Arhivă

Post Tăguit cu ‘Teatrul Comedie’

Iarina Demian, Tudor și Ioan Chirilă

martie 27, 2010 Comments off

…Precizez de la bun început că această tabletă publicată, nu demult, într-o primă formă, redusă, în revista de mare tiraj „Taifasuri”, este o cronică sentimentală. N-aș putea scrie altfel despre oameni pe care îi respect de-o viață. Chiar dacă voi vorbi despre o recentă premieră, „O lume pe dos”, rămân fidel valorilor morale care mă încăpățânez să cred că nu s-au răsturnat chiar toate…

…În lumea de astăzi, absolut „pe dos”, Teatrul rămâne o oază de puritate și frumos, un veritabil drog moral. Pe care ni-l oferă, cu nobil sacrificiu, cei care se mai (z)bat pentru morala Thaliei, ignorând haosul de sensuri și abandonarea de principii. Un astfel de minunat trubadur al Teatrului este veșnic tânăra Iarina Demian, remarcabila Actriță de decenii bune, neobositul regizor din ultimii ani. Alături de ea, în ultimul deceniu, dedicat dramaturgiei americane, fiul cel mic, actorul și muzicianul în vogă Tudor Chirilă. Fiul cel mare, Ionuț Chirilă, și-a croit drumul său în Teatrul Viselor, care-i fotablul!…Pe toți trei îi știu și îi prețuiesc de-o viață. De când împărțeam aceeași chilie, la „Sportul”, cu profesorul de gazetărie și de Viață, întâiul lector al primelor mele texte dramatice, inegalabilul Ioan Chirilă, soțul distins al Iarinei și tatăl sever al lui Tudor, certat nu o dată la telefon că nu exersa suficient la flaut sau „corn”, ca și mediatorul între antrenorii de la Dinamo și feciorul lui cel mare, Ionuț…

…După ultimul succes, cu „Biloxi Blues”, de Neil Simon, premiera oferită de Iarina Demian și Tudor Chirilă, acum, în Sala Studio la Teatrul de Comedie, un spectacol realizat și cu ARCUB de cei doi creatori de Frumos („O lume pe dos”), înseamnă un triptic american de piese scurte. Dramaturgi mai puțin cunoscuți la noi, descoperiți de Tudor Chirilă, pe undeva, prin Singapore: Terrence McNally (cu „Preludiu și Liebestod”), A.R. Gurney („Problema”) și Christopher Durang („Naomi în camera de zi”). Ultimul autor mi s-a părut un veritabil Eugen Ionesco american, absurdul textului fiind potențat de jocul admirabil al Iarinei Demian, vulcan de neliniște și eseu de expresivitate. Actrița s-a contopit cu regizorul într-o atenție definitorie la orice detaliu, de replică, psihologie și costumație. O revedeam, fermecat, pe încântătoarea Iarina din „Cercul de cretă caucazian”, de Brecht, tot la „Comedie”, cu Sanda Toma și… prichindelul (de șase ani, pe atunci!) Tudor Chirilă, și din „Fuga” lui Bulgakov (în traducerea lui… Ioan Chirilă, care asigurase varianta română și pentru „Turnul de fildeș” la același teatru), cu genialul Ștefan Iordache, în regia de top a Cătălinei Buzoianu. N-a fost unica bucurie a serii.

…M-a cucerit și actul I, prin jocul excelent, nuanțat și vivace, total trăit artistic, ca gest și rostire, de Tudor Chirilă, interpretul unui rol extrem de greu. Al dirijorului chinuit până la sinucidere de vicii și gânduri, sub bagheta căruia ne fascinează Wagner, cu nemuritoarea operă „Tristan și Isolda”, abilitatea tehnică a regizoarei contribuind, aici, din plin la transfigurare. De altfel, muzica este aliatul Iarinei Demian în tot spectacolul, nemuritorul Handel făcând legăturile între cele trei acte (al II-lea, sub cota celor amintite!). Marius Drogeanu, Simona Stoicescu, Smaranda Caragea și Andrei Runcu, scenografia Ramonei Macarie și costumele Angelei Dumitrescu- în umbra celor doi…dirijori, însă într-un minunat joc de „orchestră”.

Teatru. „Tabelele” lui Caraman

februarie 19, 2010 1 comentariu

…S-a jucat, la „Național”, în Sala 99, și întâlnirea cu dramaturgii români. Actul II. Exact cum mă așteptam. Exceptându-l pe amfitrion, Ion Caramitru, distinsul director al UNITER și al primei scene a țării, plin de intenții bune,  nici un alt director de teatre din România n-a catadicsit să participe la un  „tablou” scurt cu dramaturgii autohtoni contemporani!… Nici regizorii n-au dat buzna (la ce bun, nu-i așa?!), „florile rare” numindu-se Ștefan Iordănescu, venit de la Timișoara, și Dan Vasile! Câțiva studenți, tineri la început de vis și meserie și doar 7 (șapte) dramaturgi: Olga Delia Mateescu, Dinu Grigorescu, Ștefan Caraman (venit de la Tulcea), Radu Macrinici, sosit și el de departe, Emil Mladin, Dan Mihu și subsemnatul. Mai mulți critici (Alice Georgescu, Ludmila Patlanjoglu, Iulia Popovici, Ileana Lucaciu, Constantin Paraschivescu, Nicolae Prelipceanu) și distinși oameni de teatru, cu maestrul Radu Beligan, Sanda Manu, Ilinca Tomoroveanu în primul rând. Context care, teoretic, stimula la discuții de fond…

…Teoretic, dezbaterea a început cu lectura impecabilă (de către colectivul de „zece actori” de la TNB) a unei piese, „Ziua perfectă”, scrisă de actrița Antoaneta Zaharia și laureată anul trecut la Concursul de dramaturgie UNITER. Un text ales, parcă, spre a susține ideea atâtor regizori și directori de teatre: n-avem dramaturgie română contemporană! Drama este că  unei asemenea scriituri, fără miză, fără acțiune, cel mult o culegere de replici frumoase, unele hazoase, i s-a acordat Premiul I !?! Nedumeriri și pentru maestrul Radu Beligan sau distinsa actriță Maria Teslaru care, după cum a mărturisit, dacă nu era obligație de serviciu, n-ar fi acceptat să participe la spectacolul-lectură cu un asemenea text (sincerități care au cam deranjat-o pe autoare!). Un text care neapărat trebuie să readucă în discuție Juriile și prestația lor…

…Tot teoretic, această întâlnire putea însemna un Moment. Eventual „Momentul Zero” al dramaturgiei autohtone contemporane. Practic, un asemenea iluzoriu „moment” a existat și acum un 10-12 ani, când, sub directoratul lui Dinu Săraru, tot la Naționalul bucureștean, s-a bifat o întâlnire cu dramaturgii români în viață. Promisiuni cât „Intercontinentalul” de alături, autocritici de circumstanță, un viitor anunțat atât de roz încât nu putea exista. Și nu s-a întâmplat nimic la nivel național, după acel Act I.

Dramaturgia română a rămas „Cenușăreasa”, atât a teatrelor, cât și a Uniunii Scriitorilor. Sigur, în acest deceniu, mulți dramaturgi n-au stat cu mâinile în sân, așteptând minuni. Nu am vrut să mă laud la întâlnirea din această săptămână, dar în răstimpul dintre cele două „momente” (unul ratat, al doilea… să mai așteptăm!) am avut, totuși, cinci premiere: două („Turnătorul și Actrița” și „Fata care dă cu pumnul”), la Teatrul Valah din Giurgiu, prima piesa fiind într-un turneu de real succes la New York!; câte una („Beethoven cântă din pistol”), la Theatrum Mundi (actualul Metropolis) din București, la cel din Bacău („Dona Quijota”) și la Pitești („Jucătorul de baseball”, în regia lui Matei Varodi; piesă care i-a adus Teatrului „Alexandru Davila”, la Festivalul internațional al teatrelor de studio, în noiembrie trecut, Premiul pentru susținerea dramaturgiei românești contemporane)! Am vorbit despre ultimele mele premiere tocmai pentru a nu lăsa impresia „autovictimizării”, când insist de ani buni pe nedreptatea care se face dramaturgilor autohtoni actuali!…

…”Lovitura de grație” avea să o dea confratele Ștefan Caraman, inițiatorul Scrisorii către Parlamentul României, de anul trecut, semnată de mai mulți dramaturgi. Autorul „Coloniei îngerilor”, de la Teatrul Mic, a venit armat cu idei mari și clare,  multiplicate și oferite participanților la dezbatere. În „mapa lui Caraman” există și un excelent studiu de caz: câte piese românești s-au jucat în ultimii ani buni la 20 de teatre din… România? Concluzia este halucinantă: din 370 de reprezentații la 20 de teatre din țară, numai 41 cu piese românești contemporane!?! Adică, 11%!?!… Orice altă discuție devine inutilă, orice scuză a regizorilor și, mai ales, a directorilor de teatre, jenanta! Vremea vorbelor a trecut, e timpul trezirii, domnilor!…

…Din „tabelele lui Caraman”, cele mai multe te lasă absolut interzis. Credeați, spre exemplu, că mult-lăudatul, mediatizatul Teatru „Radu Stanca” din Sibiu nu știe de cinci ani încoace termenul de piesă românească, negăsindu-și una locul în 38 de premiere care au costat foarte mult?!… Zero absolut la capitolul „piesă românească” și în dreptul ultimilor ani la Naționalul „Lucian Blaga” din Cluj, la Naționalul din Tg. Mureș, la „Bulandra”, „Odeon”, la Satu Mare…

La „Nottara” nu s-a jucat decât o piesă autohtonă din 18 producții, a doua fiind semnată de actrița și regizoarea Diana Lupescu, soția directorului teatrului, pe care autorul studiului nu o consideră autor dramatic!… La „Comedie”, care de 4 ani, ține și un Concurs de comedie românească, n-au văzut lumina rampei decât două texte românești scrise în țară (tot din 18 premiere), ambele semnate de Adrian Lustig, și niciuna dintre piesele premiate în Concursul teatrului!?!… La Naționalul „Marin Sorescu” din Craiova, numai doi români pe afiș (din 19 spectacole)!… La Brăila, Galați, Piatra Neamț, Brașov, Ploiești, câte un autor român contemporan!…

…La jumătatea drumului, că nu pot spune „la polul opus”, Naționalul bucureștean, cu șapte dramaturgi români contemporani jucați, din 44 de premiere, în 7 ani; tot șapte texte autohtone, din 22 de spectacole, și pe afișul Teatrului Mic (împreună cu Foarte Mic!); din 21 de producții, 6 piese contemporane românești (3 scrise de către actorii teatrului!) la Naționalul din Iași; 5 texte românești montate (din 19) la Naționalul din Timișoara; 3 autori autohtoni (din 22 pe afiș!), la „Metropolis”….

Ce spuneți domnilor directori de teatre și responsabili ai sectorului „cultură” din Primării, Consilii Județene și Ministerul de resort?!

…Convins că piesa românească actuală Există, însă nu este citită, i-am sugerat inițiatorului ultimei dezbateri nobile în intenție, lui Ion Caramitru, să ceară dramaturgilor prezenți la Colocviul de la Sala 99, câte 3-5 texte alese de ei. Să fie citite și abia apoi să discutăm dacă avem dramaturgie românească. Ideea rămâne valabilă!…

La ora actuală, nu de Colocvii-alibi duc lipsă dramaturgii autohtoni (Există de ani buni Clubul dramaturgilor, în fiecare lună, la Uniunea Scriitorilor). Ci de montări făcute cu interes, cu dragoste, într-o necesară conclucrare regizor-dramaturg. Numai așa se poate ieși din Criza morală, infinit mai nocivă decât cea materială, invocată, pe bună dreptate, și la ultima visare a celor care nu se pot vindeca să scrie teatru în limba română!

…Pe freneticul confrate Ștefan Caraman (jucat cu trei piese în ultimii trei ani) l-am cunoscut personal, săptămâna aceasta, la „Sala 99”. Culmea e că noi eram parcă amici de multă vreme. Poate și pentru că eu sunt un vechi comentator sportiv îndrăgostit de când mă știu, până la obsesie, de teatru, iar el e nepotul fostului vârf al Farului Constanța, Dumitru Caraman, cel care a dansat de 143 de ori pe prima scenă fotbalistică a țării, în distribuții selecte ale Echipei Mării, pentru care a marcat 33 de goluri.

Fotbalul și Teatrul, două dintre bucuriile rare ale Vieții, aflate în impas în România zilelor noastre…

Aștept măcar o Trilogie bucureșteană!

februarie 3, 2010 4 comentarii

…În ultimele trei luni, am avut bucuria să urmăresc o „Trilogie a Nordului”, pe scenele teatrelor noastre. Trei spectacole cu piese nordice (două norvegiene și una daneză) având un numitor comun: regizorul Vlad Massaci, ajuns la o încântătoare maturitate de creație. Fin psiholog, atent la orice detaliu, însă conștient că niciodată Întregul (adică Spectacolul!) nu poate fi o simplă sumă a părților, Vlad Massaci se află pe val. S-a aplecat cu atenție și pasiune peste filozofia Nordului, de la necomunicare (în piesa norvegiană „Frumos”, montată distins la Teatrul „Toma Caragiu”, din Ploiești), la incest („Aniversarea”, un dur text danez, ajuns excelent spectacol la „Nottara”) și grija pentru reintegrarea celor rătăciți în societate („Elling”, altă piesă norvegiană, un recital de gală regie-actori-scenografie, la „Comedie”). Despre toate aceste minunate spectacole realizate de Vlad Massaci am scris pe larg în rubrica mea săptămânală („Amanta mea Thalia”) din revista de mare titaj „Taifasuri”.

…Ochiul cronicarului râde, ochiul dramaturgului plânge. Pentru că, în contrast cu Trilogia Nordului, constat că nici noul an n-a demarat prea fericit pentru dramaturgii români contemporani. Un ianuarie interzis românilor pe scenele bucureștene, fără vreo premieră autohtonă în prima lună din 2010!?! Eterna scuză a majorității directorilor de teatre și regizorilor sună: „Nu avem dramaturgie română contemporană!”. Nimic mai fals! Dramaturgia aceasta, și cu umbre, însă și cu reale lumini, există. Trebuie doar citită! Sub acest aspect, numai laude pentru proiectul remarcabilului om de teatru Mihai Mălaimare care anunță deschiderea, în primăvară, a unei noi săli, la „Masca”, destinată textelor românești! Semn că piese există…

…Sunt lucid și n-am să visez ca prin Nordul continentului nostru (sau prin… Sud!) să se găsească un Vlad Massaci în stare să monteze o Trilogie Română! Ar fi curată Utopie!…

Mă tem, însă, că tot utopic este și gândul ca până la finele actualei stagiuni să consemnăm o Trilogie Română măcar pe scenele bucureștene. Ce părere aveți?!