghiu, care câștigase Premiul UNITER în…1993!

***

…”Recordul” de la Giurgiu (piesa câștigătoare montată în 28 de zile!) nu înseamnă doar o mănușă aruncată directorilor de teatru și regizorilor din România, cam indiferenți cu dramaturgia autohtonă. Mi se pare un gest de normalitate pentru cei care respectă Cultura română!

…festCo 2010, adică ediția din acest an a Festivalului Comediei Românești, trăiește din plin. A început frumos, lansat, cu două teatre de la Dunăre venite în Capitală să demonstreze că se pot realiza spectacole de top și cu texte românești. Sâmbătă, Teatrul “Maria Filotti” din Brăila a oferit un atractiv spectacol atipic, “Identități”, după șapte piese de teatru scurt ale regretatului Dumitru Solomon. Noutatea spectacolului realizat de valorosul regizor Victor Ioan Frunză, mereu în căutare de nou, a constat în plimbarea publicului prin șapte spații diferite din teatru și din exterior, unde s-au jucat cele șapte piese scurte. Ca ultima, “Apa”, să reprezinte un adevărat regal regizoral…

…Duminică, “Lecția” lui Eugen Ionesco, prezentată de Teatrul “Fani Tardini” din Galați, într-o încântătoare lecție oferită de excelentul regizor Țino Geirun, născut la Brăila, rodat prin teatrele României socialiste (unde i s-au interzis destule spectacole!) și fugit, în ’85, la Viena, unde valoarea lui din scripturi rare a explodat spectaculos, la nivel european. Dar despre fascinanta carieră a lui Țino Geirun voi scrie cum se cuvine într-un viitor apropiat.

Acum spun, doar, că a realizat o bijuterie de spectacol la Galați, o “Lecție” de mare profunzime și sensibilitate, cu fiecare detaliu șlefuit pe idee, de la fiecare gest al celor trei interpreți, la orice sunet muzical, umbră și bob de lumină. Țino Geirun a descoperit sensuri noi în celebrul text ionescian, ritmuri ideatice aparte, cuțitul care aduce moartea în final devenind metafizică, într-un joc semantic cu semnificații nebănuite. Spectacol rar, în care am descoperit și un actor minunat, Vlad Vasiliu, într-un triptic ales, cu Petronela Buda și Liliana Lupan.

festCo 2010 a început tonic, revanșând prin valoarea spectacolelor criza financiară care a “mușcat” și din acest Festival!

…Pentru mine, “ora H” a acestui Festival va fi joi 20 mai, la 17 trecute fix, când, în foaierul Teatrului de Comedie, va avea loc spectacolul-lectură cu piesa mea atât de actuală, “Leopardul Mistreț”, care a primit Marele Premiu al Concursului de Comedie Românească. Un adevărat eveniment, din moment ce la acest prim contact al “Leopardului Mistreț” cu publicul, din distribuție vor face doi Actori de calibru, onorați, luna trecută, cu râvnitele Premii UNITER: Virginia Mirea și George Mihăiță-totodată și dinamicul director al Teatrului de Comedie. Împreună cu ei, valoroșii actori Teodora Stanciu, Ștefan Georgevici și Florin Dobrovici, în “asistența” tinerei, dar plinei de idei regizoare Gabriela Dumitru, atrasă de subiectul animalizării conștiente din jungla românească în care trăim. Un spectacol-lectură care, logic, ar trebui să pregătească “Leopardul Mistreț” pentru un viitor salt pe scenă. Nu însă tot ceea ce-i logic este și adevărat…

Deocamdată, mă bucur din plin de frumusețile acestui festCo 2010!

…O discuție serioasă despre starea jenantă a dramaturgilor români contemporani s-a născut, de fapt, după conferința de presă a ultimului Festival Național de Teatru, din finalul lui octombrie trecut. Atunci, la sediul UNITER, Ion Caramitru, nu doar ctitor al Uniunii respective și director al Naționalului bucureștean, ci și un distins om de teatru, mi-a mărturisit că vrea să programeze o dezbatere a stării actuale a dramaturgiei autohtone contemporane. Semnalul l-a dat “Scrisoarea” prin care Ștefan Caraman, inițiatorul, și alți câțiva semnatari (dramaturgi ai prezentului românesc) încercau să atenționeze Parlamentul, dar și Ministerul Culturii despre condiția de “Cenușăreasă” a textului dramatic românesc autentic (care există, însă trebuie căutat, cum sublinia, mai zilele trecute, într-un excelent interviu din “Adevărul literar și artistic”, și remarcabilul regizor Alexander Hausvater!)…

…Pentru unii, prețioasa “Scrisoarea” a lui Ștefan Caraman, ca un ultim S.O.S. (“Salvați Sufletele Noastre”, în traducere!), dar și un meritat “cartonaș galben” arătat multor directori de teatru și regizori, însemna -citez, fără să dau nume, acum!- “O chestie comunistă”, “O prostie”! Ascultându-i, sincer m-am simțit mândru că am semnat acea Scrisoare!…

…Prostie era tăcerea vinovată de până acum a dramaturgilor români față de discriminarea lor în propria țară. “Scrisoarea” nu cerea altceva decât și jucarea dramaturgilor români (cu piese adevarăte, nu de mucava!), nu doar a celor străini, dintre care, fie vorba, unii sunt de duzină! Cum și în Franța există obligativiatea diriguitorilor teatrului din Hexagon de a monta dramaturgi autohtoni, așa-zisul argument al “chestiei comuniste” devine inutil!

…Săptămâna trecută, Ștefan Caraman mi-a trimis un mesaj-rază de speranță: “Ion Caramitru ne-a invitat la o dezbatere pe tema dramaturgiei contemporane, pentru miercuri 17 februarie, ora 11, la Teatrul Național, Sala 99″! Minunat, mi-am zis! Iată, în sfârșit, suntem băgați în seamă. Ba, le-am mărturisit distinșilor confrați Horia Gârbea și Doru Moțoc că este un Moment pe care nu avem voie să-l ratăm. Este nevoie de solidaritatea noastră de breaslă, acum, de claritatea și logica argumentelor, de fair-play și nu de orgolii mărunte.

…Peste două zile am primit și detalii despre întâlnirea de miercuri 17 februarie 2010, de la TNB. Evenimentul, intitulat “Piesa românească pe scenă-drepturi și obligații”(Sic!), urmează să fie deschis de lectura textului dramatic premiat la ultimul concurs de dramaturgie UNITER. Puteam crede, o clipă, în entuziasmul meu de moment, că-i vorba despre piesa câștigătoare la ediția din acest an a Concursului, care, se știe, își va anunța laureatul la finele lui…martie! Am citit, însă, titlul piesei (“Ziua perfectă”, de Antoaneta Zaharia) și am apreciat… autocritica UNITER-ului. Este textul premiat anul trecut (!?!), care, în sfârșit, se va bucura de o lectură. Vorbim, doar, despre dramaturgia națională contemporană!… Și, uite așa, obsesia mea că textele românești nu prea-s citite devine logică…

…Entuziasmul mi s-a mai temperat, când am înțeles că vom asista, în fond, la două Evenimente: lectura unei piese premiate și discuția de fond despre starea dramaturgiei române contemporane. Este, consider, un “coupe” nu prea fericit. Fiecare moment înseamnă un Eveniment, care necesită timp de discuții serioase și trebuie tratat ca atare, nu grăbit spre superficialitate prin combinarea cu altceva. E ca și cum un regizor ar încerca să prezinte în aceeași seară, în 2-3 ore, un “coupe” cu “O scrisoare pierdută” și “Rinocerii”, să zicem…

…Încerc, totuși, să-mi recapăt optimismul. Să cred că vor veni la acest Eveniment, cu sufletul deschis, fără prejudecăți și interese personale, mulți directori de teatru și regizori, că discuțiile nu vor fi formale, sub presiunea timpului, ci sincere, profunde, cu soluții viabile, nu cu “drepturi și obligații”, veche sintagmă sindicalistă…

Nu este timpul și cazul să căutăm vinovați, ci leacuri să ne vindecăm de nefiresc. Măcar în dramaturgie…

…Una dintre bucuriile acestul început de 2010 o reprezintă primirea unei cărți rare: “Jurnal teatral-4″, apărută în Editura “Opera Magna”. Autor este nu doar un vechi și prețuit prieten, Bogdan Ulmu, ci, în primul rând, un remarcabil om de teatru-total: cronicar dramatic, scriitor, scenograf, regizor, profesor universitar. Volumul acesta care, cu siguranță, este doar al 4-lea dintr-o Integrală, trebuie citit de fiecare iubitor al Thaliei, de la Măria Sa Actorul, directorii de teatru, secretari literari la așa-zișii cronicari de astăzi, regizori și chiar la dramaturgi sau spectatori.

…Cartea reprezintă o încântătoare istorie a teatrului, nu doar românesc, de ieri și de astăzi, o analiză profundă a fenomenului, o critică din vârful peniței a degradării unui univers nobil, o bucurie a spectacolului adevărat. Bogdan Ulmu mi-a fascinat (pentru a 4-a oară!) o noapte de lectură, cu valoroasa lui colecție de idei rare, de vorbe de spirit, cu analiza când foarte exactă, când neștiută a atâtor personalități, permițându-mi reîntâlniri cu Idoli și “Monștri sacri” ai scenei.

…Cel care a montat peste 140 de piese (dintre care circa treisferturi purtând semnătura dramaturgilor români!), cel care a semnat șapte dramatizări după Ion Creangă, neuitându-i nici pe cei mici (altă dragoste a lui!), criticul erudit și fără compromis, iubește cu luciditate mirifica lume a teatrului, pe care o înnobilează de fiecare dată. În multipla lui ipostază, de teoretician cultivat, dar și de practician complex, în largul lui în comedie, în dramă sau în teatrul de păpuși, întotdeauna triumfă idea de Frumos și de Adevăr.

…Un “Jurnal” pentru mintea și sufletul oamenilor de teatru, o mică enciclopedie a genului. Întâlniri rare ale autorului, în nuanțe neștiute, cu personalități marcante ale teatrului universal, de la Shakespeare, Ion Luca Caragiale, Eugen Ionescu, Cehov (pe care i-a montat cu farmec personal), Camil Petrescu, Bulgakov, Gogol la Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Andrei Șerban, Lev Dodin, Giorgio Strehler, Silviu Purcărete, de la Emil Botta, Toma Caragiu, Lazăr Vrabie, Gheorghe Dinică, Dumitru Furdui, Colea Răutu, Radu Beligan, Florin Piersic, Teo Vâlcu, Dorel Vișan la Valentin Silvestru, George Banu, tineri și nedocumentați cronicari de astăzi, de la spectacole minunate la căderi. Iar dincolo de toate, de la marea dragoste față nu doar de teatru, ci de cultura română la sinceritatea și curajul unei atitudini intransigente, atât de necesară mai ales acum. Fie că este vorba despre nedreptatea UNITER care vede într-un an 15 din cele 50 de spectacole bune din țară, despre primenirea repertoriilor și absența autorilor naționali la un Teatru Național (de fapt, mai multe din țară!) sau despre lipsa de cultură și de moralitate a unor creatori.

…Din fascinanta lectură a acestui “Jurnal teatral-4″ am rămas cu câteva meditații grave subliniate de autor: “Un creator autentic știe să suporte și înfrângerea”; “Trăim într-o lume în care statutul de intelectual te complexează”; “Uneori înclin să-i dau dreptate lui Balzac: “Dacă presa n-ar fi existat, n-ar fi trebuit inventată!”. Îți strică ziua!”…

…O asemenea carte-document, pentru mintea și sufletul oamenilor nu doar de teatru, nu poate fi povestită. Ea trebuie citită (și recitită!) cu creionul alături…

…Una dintre problemele grave ale teatrului românesc actual o reprezintă slaba reprezentare a dramaturgiei autohtone contemporane. Directorii și regizorii susțin că nu există piese demne de luat în seamă, ba unii (cazul celebrului Andrei Șerban) merg până într-acolo încât afirmă inconștient că “n-avem dramaturgie românească”!?! Drama cea mare este că până și Uniunea Scriitorilor n-a acordat premiul pentru dramaturgie anul trecut, pentru că respectivul juriu (fără vreun dramaturg sau critic de teatru!) nu s-a prea omorât cu firea să caute cărțile anului. Iar ele au fost! Nu capodopere (cum nici la proza sau poezie n-au existat volume de excepție), însă au existat!

…Culmea este că, an de an, se țin atâtea concursuri de dramaturgie, există câștigători, însă piesele laureate nu se joacă! Peste trei zile, pe 15 ianuarie, de Ziua lui Eminescu, se încheie perioada de primire a textelor pentru Concursul “Cea mai bună piesă românească a anului 2009″, la UNITER. Concursul acesta a devenit o tradiție. Nu discut, acum, felul în care s-au acordat mai toate premiile, de-a lungul ultimilor ani. (Imi este suficientă mărturisirea unui dramaturg valoros-Emil Mladin: “Am fost o dată nominalizat la UNITER, mai mult nu pot spera!”). Problema este câte dintre piesele premiate și tipărite de UNITER (cu finanțarea Casei Regale a României) s-au jucat?! Să se aștepte ctitorirea unui Teatru Regal pentru ca dramaturgii onorați la Concursul anual să-și vadă textele montate? Întrebarea aceasta îl vizează, în primul rând, pe creatorul și susținătorul (cu mari eforturi!) al minunatului eveniment care o reprezintă Gala UNITER, Ion Caramitru, remarcabil om de cultură (și nu doar pentru că a fost, cândva, ministrul culturii!), totodată și directorul Naționalului bucureștean…

…Concursul de dramaturgie de la UNITER nu-i singular. De câțiva ani încoace, în fiecare primăvară, are loc un Eveniment de ținută: Festivalul comediei românești, pe scurt “festCo”! Și aici, nelipsitul (și necesarul) concurs de dramaturgie, firește, la Teatrul de Comedie. Câte trei premii anual, ba și câte una-două Mențiuni. Normal, măcar piesa care a câștigat Premiul cel mare ar trebui să fie jucată de teatrul care patronează concursul. Normal nu-i, însă, un cuvânt în logica lucrurilor în România. Deci, nici în teatru. Nici la “Comedie”, unde nu s-au pus în scenă premianții!

…Cuprinși de lehamitea     cu care este tratat în România de astăzi textul dramatic, dramaturgii autentici au început să cam refuze să mai piardă timpul cu aceste concursuri-alibi. Pe 15 ianuarie, odată cu încheierea înscrierilor, la UNITER, pentru competeția “cea mai bună piesă românească a lui 2009″, începe o nouă aventură a dramaturgilor români. Vor avea ei aceeași soartă și în 2010?!

…Mi-am exprimat de mai multe ori convingerea că, în România actuală, cărțile de teatru nu se prea citesc. În primul rând de către cei în drept, directori și regizori de teatru. Ba, nici de către unii cronicari care scriu despre volumele respective, bazându-se pe asociații facile, fără vreo legătură cu substanța cărților respective.

…Există, însă, și excepții fericite. Colegi de breaslă care se citesc între ei, care își schimbă opinii, sugestii, încercând să-și mențină reciproc Visul. Din acest punct de vedere, sunt un dramaturg fericit. Dramaturgi de calibru, ca Viorel Cacoveanu, Horia Gârbea, Doru Moțoc și Dinu Grigorescu, mi-au citit ultimul volum (“Filozofia bășcăliei”), cu mare atenție, ca o replică rară la lectura de care și eu m-am bucurat în fața cărților lor de preț. Ultimul mesaj a venit de la minunatul Doru Moțoc…

…Dorul Moțoc, profesor universitar, este unul dintre dramaturgii redutabili ai României. Jucat și onorat cu premii, în țară (am reținut “Foca albastră”, laureată la Cenaclul de dramaturgie, în 2008) și în străinătate, cu un UNITER (pentru “Zborul-ce fericire!”), ca un frumos arpegiu la teatrul radiofonic, unde a avut bucuria rară de a-și asculta piesa ” Cam târziu, domnule Godot!” într-o interpretare de gală, cu Radu Beligan și Dan Puric! Dincolo de opera sa dramatică de excepție, Doru Moțoc a lansat, acum 8 ani, în revista “Transilvania”, sub forma unui Manifest, proiectul unui așa-zis “Teatru imaginativ”, pe care l-a dezbătut în două colocvii, la Târgoviște și la Elbasan, în Albania, dar, mai ales, l-a susținut printr-un text încântător (“Provocare” sau “Zborul-ce fericire!”) într-un volum cu trei piese.

La ora actuală, suntem colegi de scenă, la “Alexandru Davila”, din Pitești. Lui i se joacă “Bust de femeie în lumina astrală”, în regia lui Matei Varodi, remarcabilul director de scenă care mi-a montat și mie, la același teatru, “Jucătorul de baseball”, premiată în final de noiembrie trecut. Generos ca întotdeauna, ca o “rara avis” în România de azi, Dan Moțoc vrea să propună “Jucătorul de baseball”, la Festivalul internațional de la Elbasan (Albania), unde este mereu invitat, fie cu spectacole, fie în juriu! Ș,i ca să-mi mai demonstreze, o dată, că este un suflet din scripturi alese, valorosul om de cultură Doru Moțoc mi-a luminat acest început de an cu un mesaj cuprinzând gândurile lui imediate după lectura ultimului meu volum.

…Îmi permit să public acest “E-mail”, după ce i-am cerut permisiunea autorului. Rămâi același gentleman, Dorule!

Mesajul care mi-a luminat începutul de an

Dragă Mircea,

…Azi am terminat cea de a doua lectură (de data asta – nefragmentată, ci cum se spune “cap-coada”) a piesei tale “Născuți să emigram”, din volumul “Filozofia bășcăliei”. Am vrut să-mi verific primele impresii.. Și trebuie să-ți spun, de la bun început, că sunt cât se poate de pozitive, ca să nu zici, ca de obicei,  că exagerez. E vorba, mai întâi, de miza “înaltă”, serioasă a demersului tău dramaturgic.Te iei la trântă cu un subiect actual, sensibil, care stârnește pasiuni (uneori oarbe) și care este departe de a fi clasat de istorie.Tratezi acest subiect  – globalizarea și efectele ei – cu dibăcie, într-o modalitate modernă (uneori post-modernă !), urcând spre rezolvarea finală pe spirale elegante, abil concepute și “desenate”, astfel că tensiunea dramatică se menține mereu intactă, incitând la reflecție. Conturezi caractere complexe, ofertante pentru actori.

Mi-a plăcut îndeosebi “haloul” suprarealist, aparent absurd (dar numai aparent, pentru că, altminteri totul e cât se poate de realist !) în care îti învălui personajele,ca și varietatea stărilor prin care le pui să treacă. M-a încântat umorul “subțire”, de mare finețe (de fapt, un brend MMI !), ca și stilul alert. Mi-a plăcut “trovaille-ul” de substanță al piesei: personaje cu identități și vârste intersanjabile, dar perfect credibile, în orice ipostază. Iar finalul, cu deschiderea lui metafizică, m-a încântat, pur și simplu.Te felicit, îți doresc în continuare sănătate și inspirație.

Ce fericit aș fi să văd piesa jucată pe o mare scena bucureșteană (sau, de ce nu, parisiană, londoneză sau new-yorkeză !) cu o distribuție de zile mari, sub o bagheta regizorală prestigioasă, care să pună în valoare lumina textului.

Te îmbrățișez cu drag, Doru

…Mulțumesc din suflet, Doru Moțoc! Din fericire, în România mai există și oameni ca tine…