Arhivă

Post Tăguit cu ‘Sevilla’

Jurnal de vară (7). JUNELE M.M.I. ȘI POVESTEA COSTUMULUI PURTAT LA ZAGREB, SEVILLA ȘI BARI!

iulie 16, 2017 Comments off

… Da, am fost și eu un june-prim! Unul îndrăgostit de Viață și de meseria de comentator sportiv, chiar dacă am terminat Facultatea de…filosofie. Nu știu când am descoperit bucuria de a fi îmbrăcat elegant, musai cu sacou, cămașă albă și cravată. Așa am fost și în prima mea zi de…Taximetrist de noapte la New York, ținută ce i-a impresionat pe americanii-pasagerii mei care m-au întrebat din ce țară vin, iar când le-am spus din România, au vrut să știe dacă, acolo, toți taximetriștii sunt așa eleganți, iar eu le-am zis, fudul, că nu doar taximetriștii, ci mai toți oamenii sunt îmbrăcați civilizat la mine acasă, iar eu sunt…ziarist, nu taximetrist, am urcat în „office-ul galben” doar să fac o mână de bani, să-mi aștept familia, în America, în condiții civilizate și să scot un ziar în limba română, ceea ce s-a și întâmplat, la șase luni de la aterizarea pe J.F.Kennedy și la patru luni după ce m-am autocondamnat, pentru cinci ani și jumătate, la „carcera galbenă”…
…Costumul din fotografia aceasta, realmente de Arhivă sentimentală (mulțumesc mult lui Cristian Otopeanu, care a postat-o!), are o frumoasă, nostimă istorie…

…L-am îmbrăcat în premieră, nou-nouț, în deplasarea de trei zile de la Zagreb (6-8 mai 1977), unde Naționala noastră de fotbal, antrenată de legendarul Ștefan Kovaci, avea să întâlnească, în preliminariiile C.M., „Cea mai puternică Națională din ultimii 20 de ani a plavilor”, cum scria presa iugoslavă. La Zagreb, unde „tricolorii” noștrii, culmea ghiniorului, la îmbarcarea în charter, nu-i aveau pe Răducanu, Dinu, Dumitru, Lucescu, accidentați în ajun. Eu trebuia să transmit, pe 8 mai, meciul pentru TVR și, înainte de plecare, mi s-a transmis ferm, de două persoane „grele”, să fiu foarte atent la ce vorbesc, din moment ce 8 mai este ziua pcr!…Eram cocoșat de emoții, nu prea am mâncat, n-am putut dormi în cele două nopți, în camera cu nea Mache, alias Eftimie Ionescu, ba, cu vreo 18 ore înainte de meci, în toiul nopții, am preferat să ies în vestibulul din fața camerei și să simulez exerciții de…comentariu, cu gândul la partidă. Făcusem trei variante de final, ăsta era cel mai greu, transmiteam, doar, în… ziua partidului: 1. Ne bat sârbii de ne sună fotbalul în cap, și nu știam cum pot încheia comentariul unui asemenea meci?! 2. Ne bat greu, ceea ce ar fi onorabil… 3. Și, așa, ca o Iuzie, facem un norocos 0-0!
…La masa de prânz, din restaurantul hotelului, unde era Naționala, nea Piști a invitat toți ziariștii veniți pentru meci, La masa gazetariulor, Ștefan Kovaci a umplut paharele și a toastat pentru…victoria noastră!?! Eu,care înaintea transmiterea la TV a unui meci, darămite al Naționalei, nu mâncam și nu beam strop de alcool, am refuzat politicos să duc paharul la gură… Nea Piști s-a cam supărat, „Bine, nu vrei să-i batem pe sârbi?!”, mi-a dat o replică de KO, așa că am sorbit din licoare, ciocnind pentru Victoria noastră! Și a fost, incredibil, dar strict autentic, 2-0 pentru Naționala României, golurile fiind marcate de Dudu Georgescu și Iordănescu, în prima repriză!…

……Am avut șansa să fiu ales ca „secundul” lui Ioan Chirilă, profesorul meu în gazetărie, trimiși la meciul-meciurilor pentru fotbalul românesc, Finala Cupei Campionilor Europeni de la Sevilla, în…7 mai 1986! Steaua contra colosului Barcelona!… Acum, se știe istoria partidei de Legendă pentru noi: Duckadam, Eroul, cu patru penalty-uri apărate, Balint și Lăcătuș, unicii transformeri, și… 2-0 pentru Steaua, devenită Regina Europei!… Seara, la vreo trei ore după meci, am făcut o fotografie (pe care am publicat-o de mai multe ori!), lângă Trofeul Cupei Campionilor Europeni, postat la intrarea în restaurantul de la Hotel Macarena. Eram în același costul pe care-l purtasem la Zagreb!…Costumul de 2-0!

…Vara lui ’90! Italia. Coppa del Mondo,. România calificată după 20 de ani la un Mondial. Sunt acreditat pentru ziarul meu de la New York, „Lumea Sporturilor”. Primul meci, la Bari, contra URSS, debutul în Grupa din care mai făceau parte Camerun și…Maradona! Începând să cred în fetișuri, am luat cu mine peste Ocean același „Costum de 2-0”, cum l-am numit cu drag!… Așa, ca un Destin, în 4 iulie 1986, când am părăsit Bucureștiul, luând drumul cumplit de greu al vizei pentru America (vezi Lagărul de refugiați de la Latina) între puținele haine din micul meu bagaj s-a aflat și…Costumul de 2-0! Era Trofeul meu sentimental…
…Înaintea jiocului cu sovieticii de la Bari, la Centrul de presă, reîntâlnire după patru ani cu mulți dintre confrații de la „Sportul” și din presa de sport din țară, cărora le adusesem și câte un mic souvenir american. Unii, aveam să aflu, după partidă, au cârcotit, că, vezi Doamne, am ajuns de rău de tot în America, de n-am avut bani să-mi cumpăr un costum nou, tot cu ăla din țară am venit!.!?!.. Dincolo de răutăți, rezultatul: România-URSS 2-0, ambele goluri marcate de Lăcătuș!

…Aceasta a fost frumoasa Istorie a unui costum și a unui june îndrăgostit de Viață și  Sport, acum, de Teatru. Fără a uita vreodată Minunata mea istorie de Comentator sportiv!

Jurnal de Primăvară (13). AZI, 31 DE ANI, LA SEVILLA, FERICIT, CU REGINA EUROPEI, STEAUA! AZI, 7 MAI 2017, ACASĂ, TRIST, SCÂRBIT…

mai 7, 2017 Comments off

…Era 7 mai 1986. Azi, 31 de ani. Am trăit un Miracol, Fericirea de a vedea cum Steaua a fost altchimistă în Andalusia și a născut o Legendă pentru România!… A fost Magnifică, aruncând în aer toate calculele specialiștilor și speranțele spaniolilor, învingând marea Barcelona, chiar pe tărâm iberic, sub privirile pierdute ale Regelui Juan Carlos care bâiguia (îl văd și aud, parcă, și acum, acolo, la 10 metri în spatele meu!), ca un copil: „N-am văzut așa ceva în viața mea!”… Cum să vadă, nu văzusem nici noi, nu văzuse nimeni în Lume. Duckadam a apărat PATRU (unul, doi, trei, patru!) penalty-uri, Balint și Lăcătuș au transformat siguri pe ei, și STEAUA, condusă cu măestrie de Emecic Ienei, a învins cu 2-0, scor ce-a înconjurat imediat lumea, în acea Noaptea a Miracolelor, Noaptea Generalilor. când Steaua cucerea Cupa Campionilor Europeni și ne urca în Legendă, într-un Destin ce părea că ne e potrivnic!

…Azi, 31 de ani, am petrecut până în zori, cu maestrul meu Ioan Chirilă. la restaurantul din hotelul Macarena, până când Eroii de la Sevilla au urcat în camere să se odihnească, dacă vor putea…
…Am o imagine din acea Seară Magică, de Vis, făcută de un fan al Stelei, Costică Mijaica, venit la Sevilla de peste Ocean, de la New York, unde aveam să devenim, peste câteva luni, buni prieteni și să pornim (la 13 iunie 1987) întâiul Ziar de sport în limba română din afara țării: „Lumea Sporturilor”! Sunt la masă cu Regii Europei, un grup de jucători steliști, unii cu soțiile, în frunte cu Legendarul Duckadam, omul cu cele patru penalty-uri care au rescris Istoria Cupei Campionilor Europeni…

…Despre Legenda de la Sevilla ar trebuit să discutăm, cu sufletul plin, în fiecare an, pe 7 mai, de 31 de ani încoace! Și să toastăm, în fiecare seară de 7 mai, un pahar cu șampanie sau vin sănătos pentru Regina Europei ’86, inegalabila Steaua!

…Din păcate, azi, 7 mai 2017, cei mai mulți discută, cu „off”, despre cine va câștiga bătălia finală a unui campionat intern șchiop. Căci asta a ajuns, în ultimii doi-trei ani, Divizia A, mă rog, Liga 1, și primul vinovat este nababul din Pipera, J.B., patronul guraliv și arogant care a făcut din Regina Europei o neștiută FCSB!?!… Știu, unii vor spune, iarăși, că Don Jiji cel bogat a băgat bani, nu glumă, în Steaua! De acord, dar să nu uităm câți bani a scos latifundiarul din imaginea Legendei, făcându-și nume, relații și afaceri de neimaginat numai și numai datorită STELEI! Așa că, vă rog, mai încet cu pianul pe scări!…
…În loc să respecte Legenda și pe ai ei Meșteri, de mulți și-a bătut joc, în loc să facă o Academie cu acest nume sonor în Europa fotbalistică, J.B. nu s-a gândit decât la buzunarele lui, la cum să-i slăbească pe ceilalți care pot câștiga campionatul (Astra, anul trecut!), opunându-se ca el să facă alți și alți țechini cu milioanele din Liga Campionilor!

…Azi, 7 mai 2017, REGINA EUROPEI, STEAUA, are o sosie, numită în acte FCSB, iar în realitate o Selecționată Divizionară! Asta a făcut Conul Jiji Becali, a luat cei mai buni jucători din Liga 1, de la Astra, Viitorul, Dinamo, Pandurii, Craiova, Timișoara, Cluj, Voluntari etc. Și anunță cu o aroganță realmente nesimțită că va mai cumpăra alți 8-10 jucători! Că, dacă e patronul nabab, el e și antrenorul și strategul și Dumnezeul echipei!… Ceea ce nu a învățat, însă, nici în plimbările pe la Muntele Athos, nici măcar la…bulău, se vede, nababul din Pipera, este că Mintea și Omenia nu se cumpără, iar Dumnezeu nu doarme!…

…Nu știu dacă Selecționata Divizionară a lui Jiji Becali va câștiga or ba titlul. Nici nu mă interesează. Știu, doar, că și-a bătut joc de campionat, de toate echipele și suporterii lor, de etică (pardon?!), dacă nu și de lege, din moment ce ultima lui strategie, 100.000 de euro, primă de instalare pentru încă un jucător de la Astra, Morais, înaintea meciului direct, posibil decisiv, miroase a MITĂ, vinovați în fața legii (Ce m-a apucat, Doamne, cu legea?!) fiind cel care dă, dar și cel care primește!…Ba, el, chipurile mare bisericos, a trădat și toate învățăturile Scripturii! Și, atunci, cum să nu-l lovească Bunul Dumnezeu?!
…Cum să nu fiu trist, scârbit, în acest 7 mai 2017, zi în care, acum 31 de ani, STEAUA devenea REGINA EUROPEI, nu jucăria unui oier ajuns milionar?!

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

Jurnal de iarnă (23). 14 FEBRUARIE 1987. CUM A FOST PRIMA MEA ZI DE TAXIMETRIST LA NEW YORK…

februarie 14, 2017 Comments off

…Acum 30 de ani, într-un istoric (pentru mine!) 14 februarie 1987, urcam întâia dată pe un taxi, în New York, ca șofer, of course, la o lună și trei săptămâni de când debarcasem în America, unde nu pusese piciorul Columb, el ajungând prin Bahamas… Am găsit curajul inconștientului să iau, la 3 AM, adică în zori, dintr-o stație din Rego Park, în cartierul Queens (unul din cele cinci din Big Apple!), un metrou gol, cu numai doi afro-americani ascunși pe sub cartoane în vagonul modern, mergând spre compania de unde începea visul meu american, cu închirierea unei mașini de făcut bani. Eu eram la sacou și cravată, cu un „Alain Delon” nou-nouț, primit de la un amic ziarist în Lagărul din Italia, cu o frumoasă căciulă albă din blană de iepure. Engleza era o mare necunoscută, știu doar că unul din cei doi băieți fără adăpost a fost atras de căciula mea, am reușit să-i explic pe limba lui că e o căciulă dintr-un animal din Estul Europei! Nu știu ce a înțeles el, știu sigur că, spre marea mea șansă, s-a deschis ușa metrolului și am coborât la stația „Queens Plaza”! Altfel, cu siguranță, rămâneam fără căciulă, fără „Alain Delon” și, poate, fără Viață!…

…La Compania unde venisem cu noaptea pe umeri să închiriez taxilul, erau, la ora aceea criminală, patru tineri din Haiti, Honduras, Vietnam și India, plus doi americani, cum aveam să aflu, după ce s-au ridicat, ca la o comandă, la intrarea mea, iar boss-ul de la ghișeu a tresărit și el, crezând că sunt vreun inspector, venit în control! Nu mai văzuseră un cerșetor de dolari la sacou și cravată, în haină de blană luxoasă și căciulă strălucitoare… Nici primii mei pasageri nu mai întâlniseră așa ceva, iar când le-am răspuns că sunt din România, m-au întrebat uimiți, dacă toți taximetriștii sunt atât de civilizați și moderni în țara mea natală?! Of course!, le-am replicat mândru, ce altceva puteam să le explic…

…Întâia cursă, halucinantă! Cum am ieșit de pe Queensboro Bridge, la 3:40, în zori, gata să intru în Insula Miracolelor, Manhattan, îmi fac cu mâta trei barbate, piperniciți. Îmi zic că-s băftos! Numai că cei trei chinezi, nu știu o iota engleză, țiuie o adresă, fiecare în aceeași limbă inexistentă. n-ai cum să înțelegi. Le dau un pix și un pix să scrie unde vor să ajungă, îmi aruncă hârtia și tot țiuie, arătând înainte. Zic, la întâmplare „Queens Bulevard sau Northen Bulevard”? Explodează de bucurie la al doilea Bulevard pronunțat de mine. Spre Northen, Ionescule! Cu strada o fi mai ușor… Auirea! Opresc de trei-patru ori în fața unor străzi până să-și dea seama unde stau! E strada 168! Notez pe foaia de parcurs… 13 dolari cursa, primii mei bani munciți în America! Îmi dau 14 dolari, le mulțumesc, sunt numai zâmbet… Cum ajung, drace, din fundătura sata, înapoi, în Manhattan-ul în care nici n-am intrat cu taxiul?! Mă uit și văd luminile de la Empire State Building și, fericit, ajung pe Northen Bulevard, pe drumul spre Manhattan… Numai că mă opresc două femei, n-am voie să refuz nicio comandă, mă întorc șapte-opt străzi, cursă scurtă, 2:75, îmi dau 3 dolari, s-a făcut ora 4, am 17 dolari, rentul e 63 de dolari, plus benzina, cam 17-19 dolari. Restul e al meu. Mai e departe până la el… Parcă zbor spre Manhattan!

…După 11 ore, de zi, la 3.30 PM, deci spre după-amiază, am încheiat întâia mea zi de taximetrist, cu primii 87 de dolari munciți în America! Dan Lupu, geologul care mă știa de la TV, cunoscutul comentator sportiv, și m-a ajutat în primii pași spre obținerea Hack licences-ului de taximetrist, mi-a zis că-s băftos cu 87 de dolari în prima zi! Numai că mi-am și explicat de ce mi-a mers foarte bine: “Azi e Valentine’s Day, Bătrâne! Se mișcă orașul până în zori!”… Și m-a sancționat, vâzând ce elegant am venit eu la galeră:”Domnu’ ziarist, să nu te mai văd pe-aici așa de bine îmbrăcat, ca la parada modei! Aici e șmotru, frate!… Vrei să te atace să-ți ia hainele sau banii pe care nu-i ai?!”

… Deși memorasem harta New York-ului, la Roma, din mapa cu ghiduri americane ce le cumpărasem și studiasem, habar n-aveam, de fapt, sub atâta emoție, de geografia New York-ului. Simțeam că-mi alunecă gheață pe șira spinării, când urca un pasager, pe care-l întrebam în engleza mea incipientă, foarte politicos, dacă știe să-mi arate drumul, explicând tulburat că-i debutul meu. Cei mai mulți m-au felicitat și mi-au urat „Good luck”, asta pricepeam, știu că două tipe din Utah vrând să ajungă în Central Park, m-au dus în statul New Jersey, prin „Holland Tunnel”, eu luând-o „tot înainte”, cum mă îndrumau ele, ca, imediat cum am priceput c-am luat-o razna, să întorc ilegal la capătul tunelului, ca să nu plătesc toll-ul de 3 dolari, noroc că nu m-a văzut nimeni, aș fi spus din prima zi „Adio, taxicab, vis de nabab!”… Atunci, de Valentine’s Day, am început cursurile de cinci ani și jumătate la cea mai grea, dar și cea mai frumoasă, inegalabilă Universitate a mea, cea a Vieții, care m-a făcut un alt Om!

…Anul patru ani, pe 14 februarie, plângeam de fericire, la Viena, după premiera piesei mele „Pușlamaua de la etajul 13”, la Teatrul Pygmalion, în traducerea și minunata regie a lui Geirun Țino, și în interpretarea fabuloasă a actriței Julia Prock-Schauer, spectacol care se joacă și în noua stagiune…

…14 februarie 2014! Am reînceput, singur, după 6 ani și 11 luni, bătălia pe Golgota cancerului. America m-a învățat, încă de pe taxi, să mă lupt, să cred în Viață!… Peste 12 zile, deschid stagiunea la Teatrul „Tudor Vianu” Giurgiu, cu „Secretul Atomic”, de Lucia Verona… Claudia Motea a început o nebunie de spectacol teatru-film cu textul vieții mele (deocamdată!) „Pușlamaua de la etajul 13″… Am de trimis cronica dramatică, mâine, la revista „Taifasuri”… Mister-cancer, n-ai nicio șansă!… „Lupta reușește mai ales celui care iubește mai mult lupta decât succesul”, spunea Poetul. Golgotei mele nebune îi voi dedica, sunt sigur, curând, o carte! De Teatru, care altul să fie refugiul meu?!…

…Post Scriptum. O primă formă a acestui material pregătit pentru volumul “Jurnalul unui trăznit” , a fost citit, imediat de cum a apărut pe blogul meu, de una dintre rudele mele din America, minunatul coleg de la „Sportul”, Paul Romoșan Masson, stabilit de decenii în însorita Californie. Rânduri superbe postate de Paul pe Facebook, cărora am simțit sufletul că vrea să le răspundă foarte pe scurt…
…Dragă Paul, sunt mândru că am terminat Universitatea Vieții, în „office-ul galben”, la New York, unde ai studiat și tu și toți cei (și câți alții!) amintiți. Nu pot uita că tu m-ai dus cu mașina întâia oară în Manhattan și Bronx, și m-ai încurajat să urc pe taxi, pentru experiență de viață și bani! Fără Golgota galbenă (a taxiului!), rămâneam o umbră gânditoare, cum venisem din România! Fără el, n-aș fi scris cartea vieții mele „Taximetrist de noapte la New York” (două ediții!)! Lucrurile minunate nu se dobândesc ușor, ci cu lacrimi, curaj, trudă pe brânci, noroc și cu Bunul Dumnezeu mereu copilot!…

…Am și eu Serbările mele galante, rare!
…În fiecare 7 mai, mă întorc cu gândul și sufletul plin, la Sevilla, unde, în 1986, am participat, alături de marele Ioan Chirilă, ca trimiși ai ziarului „Sportul” (nea Vanea era șeful meu de secție, la “Reporteri speciali”, unul dintre colegii la care ai ținut și tu!), la Miracolul cuceririi Cupei Campionilor Europeni, de către Steaua…
…14 februarie 1987, întâia mea zi la Universitatea Vieții din New York!… Despre această experiență fabuloasă, am scris și publicat, în 2000, un volum de memorialistică (“Taximetrist de noapte la New York”), publicat în două ediții, lansat, la București și New York, cu succes nebun. Carte care s-a vândut și pe sub mână. Chiar și în…2016! N-am timp și nervi pentru găinarii pe care i-am mirosit imediat!
…În 2016 am decis să urc experiența mea de driver și pe scenă. Ca atare, a apărut volumul de teatru cu același nume: “Taximetrist de noapte la New York”. Au existat trei tentative de a se monta această piesă. Dar, fie piesa e prea grea, fie eu nu-s norocos în acest caz. Încă mai cred că va fi un spectacol deosebit, dacă și regizorul și interpretul pătrund nebunia și povara Șoferului de noapte în Babilon!
…9 martie 2007, întâia operație de cancer la prostată, în București! Bunule Dumnezeu, încă TRĂIESC!
…Sunt trei date la care ciocnesc (de patru ani, singur!) câte o cupă cu șampanie și îi mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru câte Clipe de Viață mi-a oferit!

POST SCRIPTUM
În loc de pre sau post Față, rânduri apărute în volumul de Teatru!

*Un taxi numit dorință, pe Broadway…

…Nu mi-e jenă, o clipă, să spun că am fost taximetrist la New York, mă mândresc, chiar, cu acel curaj nebun, taximetria este un formidabil test pentru oricine, numai că, dacă mi-ar oferi cineva, acum, un milion de dolari să urc, iarăși, Golgota galbenă, aș refuza, deși, fără ea, categoric, aș fi fost mai sărac sufletește și mai slab moral, mai tot ce știu despre Viață, Libertate și Noua Filosofie a Lumii n-am învățat din cărți, piese de teatru sau din filme, ci din “insomniile” mele permanente, sub soare și sub lună, în uriașul Amfiteatru american, alergând după Viață și money, money, money cu moartea în spate, în acest uluitor Babilon, Turn Babel botezat magic New York, unicul oraș din lume în care aș putea trăi, în afara Bucureștiului natal…
…Acum, în Bucureștiul natal sau oriunde vă aflați, urmează să citiți o piesă de teatru. Una aparte, nemaivăzută, nemaiscrisă. Mai bine zis o dramatizare. Dramatizarea volumului de memorialistică „Taximetrist de noapte la New York”. A apărut în 2000, în două ediții, care s-au vândut ca pâinea caldă, ba un editor șiret a mai scos un tiraj și pe sub mână. A fost Cartea vieții mele! Lansată cu succes nebun, la București și la New York, de câte două ori în fiecare oraș. La Uniunea Scriitorilor și între Zgârie Nori, cu o mare de taximetriști alături, cu toții eroi ai volumului, trăit și de ei, dedicat lor …
…De atunci, cereri și iarăși cereri pentru această carte! Nu-i lună, cred, nici, acum, după 15 ani de la publicare, să nu mă întrebe, prieteni și necunoscuți, unde mai pot citi volumul, de ce nu îl mai reeditez?!
…Acum, în loc de reeditare, dramatizarea cărții! De ce?
…La un an de la apariția volumului „Taximetrist de noapte la New York”, reputatul regizor de film Ioan Cărmăzan mi-a mărturisit că ar vrea să urce pe marele ecran cartea mea, veritabil scenariu de film. Ideea m-a onorat, însă m-a și pus pe gânduri… Pentru o scenă din film se trag zece, douăzeci de cadre. O cursă cu taxiul nu poate fi repetată o singură dată! Niciodată nu seamănă perfect una cu alta!… Aventura mea galbenă este una irepetabilă!… Viața bate filmul!
…Teatrul mi se pare mai aproape de ceea ce am trăit eu, noapte de noapte, în „office-ul galben” care a gonit, de atâtea ori, prin fața teatrelor celebre de pe Broadway. Adevărul este că am jucat și eu, în fiecare seară, un mic rol pe Broadway, avându-i parteneri de scenă pe legendarii Anthony Quinn și Greta Garbo, pe Fata lui Fidel Castro și Imelda Marcos, drogați și damnați, minunați și siniștri figuranți, un apaș și mai mulți borfași, profesori și studenți din mai toată America, dar și de peste drum, la Est, din Europa. Jur că nu am avut, măcar o dată, Iluzia de a fi jucat ca dramaturg pe Broadway. Dar eu n-am renunțat să fiu, în acei ani de galeră, și taximetrist, și ziarist, și dramaturg…
…În aceeași zi, acreditat ca ziarist la ONU sau la U.S.Open, iar noaptea încovoiat pe volan, alergând mereu optimist, cu moartea în jur, după un pumn de dolari. Nu poate exista piesă mai frumoasă, în care fiecare scenă reflectă viața dintr-o cursă, un destin, sublim și tragic spectacol de teatru scurt!
…”Taximetrist de noapte la New York” n-a fost un captivant roman, cum au scris mulți. A fost o radiografie de Viață. Acum, Viața aceasta s-a apropiat de scenă. Nu știu dacă va vedea vreodată luminile rampei. Ca dramaturg, am simțit, însă, de ani, obligația de a face din experiența mea de viață și o piesă, verite, nefardată. Una, cu scene în plus față de carte, una scrisă, nu doar trăită, ca și volumul, într-un ritm aparte, fără frâna de suflet trasă. În ritmul inegalabil al New York-ului!… Pentru mine, Teatrul este mai Viață decât Filmul! Judecată de dramaturg, ce vreți…
…Dacă piesa aceasta, Monodrama mea verite, se va juca vreodată, neapărat trebuie să ajungă și la New York, în fața taximetriștilor români, cei mai chinuiți și mai bravi oameni pe care Dumnezeu mi i-a făcut prieteni fără de moarte…
…Și piesa aceasta le-o dedic lor.
…Și scumpilor mei copii, Ducu, Mircea-Robert și Maria.
…Și sublimei Genevieve, care mi-a dat viața de Bunic!
-Și micuței, sublimei Celine, nepoțica de un an, în 10 februarie 2017, îngerul de copil care a învins de două ori Moartea în primele cinci zile de Viață!
…Și îi mulțumesc Bunului Dumnezeu că mi-a dat forța să scriu (greu, tare greu!) această piesă retrăită, aproape de sfârșitul ultimei curse!
*Din volumul în curs de șlefuire “Jurnalul unui trăsnit”

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

Euro 2016 văzut de-Acasă (26). GRIEZMANN, NOUL PLATINI, ȘI…GERMANEXIT!

iulie 8, 2016 Comments off

…De 58 de ani, mai exact din 1958, Franța nu a învins Germania într-o partidă oficială!?! Cei mai mulți nu-i prea dădeau șanse nici în noaptea asta, în semifinala de la Marsilia. În pofida apetitului ofensiv al “cocoșului galic”, 5 goluri în ultimul meci, fie și cu Islanda, și a absențelor grele din team-ul campioanei mondiale (Gomez, Khedira, Hummels). Panzerele aveau, însă, să treacă cu bine peste startul lansat al gazdelor, cu marea ratare a lui Giezmann, și s-au năpustit pentru careul francez, numai paradele portarului Lloris ținând tabela nemișcată. A fost repriza nemților, dezinvolți și disciplinați la mijloc, fie și cu tinerii Kimmich și Draxler pe flancuri, dar fără un vârf, Thomas Muller (fără gol în acest turneu!) continuându-și eclipsa de formă de la acest Euro. O repriză albă, dominată de nemți, în care, tot ei, aveau să fixeze scorul la pauză: 1-0 pentru…Franța! Pentru că, la un corner de pe dreapta, în minutul 2 al prelungirilor, în careul german, experimentatul Schwesteinteiger a comis henț, iar centralul italian Rizzoli s-a consultat cu arbitrul din spatele porții și a decis penalty pentru gazde!. Și a transformat liderul golgeterilor turneului de la ora semifinalei, Antoine Griezmann… Al doilea henț al nemților în propriul careu, în 5 (cinci) zile, după cel al lui Boateng în meciul cu Italia, de sâmbăta trecută!?!

…Gol care avea să trimită în arenă, după pauză, o echipă a Franței mai sigură pe ea, mai combinativă, chiar dacă Payet n-a jucat mai nimic (a și fost înlocuit), iar Girou părea venit de la Țăndărei, ratând nepermis, de două ori, scăpat singur spre gol. Francezii aveau, însă, în echipă un nou Platini, încântătorul Antoine Griezmann, cu ochii lui albaștrii și zâmbetul nelipsit, semn al bucuriei de a juca, văzută, parcă, numai la Messi. Atacantul de 25 de ani al lui Atletico Madrid a condus ca un adevărat maestru contraatacul letal pentru nemți, iar în min.72, a speculat încântător, centrarea neașteptată a lui Pogba (în sfârșit, prezent!), uluitorul Neuer a gafat ca un copil în curtea școlii, iar noul Platini a marcat cu eleganță, pe centrul porții, de la vrea 11 pași și câțiva centimetri: 2-0!…

…Șocați, suporterii germani își căutau speranțe în istorie, așa și-au amintit că, la Espana ’82, Franța a mai condus Germania la două goluri diferență (3-1), în…8 iulie (nu 7, ca azi!), la Sevilla. Atunci, Littbarski a deschis scorul în min.17, Platini a egalat, în min.26, din penalty. În prelungiri, Tresor-min.92 și Giresse-min.98 au dus scorul la 3-1 pentru Franța. Dar, Rummenigge-min.102 și Fischer-min. 108 au marcat și nemții au ajuns incredibil la 3-3! Și s-au calificat la penalty-uri (5-4, ratând Six, Bossis, pentru francezi, respectiv Stielike)!… Panzerele sperau să repete minunea și în noaptea asta, căci ele nu acceptă niciodată umilința, mai ales că, pe margine, antrenorul Joachim Low aproape că plângea. Au încercat să replice, însă au forțat cu atacuri previzibile, fără sclipiri, vădit nervoși, n-au avut nici noroc (bară, Kimmich, min.74), iar intrarea salvatorului Gotze (cel care a marcat golul ce a desemnat ultima campioană mondială!), aruncat în arenă spre final, n-a adus nimic nou. Când nemții au găsit, în fine, un culoar fericit să relanseze meciul, s-a opus extraordinarul portar francez Lloris. Ne aflam, însă, în primele două minute (din patru) ale prelungirilor! Și a rămas 2-0!…
…Germanexit, la Euro!…

…Franța merge meritat în Finala de duminică, la Paris, cu Portugalia, la un nou duel: Griezmann-Ronaldo! Cine ar fi crezut, acum o lună?!
…O nouă Finală latină! A 4-a în istoria de 15 ediții a Europeanului: Franța-Spania 2-0, în 1984, în Franța; Franța-Italia 2-1, „gol de aur”, 2000 (ediția din Belgia și Olanda); Spania-Italia 4-0, 2012 (Polonia și Ucraina)!
…Antoine Griezmann, erou de roman, Sau film. Sau piesă de teatru. Pe la 13 ani s-a văzut nevoit să plece din țara natală, Franța, pentru că la juniorii lui Lyon nu-l băga mai nimeni în seamă! A fugit în Spania, la Real Sociedad. Și a ajund, iată, golgeter la Euro 2016!..
…Eroul Meciului din noaptea asta, Antoine Griezmann, a ajuns la cota 6 în clasamentul golgeterilor și vrea să cucerească și acest titlu. În amintirea acelei “duble” istorice-titlul de campion european și cel de golgeter al turneului din 1984, obținuite, la Paris, de Michel Platini, cu 9 goluri marcate toate la acea ediție (spre deosebire de Ronaldo, cu același punctaj reușit în…3 ediții!)…

…Ștafeta starurilor franceze continuă…

Euro 2016 văzut de-Acasă (23). EXACT ACUM 30 DE ANI, PE 4 IULIE, luam Lungul drum al nopții către America!

iulie 3, 2016 Comments off

…4 iulie 1986. Era într-o vineri. Abia se încheiase Mundialul de fotbal din Mexic. Îl “lucrasem” din redacție, la “Sportul”… În noaptea de joi spre vineri n-am prea dormit. Mașina mea Dacia 1300 era pregătită, pe trotuarul din fața blocului din Bulevardul Tineretului, pentru o lungă plecare. Un drum fără de sfârșit, de care nu știam decât eu!…

…Mă decisesem! Plec la controlul medical din Italia și cer azil politic, în Lagărul din Latina… Gândul acesta m-a mai chinuit în ultimii doi ani, chiar și la Sevilla, cu Steaua, unde știam că, fiind trimis ca ziarist, dacă rămân, voi fi condamnat la 7 ani de închisoare… De fiecare dată, când mă vizita gândul evadării, n-am găsit gramul de nebunie…

…Profesional, eram pe val, ceea ce a făcut mi mai grea decizia mea. Îmi mergea din plin la “Sportul”, la TVR și “Fotbal minut cu minut” de la Radio România Actualități… În dramaturgie, unde mi se joacau două comedii (“Adio, Pele!” la Brașov; “Aventura unei femei cuminți”, la Teatrul “Bacovia”) care mi-au adus elogii, până și în “România literară”, sub pana eminentului om de teatru Valentin Silvestru…
…Material, cele două comedii îmi aduceau lunar, numai din tantieme, cam patru salarii în plus, cel de la Sportul fiind de 3.600 lei. (O Dacia 1300 costa 70.000 lei, așa, pentru o idée!). Și, atunci, ce m-a apucat?!… Și astăzi aud glasul unei mătuși din New York, pe care nu o văzusem în viața mea, dar care, întâlnindu-se cu soția mea, Cornelia, i-a spus: “O să-l blesteme Ducu, că nu l-a scos din închisoarea asta de țară! Că și-a văzut numai de bucuriile lui!”… Ducu era unicul meu copil, pe atunci!…

…Jos, în fața blocului unde aveam un apartament cu două camere, Dacia 1300 mă aștepta plină ochi. Patru canistre goale, să le umplu la Timișoara, înainte să trec granița… Două ziare ce anunțau spectacolul meu “Aventura unei femei cuminți” programat în 10 mai 1985, cu două reprezentații la Naționalul bucureștean, ceea ce nu s-a mai întâmplat, deși se vânduseră toate biletele! Un tovarăș m-a găsit la telefon, la prânz, în ziua celor două reprezentații din turneul teatrului băcăuan, și m-a făcut albie de porci, m-a trecut prin toate organelle sexuale, cum de-mi permit să scriu că “Tovarășa nu e femeie cuminte?!”,cum zice titlul piesei, și să mă amenințe în final că nu-mi mai văd copilul, dacă voi face vâlvă în fața Teatrului Național… Ziarele acelea și un caiet program al spectacolului “Aventura unei femei cuminți” reprezentau argumentul meu pentru azil politic, căci, nu puteam uita sau ascunde că n-aș fi terminat Filosofia și nici n-aș fi lucrat în presă dacă n-aș fi intrat în rândurile membrilor de partid comunist… …Cam jumătate din portbagaj era plin cu d-ale gurii, multe sticksuri, grisine, mere, pere, brânză topită, câteva sticle cu apă minerală, trei haine de schimb… Era o Dacia 1300 pregătită să devină hotel și restaurant. Nu aveam niciun dolar de luat cu mine, doar vreo 15.000 de lei (ce să fac, afară, cu ei?!)!… Nebunie curată… Azi, cu buzunarele goale, n-aș mai cuteza la o asemenea aventură!…

…Ultima noapte acasă a fost un calvar. Am ațipit de două-trei ori, și am visat că a venit Miliția să mă ridice de acasă, să nu-mi dea voie să plec…
…La ora 5, chiaun de nesomn și de atâta furtună interioară, scăpat de zori, eram în stradă, să-mi verific mașina. Mă temeam că a umblat cineva la ea… Am urcat în apartament, la 6:30, să-mi iau rămas bun de la minunata mea soție, ea urma să meargă la slujbă, nu i-am spus nimic, deși m-a întrebat, în toiul nopții, de două ori, de ce sunt atât de agitat… Mi-am îmbrățișat și pruncul sublim, l-am sătutat, cu sughițuri, avea 10 ani și 3 luni, și nu mă părăsea o întrebare-cuțit: oare cât timp nu o să-l mai văd?!…

…Când am plecat cu mașina din fața blocului, se făcuse 7:45, nu uit ora, parcă s-a întâmplat ieri… Plângeam ca un copil. Noroc că nu m-a văzut vreun milițian, și-ar fi dat seama că nu-i în regulă ceva cu mine… M-am dus la redacție, să-mi iau rămas bun de la colegi, nea Vania Chirilă, profesorul meu, nu șeful secției reporteri speciali (unde mai era și regretatul Ion Cupen), venise joi seara din Mexic, iar în acea vineri dimineață urma să ne vedem la redacție. Mi-a adus două suveniruri de la Mundialul ‘86 și mi-a mulțumit pentru colaborarea noastră de la distanță, pe circuitul telefonic București-Ciudad de Mexico… Sufletul a început să mi se strângă, respirația să mi se îngreuneze. Mi-am impus să fiu cât mai degajat, să spun glume…
…Am comis, însă, o gafă! În ziua aceea de 4 iulie, fie și dimineața, la 8:30, eu purtam o haină lungă de piele, nou-nouță, mă gândeam la zilele reci din Lagăr!?! Costică Alexe m-a luat la mișto, “Da friguros ești, băi, MMI-ului!”… Bine că n-am cedat nervos… Ne-am luat rămas bun, urma să revin peste 25 de zile, plecam în concediu… Drumul pe scări, de la etajul 4, a fost o Golgotă. Sufletul îmi plângea…

…Am plecat la Cimitirul Sfânta Vineri să-mi iau rămas bun de la mama care m-a crescut, Emilia, îngropată de an și două luni. Și aici am comis o gafă. Am parcat mașina în fața Cimitirului, pe Calea Griviței, și am cumpărat toate florile de la țiganca din fața intrării, vreo șaizeci-optzeci de trandafiri. I-am pus toți pe mormântul mamei și m-a luat un zbucium nebun, plângeam și nu mă mai opream din tremurat! Cum să nu-mi mai văd părinții, copilul, nevasta, prietenii, colegii, cum nu o să mai merg la meciuri, pentru ziarul “Sportul” și revista “Fotbal”, pentru TVR și Radio, cum să nu mai dau pe la teatru?!… Capul îmi ardea, sângele zvâcnea în mine, ulcerul începuse să mă doară… Simțeam că nu o să rezist la acest Viitor, într-o altă viață, la unica mea condamnare din viață, Condamnarea la Libertate… “O să-l blesteme Ducu, că nu l-a scos din închisoarea asta de țară! Că și-a văzut numai de bucuriile lui!”, îmi vuiau urechile…

…Am sărutat mormântul mamei, am tras de câteva ori aer adând în mine, de parcă n-ar mai fi fost aer, mi-am șters fața, cu apă de la ciușmeaua din intrarea în Cimitir și au luat-o spre Autostrada de Pitești!… Era 4 iulie, ora 9:50, când părăseam Bucureștiul meu natal… Jocul destinului a făcut să fie Ziua Independenței Americii!…

…Vreo oră am stat la Slatina, la o coadă pentru a-mi pune benzină în mașină… Popularitatea comentatorului de fotbal m-a ajutat, și asta a venit ca o nouă durere în sufletul meu… Tot drumul aveam impresia că mă urmărește cineva. Pe la ora 22, am ajuns la Hotel Continental, în Timișoara, unde îmi rezervasem cameră pentru două nopți… Duminică 6 iulie, deși nu-mi era gândul la așa ceva și nici nu era trecut în program, am fost cu oameni de fotbal din Timișoara, la Reșița, unde, la ora 18, se juca turul unui baraj pentru promovarea în Divizia C, între Automecanica Reșița și Progresul Timișoara. Arbitra Mircică Axente, fostul atacant al UTA-ei, ne împrietenise dezastrul de la Varșovia, acel 0-8 cu Legia, la prima mea deplasare de cronicar sportiv!… Am schimbat multe vorbe, am glumit, înainte de meci, deși în sufletul meu era furtună… Timișorenii au câștigat cu 2-0, numai la meci nu mi-era mie capul, ne-am întors în noapte pe Bega… Prietenii de la “Poli” m-au ajutat, a doua zi dimineață, luni 7 iulie, să-mi umplu cu benzină, în acea perioadă de criză, de se stătea de cu noapte la cozi interminabile, rezervorul și cele patru canistre. Ba, unul m-a dus și până în vamă, să nu am probleme. Și mi-a dat un cartuș de Kent să-l înmânez vameșului iugoslav, înainte de a începe controlul în Hotelul-Restaurant-Secție Peco Dacia 1300!… Mulțumesc și acum, minunați prieteni!
…Cum să le spun oamenilor aceștia atât de atenți cu mine că eu nu mă mai întorc?! Că nu ne vom mai vedea la stadioane?! Că nu voi mai scrie o cronică și nu voi mai comenta la TV și Radio nicio partidă a lui Poli?!… Cum să nu fie jale în sufletul meu, de parcă murisem?!

…Doamne, cum am putut părăsi țara, în acea dimineață de 7 iulie 1986, pe la Stamora Moravița, pe unde mă văzusem, cu ochii visului, de atâtea ori, evadat?! Peste trei luni și jumătate urma să împlinesc 41 de ani!… Aveam să-i sărbătoresc în Lagărul de refugiați politici, muncit, umilit, ca niciodată în viața mea. Drumul spre America, spre Libertate nu urma să fie deloc ușor. Dimpotrivă!…Este făcut numai pentru oameni tari. N-am crezut niciodată că pot fi atât de rezistent! Dacă mi s-ar pune alături, acum, saci doldora de euro și dolari, n-aș mai putea repeat Experiența Lagăr și Viața de taximetrist de noapte la New York, Academia Vieții mele!… Am rezistat, însă, în Infern, Ducu e realizat, e fericit, acum, în California, am două nepoțele minunate, acolo, pe malul Pacificului… Mulțumesc, Bunule Dumnezeu! …
…Peste patru luni voi împlini 71 de ani, dar Amintirile mele de roman, născute din flăcări și țipăt de Viață mă țin tânăr în lupta cu un neașteptat de greu, nemeritat Final de partidă. În care trădările inumane m-au apăsat mai rău decât blestemul negru numit cancer, pe care îl țin încă sub bici, de 9 ani și 4 luni!
…Cum să uit vreodată Ziua de 4 Iulie?!
HAPPY BIRTHDAY, AMERICA!
…Acum 30 de ani, eram în clocotul pregătirii să evadez către America!… …Acum, după 30 de veri și o experiență pentru 30 de vieți, fericit bunic, aștept în casa pe care o părăseam, în urmă cu trei decenii, ultimul sfert de finală de la Euro 2016, Franța-Islanda!
…Sunt un om fericit, Bunule Dumnezeu!

 

 

 

 

Jurnal Italian. DUPĂ 30 DE ANI, LATINA- UNIVERSITATE ȘI BĂLĂRII PE LOCUL FOSTULUI LAGĂR DE REFUGIAȚI!

mai 11, 2016 Comments off

…Miercuri 27 aprilie 2016. Plec la prânz, spre Latina. Acum 30 de ani, făceam acest drum, în premieră, mergând cu Dacia mea să cer azil politic în orașul de la vreo 80 de kilometri la sud de Roma… N-am mai fost aici de 24 de ani, din 1992, când am mers cu fiul meu cel mare, Ducu, să-i arăt unde s-a născut America lui și a mea… Este soare plin, cum nu credeau meteorologii, care anunțau ploaie… Ca și acum 30 de ani, o emoție cumplită mă domină, îmi crește tensiunea cu fiecare kilometru ce mă aproprii de orașul fondat, practic, de Mussolini, în 1932, când a asanat și bălțile locului care decimau mii de oameni… Parcă și acum mă rog să nu ajung la Latina, parcă nu mai pot respira…

…Ajung și nu mai recunosc nimic, sunt derutat! Orășelul a devenit ditamai cetate cu Zgârie nori și cartiere întregi de blocuri și vile. Sunt năuc, nu-mi mai amintesc nimic, nu mai știu nici adresa Campului di Profughi, mă ajută Internetul Priscillei… Vialle 24 Maggio… Aici, recunosc zidurile Lagărului, sediul birourilor din centrul curții, mica încăpere a Informațiilor de pe dreapta, cum intri…Toate sunt ca și acum 30 de ani… Numai că la Intrarea în Lagărul de altădată, unde petreceam nopțile, între spaime și speranțe, scrie citeț: „Universita degli Studi di Roma La Sapienza. Sede di Latina”… Aici se află Facultatea de economie……Incredibil!… S-a schimbat numai culoarea clădirii, nu mai e albul murdar, totul e un cărămiziu închis, ca și blocurile apărute ca ciupercile și în jurul ex-Campului de pe Vialle 24 Maggio nr.7…

…În stânga, o placă din marmoră, pusă în 28 aprilie 1990, la câteva luni după ce s-a închis Lagărul, inaugurat în 1957, cu banii guvernelor Italiei și SUA. Placa este a unor emigranți unguri, amintind de trecerea lor prin acest Lagăr spre Libertate. Se spune că acel Campo dei Profughi s-a născut sub șenilele sovietice, care în 1956, au invadat Ungaria și au strivit dur, prin însângerarean Revoluției ungare, Libertatea Europei de Est… În 1993, când am văzut cu Ducu placa de pe zidul Lagărului din Latina, am scris în ziarul meu „Lumea Noastră-Lumea Sporturilor” despre ideea salutară a emigranților unguri, scriind în ziarul meu de la New York, trei numere la rând, că ar fi nimerit să punem și noi, românii trecuți prin Purgatoriul Latina o placă în amintirea acelor vremuri. Aveam nevoie de cel puțin 500 de semnături… N-a venit UNA!?!

…Intru în curtea fostului Lagăr, scăldat de lacrimi, caut barăcile, veritabile grajduri din lemn, cu celofan în loc de geam la ferestre, cu tavanul din carton, care se unduia când ploua și nu putea opri stropii să ne ude somnul… Cu uși care nu s-au închis, cred, niciodată… Nu mai e nicio magazie, numai bălării, pe stânga și pe dreapta, apărate de un gard de sârmă… Alături, studenți pe băncile de altădată, ocupate de disperați cerșetori de Libertate…. Înaintez până la copacul falnic cu care vorbeam nopțile, de la frântura de fereastră, el este acum reperul meu, în dreptul acesta era așa-zisa cameră, aici m-a vizitat un om al Securității, unul Adorjan, din Lugoj, să mă convingă să mă întorc acasă… Aud, parcă și țipetele femeilor și soților lor sub amenințarea grupului de albanezi care semănase teroare în Lagăr… Văd la capătul bălăriilor fosta clădire unde stăteam la rând să primesc o brumă de mâncare, eu trăit prin hoteluri de lux și la mama acasă… Plâng fără să mă pot stăpâni, răstignit pe gardul de sârmă în fața bălăriilor… Îmi fac o cruce, îi mulțumesc Bunului Dumnezeu că m-a ținut în Viață, și strig ca o descătușare: „Sunt un Învingător!”… Gândul îmi zboară și spre Gigel Dumitrescu, și Romea Calescu, „cangurii” mei scumpi, și Cornel Lucescu, și Zimbru, și atâția colegi de suferință și iluzie, pe unde or fi ajuns… Și nu uit că a trecut prin Purgatoriul de la Latina și celebrul regizor rus Andreij Tarkovskij, care a cerut azil politic în 1985 și a plecat destul de repede în Suedia, grație intervenției actriței Ingrid Bergman… Oricând, peste tot, relațiile au avut un cuvânt de spus… Din păcate, noi, românii, neavând forța și relațiile altora, am făcut ca un filozof de geniu, cum a fost regretatul Ioan Petru Culianu, să treacă și el prin duritatea Lagărului de la Latina…

…Plec spre Latina Lido, trec pe lângă stadion, Latina are echipă în Serie B, sper să nu retrogradeze, țin cu ea, orașul e o facinație, vile de oameni bogați cu palmieri la poartă și peluze gen american… Marea Tireniană se pregătește să-și deschidă sezonul estival, o mână de surferi călărește valurile, e o zi superbă, cânt fericit, sunt Liber, Doamne, încă supraviețuiesc!… Muntele Circeo mă privește falnic din zare, ca și acum 30 de ani, când el era America unde visam să ajung…

…Aici, pe malul Mării Tireniene, urma să mi se facă de petrecanie, altfel nu mă trezeam, așa, din senin, peste noapte, că un cumnat de-al meu din…Roma ar fi cerut Direcției Campului să fiu mutat la un hotel de pe Lungomare di Latina. N-am avut în viața mea vreun cumnat la Roma, știam ceva de unul de prin Los Angeles, dar n-am luat legătura cu el… Povestea asta venea la trei zile după ce prietenii, fanii mei m-au apărat de „cârtița” Securității, acel Adorjan din Lugoj, dacă așa l-o fi chemat vreodată, ajuns în baraca mea să mă convingă că aș face lucrul cel mai bun dacă m-aș întoarce acasă, unde nu mi s-ar întâmpla nimic!… Eu le povesteam noilor mei prieteni de suferință și speranță, despre Dobrin, Rică Răducanu, Balaci și Oblemenco, Domide și Broșovschi, despre Hagi și Duckadam, despre cum a fost la Sevilla, de unde mă întorsesem la București, înainte să evadez, ca turist, ei mă apărau de tentativele Securității. „Au gândit perfect, ticăloșii, nea Mirceo! Pe malul mării, îți dădeau la cap, îți legau două pietre de picioare și de aruncau în adâncuri! Nu te mai descoperea nici Dracu’, niciodată, te haleau peștii!”, mi-a dat mutarea-n plic Zimbru, băiatul mereu vesel din Reșița… Am mai scăpat o dată…

…Nu pot să scriu reportajul cu Latina, trebuie să-mi revin, ajung la Roma, sunt bolnav de trecut, sunt sănătos de Prezent… Voi scrie într-o zi, două, poate cel mai greu reportaj, capitol de Jurnal Italian!
…Mâine, Feciorul meu cel mare, minunatul Ducu, bate 40 de ani pe muchie! Am ciocnit o cupă pentru sănătatea lui, la Latina…

DUPĂ LOS ANGELES, CHIȘINĂU ȘI… MILEȘTII MICI, TOATE DRUMURILE MELE DUC LA ROMA!

aprilie 23, 2016 Comments off

…În Primăvara aceasta m-a fascinat Los Angeles, cum nu se întâmplase în cele două vizite anterioare, din ’88 și ’94.. Este uluitor!… Dincolo de scumpele mele nepoțele Celine și Genevieve… De flăcăul cel mare, Ducu… El m-a plimbat prin Paradis… Hollywood Bowl… Bulevardul Stelelor… Dolby Theatre-Casa Oscar-ului… Santa Monica… Venice… Fortăreața albă din munte, superbul Muzeu Getty… Villa Getty… Malibu… Palos Verdes… Am plutit prin Legendă, mi-am îmbogățit sufletul, am umplut vreo zece carnețele de reporter și am venit. Acasă, la București…

…N-am stat nici o săptămână și am plecat din nou… Am luat, pentru a patra oară în viață, drumul frumosului Chișinău, oraș cu istorie, cultură, suferință și oameni dragi, lipit de inima mea. Am mers cu sufletul plin pentru o premieră care avea să fie de vis, „Puștoaica de la etajul 13 sau Dragă societate”, montată de freneticul Sandu Grecu într-una din curțile Thaliei pe care o conduce cu mare succes, Teatrul Național „Satiricus I.L.Caragiale”. Premieră cu un „copil minune” al scenei, adolescenta Alexandrina Grecu, fiică de actriță (Irina Rusu) și regizor (Sandu Grecu), care a făcut un rol absolut extraordinar…

…Nu m-a încântat doar spectacolul de teatru, la Chișinău. Ci și Minunea de la Mileștii Mici, Orașul subteran al vinului, la 12 kilometri de „Satiricus”, unde am mers cu mașina, la 50-80 de metri sub pământ, prin galerii săpate larg în stâncă, pe vreo 200 de kilometri, în fosta fabrică de piatră ce a produs cam 200 de ani. Un uluitor Muzeu și aici, unde circuli pe străzi sub arcade pietruite, având nume aparte: Fetească, Pinot, Cabarnet, A|igote, OIV, Cahor, Traminer, Sauvignon, Auriu. Aici este Cea mai mare colecție de vin din lume, peste 1 milion 500 de mii de sticle îmbuteliate, performanță atestată de Guinness World Records, în 2005!
.
…Abia venit, azi-noapte, rupt de oboseală, dar fericit, de la Chișinău, îmi fac bagajul pentru Cetatea Eternă, oraș pe care îl iubeam înainte să-l descopăr. Nu mai știu de câte ori am fost la Roma, de fiecare dată a fost o Sărbătoare, așa va fi și acum… Din Roma am plecat, în iulie 1986, în Lagărul de refugiați din Latina, la aproape două luni după ce mă întorsesem acasă de la Seviila, fericit cronicar la „Noaptea Generalilor”, când, la 7 mai, Steaua a devenit Regina Europei la fotbal, după acel 2-0 istoric cu Barcelona…
…Latina, locul unde mi-am luat, după cinci luni și jumătate de chin și speranță, Viza pentru Libertate!
…Roma, mon amour, my love, mi-e tare dor de tine! Și vin cu sufletul în lacrimă de fericire! Vin să cântăm, fascinați de Viață, „Notti magiche”, ascultând, ca la Coppa del Mondo ’90, glasul divin al Giannei Nannini și al sufletelor noastre!
…ROMA, il mio amore!

Jurnal transoceanic AM FUGIT DIN AMERICA!

ianuarie 12, 2016 Comments off

…Trebuia să mă întorc pe 13 ianuarie, la București. Sunt însă de câteva zile bune, Acasă. Începutul de an m-a aruncat, brusc, în corzile supozițiilor sinistre. O tuse rebelă, declanșată noaptea, la aceeași oră, care mă măcina efectiv vreun ceas, conjugată cu arsuri, ca de lama cuțitului, în torace și gât, frisoane, toate m-au făcut să-mi scutur rapid capul, să nu mai văd nimic frumos în jurul meu, să bolesc pur și simplu. M-a urmărit, ca o obsesie, moartea remarcabilului actor George Alexandru, amic de suflet, de când am făcut, la “Idoli și Legende”, o frumoasă emisiune cu el și prietenul lui Ion Pârcălab, “Săgeata Carpaților”, nobil cavaler al Thaliei plecat dintre noi, dureros, nedrept, la 58 de ani… Durerea din plămânul stâng m-a dus imediat cu gândul negru la dispariția minunatului om de teatru, prietenul Mircea Ghițulescu, răpit rapid de un galopant cancer la plămâni… Nedormit ca lumea nopți la rând, stresat, neînțeles, cu dureri la un plămân, în trahee și gât, neștiute până acum, alarmat, eu, omul care, de când a avut pistolul la tâmpla stângă, în New York, nu se mai teme de moarte, m-am pomenit un altul! În stare să-mi reproșez că mi-am bătut prea mult joc de moarte în ultima vreme…

…Paradox. A doua zi din Noul An, în Florida, a fost una frumoasă. Am făcut din valuri nămeți, gândind spre Acasă. Firesc, din moment ce m-am întâlnit cu o poetă rară. Sâmbătă 2 ianuarie, am avut bucuria să cunosc doi români din scripturi alese, remarcabila poetă româno-americană NIG (Nuța Istrate Gangan) și soțul ei Dorin Gangan, aducând cu el puritatea zăpezilor de pe Tâmpa, străjerul Brașovului natal. Citisem cu interes câteva dintre versurile învolburatei NIG, torent de fiori și răsărituri de Om. Ne cunoșteam și respectam reciproc de pe Facebook, în a doua seară a lui 2016 ne-am și cunoscut live, fără să mai dăm like! M-au invitat la un restaurant românesc din Hollywood, “Vendetta”, unul de ținută, nu o bombă, pe bulevardul plin de lumini și mirosul misterios al Asiei adus de copacii-bani, “Money-tree”. La localul din Hallywood de Florida, oraș despre care aflu, mai nou, că are vreo 15.000 de români, în fostul restaurant al lui Borcea, am fost primit de un… stelist, Christian Sarica, omul care m-a complimentat din plecare: “Am crescut cu vocea dvs. la radio și televiziune”. Firește că Steaua a fost regina serii, amintindu-ne de „Noaptea Generalilor”, de la Sevilla, din 7 mai ‘86, unde am fost martor ocular la cucerirea Cupei Campionilor Europeni. Cum Dorin Gangan este dinamovist din adolescență, nu puteam discuta civilizat numai despre Regina Europei ‘86, ci și despre multe alte nume sacre din fotbalul nostru, în frunte cu Dobrin, unicul Prinț adevărat al fotbalului românesc…. La “Vendetta”, în Hollywood de Florida, am discutat mult și despre literatură, teatru și experiențe personale. M-au impresionat volumele poetei din metafore i rare care este Nuța Istrate Gangan (ce titlu frumos are unul: „Acolo unde se sfârșește disperarea”!), unul tradus și în engleză. O seară care, sub frumusețea ei morală. mi-a mai alinat durerile fizice, chiar dacă, am înțeles, condiția șlefuitorului de slovă românească nu diferă prea mult nici peste Ocean…

…După seara românească de suflet din Hollywood, a urmat o noapte-coșmar. A doua zi, într-o dimineață chioară de nesomn, n-am mai mers cu Genevieve, Ducu și Karina prin oraș, nici la piscina olimpică, bucuria micii Prințese a familiei. Ducu mi-a tot repetat să mă ducă la un medic aproape de casă, am refuzat, știam ce înseamnă să te internezi în America, dacă este cazul, mii de dolari, eu n-aveam nicio asigurare medicală. Și, sincer, mă bazam că medicii de acasă știu de unde să mă ia, mă tratează, doar, de vreo opt ani… Pereții se sprijineau de mine, încercam să mă țin pe picioare, însă eram groggy. L-am rugat pe Ducu să schimbăm plecarea mea, mai devreme cu vreo șapte-opt zile… El a început să acceseze site-urile Swiss- erului, cu care urma să plec pe 12 ianuarie din Miami. Boleam în pat, când l-am auzit, ca prin vis, pe flăcăul meu cel mare, din camera alăturată: “Tata, am găsit un bilet pentru seara asta! Costă 600 de dolari. Pleci?!”… Era 3:20 PM, la 3:50 ieșeam din vila lui Ducu, în lacrimi, despărțirea bruscă de Genevieve mi-a aruncat săgeți în suflet. Spre aeroport, cerul a devenit  deodată negru, plângea ca și inima mea, Oceanul nu se mai vedea, nu mai știu prea multe, îl mai văd pe Ducu, urmărindu-mi ultimii pași spre Gate-ul de îmbarcare, o ploaie nebună a spălat aeroportul, o oră întârziere la decolare… Alt coșmar, eu nu dorm în avion, tusea s-a pornit automat la unu noaptea… Pe cei 7859 de kilometrii (4.879 de miles!) dintre Miami și Zurich, eleganta pasăre Swiss a recuperat 50 de minute din întârziere. Am redescoperit Europa printre nori, Loire se zărea de sus șerpuind prin Franța spre Ocean, tot tușeam, arsurile din piept, însă, se mai potoliseră. La Zurich, 50 de minute până la avionul de București… De la Terminalul E la D am ajuns cu un metrou parcă fără conductor, vedeam cum înaintam printr-un tunel de poveste, în difuzoare- tălăngi, oi behăind, vaci mugind, și vedeam Ciocolata Milk. N-am întâlnit, până acum, un aeroport care să miroasă atâta a parfum fin, ca acela din Zurich… Control în liniște, și, la 12 fix, ora Elveției, aeronava a luat-o spre Bucureștiul meu de suflet, să acopere cei 1389 de kilometri…

…La aterizarea în decor de iarnă, am înțeles imediat că am ajuns în România! După Miami și Zurich, păream aterizat undeva la țară… Avionul n-a mai fost tras la “burduf”, a fost lăsat la vreo sută de metri de clădirea aeroportului, pe o pistă nu prea curățată de zăpadă și gheață, am fost urcați într-un autobuz, a patinat, în sfârșit, am ajuns la Sosiri, bagajul la timp, probleme cu taxiul. Teoretic, s-a civilizat și Aeroportul Otopeni, ai șase aparate unde poți comanda un taxi, merg numai patru, iau tichetul, cu ora la care va veni mașina, compania, numărul, aștept un sfert de ceas peste timpul indicat, așteaptă și alții, e frig, nu glumă, tremur, mă apucă iarăși tusea, nu-mi era bine la 33 de grade Celsius, aici sunt minus 7, tot Celsius!… Ninsoarea îmi zgârîie fața, mai iau un Bon comandă, după un sfert de oră văd numărul meu, B-61-YYA, de la CrisTaxi, venind, numai că e plin, șoferul a luat pe altcineva, șmecherii de Dîmbovița! Să fi făcut derbedeul una ca asta la New York!… După 35 de minute, la al treilea tichet de ordine, iau un taxi, înghețat bine. Alții, și mai ghinioniști decât mine, tot mai așteaptă și tot mai trag de la mașina de Bonuri Comandă….

…În taxi, șoferul mă salută, îmi pronunță numele și prenumele, și inițiala din mijloc, comentatorul de fotbal, ce vreți… Numai că, după vreun kilometru, mă întreabă cum a fost în Florida și asta mă dă gata, mă duce cu gândul la Securitate, și de aventura de la granița basarabeană, din aprilie ‘95, când, mergând cu vagon de dormit de la București la Chișinău, pentru premiera mea de la Teatrul Satiricus (“Beethoven cântă din pistol”), cu pașaport românesc, pentru că întârziind avionul de New York am pierdut cursa de Moldova, vameșul m-a întrebat sigur pe el: “Veniți de la New York, nu-i așa?!”… Am mers însă prea departe cu imaginația de scriitor, taximetristul meu de București m-a liniștit repede, când l-am întrebat de unde știe că vin din Florida: “Mai citim și noi Facebook-ul, domnule Ionescu!”…
…Prima zi după fuga din America, am dormit până la ora 13:30!… Buimac, parcă am auzit glasul sublim al lui Genevieve. Iluzie auditivă. Eram singur în casa mea cu atâtea cărți și vise… Oricum, m-a văzut un medic, Călin, un bun amic, control fără aparate, încurajator. Poate un virus, urma să fac un exudat, sigur picanteriile, stresul, nopțile nedormite, aerul condiționat permanent din Florida, trecerea bruscă de la plus două-trei grade Celsius la… 33, cam acestea ar fi cauzele!… Primele pastille, până la intrarea sub aparate. Primele efecte pozitive. Tusea a început să se rărească, arsurile din piept au cedat. Și cancerul, alarma mea?… Medicul oncolog mă încurajează, nu se pronunță însă total până nu fac setul de analize!

…În această dimineață, de luni 11 ianuarie, la ora 7, am făcut analizele la MedLife. Și am plecat la Giurgiu, să nu mai mă gândesc la ghilotina PSA-ului și a Testosteronului. M-am întâlnit cu ai mei colegi de la Teatrul “Tudor Vianu”, mă așteptau joi, n-a venit încă echipa de constructori care să demareze reabilitarea clădirii, vor veni arhitecții și inginerii zilele astea, lunea viitoare se trece la treabă. Mă văd cu regizorul Florin Antoniu și stabilesc prima premieră a anului, una pentru copii, am demarat dialogul nostru de când eram în Florida… Vom repeta pe unde vom putea și vom juca, sper, la Centrul Cultural “Ion Vinea” din Giurgiu. O dramatizare a lui Victor Eftimiu, miercuri demarăm lecturile… Cu actrița Gabriela Ioniță sunt în tratative pentru altă piesă pentru copii, „Aventuri prin Europa”. Plecând de la o poveste nemuritoare a Fraților Grimm… Pe seară, trebuie să mă văd cu eminentul poet și om de teatru Ion Cocora, la Editura căruia voi scoate întâiul meu volum de versuri “Condamnat la Libertate”. Îi trimisesem manuscrisul electronic, din Florida… Revin la București, neliniștile urcă în mine ca seva în trunchiuri…
…Tot ocolesc computerul, mi-e teamă să caut rezultatele analizelor. Fie ce-o fi!… Greșesc de două ori CNP-ul… Gata…. Testosteronul e trecut pe roșu: 1,18. Ca și ultima dată. Nu-i prea bine, că am bombardat hormonii cu Zoladex, dar nu-i nici rău… PSA-ul a scăzut puțin!… Dumnezeule, mulțumesc, m-ai spălat de obsesii, de gânduri negre, încolțite ca niciodată în mine… Mai am o radiografie la plămâni, joi merg la oncolog, mai fac un Zoladex!…
… Am fost de multe ori în răscruce de viață și am scăpat. Am scăpat și acum, mulțumesc Bunule Dumnezeu! Citesc încă o dată rezultatele, le compare cu ultimele, cele din noiembrie, și plâng, ca o descărcare. Plâng de fericire… Ies din tăcerea grea impusă acum cinci zile. Scriu din nou! Trăiesc, Prieteni, celegii mei de Viață!… Lupta continuă!

9 MARTIE, 8 ANI DE CANCER…

martie 9, 2015 2 comentarii

…Acum opt ani. În 9 martie 2007. Văd și astăzi umblându-mi prin memorie ceasul acela întâmplător negru fixat pe peretele alb, în fața mea, când eram răstignit pe masa de operație ce arăta ca o cruce orizontală. Era ora 10,12, dimineața, acolo, în clinica particulară de lângă stadionul Dinamo (ce ironie a sorții pentru un comentator sportiv!)… După aceea, conectat la fire, aparate, cu un ac pătrunzând adânc în mâna stângă, să mă anestezieze total, am dispărut din viață. M-am trezit după cinci ceasuri, pe o targă hidraulică, tremurând de frig, cu pântecele arzându-mi, în drum spre reanimare. „Gata, ai scăpat de cancer!”, a venit o voce ca de înger deasupra mea, era o nouă naștere. Eminentul Profesor Mihai Lucan și echipa lui de specialiști venită de la Cluj mă scăpaseră de un coșmar născut, întâmplător, când mi-era lumea mai dragă și viața mai fericită: cancer la prostată!… Niciun simptom, nicio durere, niciun medic care să mă întrebe cum stau cu PSA-ul, noțiune extraterestră pentru mine la 61 de ani!?! Noroc cu doctorul Nicolau, de la o clinică particulară din preajma Pieții Victoria, el m-a întrebat de PSA, când eu m-am dus de bună voie, ca la fiecare început de an, să-mi fac analizele clasice de sânge. Nu era medicul Nicolau, azi eram oale și ulcele… PSA-ul meu ajunsese exploziv la 10,6!!! Cel normal, la vârsta mea, 3,5-4… A urmat cea mai rapidă și cumplită cursă contracronometru din viața mea, mereu legat de un pai de Speranță… Pe 31 ianuarie 2007, m-a lovit acest trăznet negru ca moartea, pe 20 februarie, biopsia, ca o ghilotină, cancer-cancer, pe 1 martie, după scintigramă, era să-mi crape inima așteptând să aflu dacă pot fi operat, Dumnezeu m-a ținut în brațe și de data aceasta,da, tumoarea nu ieșișe din capsulă și puteam fi operat! Imediat, în acea zi de Mărțișor, am făcut un raliu de noapte la Cluj, la Profesorul Lucan, ca pe 9 martie să fiu convins că am scăpat de un blestem masculin…
…Pentru operație, am pendulat între Fundeni și echipa de sub Feleac, între brahotomie (sau cam așa ceva!) și criogenie. Am ales, pe riscul meu, așa m-a îndemnat, cred, Bunul Dumnezeu, ultima variantă, criogenia, înghețarea tumorii și apoi arderea ei. Nu m-a afectat deloc că eram al cincilea pacient român operat prin această metodă de ultimă generație.
…Nu mi-a fost o clipă frică. Experiența de taximetrist de noapte în jungla New York-ului, acel pistol pus la cap și cuțitul în dreptul bărbiei au transformat într-un om puternic moral trestia gânditoare care traversase Oceanul. Un singur gând ciudat m-a lovit o clipă, în noaptea din ajunul operației, internat, injectat, pregătit moral: „Doamne, voi mai fi eu, după operația asta?! Prețul ei nu va fi să-mi pierd minunea de familie?!”… Am aruncat repede apă peste focul ăsta cumplit venit din metafizică. Operația a durat cinci (!) ore și a fost foarte reușită!, mi-a spus Profesorul, acum opt ani…

…Scăpase, însă, un micron de tumoră neînghețat, nears. Și a crescut ca Balaurul din poveste. PSA-ul tot creștea, ajungând la 6!. Peste un an și opt luni, Profesorul a găsit „un iepure negru” alergând prin mine și m-a chemat urgent la Cluj să-l „împușcăm”. În noapte târzie, pe 7 noiembrie 2009! A doua operație parcă nici n-a fost…

…De atunci, lupt. De patru ani, la trei luni, uneori cu o scurtă pauză, analize și o injecție cu un ac cât mina de pix, din inox securizat, care-mi blochează hormonii și mă face un timp legumă. Cinic, îmi spun: ”Câți, oare, mai au șansa asta de a deveni legumă?!”… De a trăi Viața fie și din viteza a cincea într-a doua?!… Revin la Zoladexul meu salvator. Surplusul de hormoni alimentează celula canceroasă. Cam asta am înțeles eu, dramaturgul, din vorbele medicilor. Asta înseamnă pentru mine Zola…dex!
…De șapte ani nu mai mănânc carne de porc sau de vită, nu mai beau răcoritoare acidulate, nici vorbă de energizante, otravă curată. Se poate trăi bine și așa!
…Joia care vine fac din nou Zoladex-ul, durere și speranță în noua mea Viață!

…Marele scriitor rus Alexandr Soljenițin ne-a lăsat un remarcabil roman „Pavilionul canceroșilor”. L-am sorbit în două nopți, pe când nu eram de-al…Pavilionului. Un fantastic roman, mai mult politic… Anul trecut, plin de experiență naturalistă, am scris piesa Vieții mele „Monolog în doi cu moartea la ușă”, un veritabil Jurnal de canceros. Textul a câștigat Marele Premiu de monodramă la Gala Star, Bacău, și, conform regulamentului Concursului de dramaturgie și al promisiunilor, luna viitoare urma să merg la premiera piesei, pe scena moldavă. Trăiesc, însă, în România, unde promisiunile rar se prea respectă… Sau, cine știe, se așteaptă momentul să mă ridic în Ceruri, ca finalul „Monologului” meu să fie bătut în cuie, nu să tot continue… Uite, însă, că eu mă încăpățânez să Trăiesc! Încurajat de Bunul Dumnezeu…

…Sigur că va veni și ziua aceea Z! Mâine, săptămâna viitoare, la anul, peste… Numai că nu mă gândesc la „Finalul de partidă”, cum zice Beckett. Îmi fac cu precizie de robot analizele, iau medicamente de întreținere, suport Zoladexul-paradox, chin și iluzie, și-mi văd de ale mele. Cancerul nu există pentru mine! Deși evadarea din el mi-a costat enorm, familia. M-am echilibrat în trei-patru luni: decât singur în doi, mai bine singur-singur, chiar dacă sunt cu un picior în groapă (Noroc că mai am unul și o minte limpede, plină de vise.)… Eu nu sunt niciodată singur. Am scrisul, teatrul, fotbalul, fiecare zi trăită din plin, naveta la Giurgiu, iarna la Miami, premierele din fiecare săptămână, turneele, cronica dramatică „Amanta mea Thalia”, în fiecare zi de joi, în revista „Taifasuri”… Plus că, de un an și cinci luni, am primit și Certificatul de bunic, minunata Genevieve, acolo, în Florida mereu însorită… Nu, nu mă joc de-a „dublulgânditul” și „nouvorba” lui Orwell din celebrul romam „1984”…
…Eu m-am operat întîia oară de cancer, Azi, adică acum opt ani, sunt optimist și nu mă gândesc la acordul final. Nu o să-mi fie niciodată milă de mine, asta m-ar ucide, chiar dacă, uneori, mai ales de Sărbători, două-trei minute (slăbiciunea umană!) scapă, așa, un crivăț prin suflet și mă simt totul o rană… Renasc, însă, repede, mai am, doar, de făcut atâtea, de trăit alte și alte bucurii, dar și tristeți, încât nu mai am timp să meditez, decât în ziua analizelor, la boala asta parșivă care s-ar fi insinuat de nu știu când în viața mea…

…Capul meu este o bază de date sentimentale. 7 mai ’86, Sevilla, martor trimis de ziarul „Sportul”, cu regretatul meu profesor Ioan Chirilă, să participăm la „Noapte generalilor”, când Steaua a cucerit Cupa Campionilor Europeni, 2-0, la penalty-uri, cu Barcelona și cu Duckadam intrând în Cartea recordurilor, prin cele patru lovituri apărate, de l-a făcut pe Regele Juan Carlos al Spaniei, prezent la vreo doi metri deasupra mea, să monologheze sincer: „N-am văzut în viața mea așa ceva!”… 4 iulie ’86, evadarea spre America, după purgatoriul italian (Latina și Roma) de 22 de săptămâni-calvar-iluzie, în Lagărul cerșetorilor de libertate… 14 februarie ’87, întâia zi de taximetrist la New York., „Academia Vieții” pentru mine.. 13 iunie ’87, prima ediție a ziarului meu de limbă română scos la New York, „Lumea Sporturilor”, care peste doi ani și-a îmbogățit titlul: „Lumea Noastră-Lumea Sporturilor”… Vara lui ’94, „Columb a descoperit America, Hagi a cucerit-o”, titlul volumului meu scris în timp record, cu sufletul, și dedicat Mondialului yankeu… 13 mai ’79, debut în dramaturgie, la Arad, cu piesa „Centrul înaintaș s-a născut la miezul nopții”… Toamna lui 2014: Volumul meu de teatru „Animalul, acest om ciudat” s-a aflat printre cele trei nominalizări la Premiile Academiei, care și-a bătut și ea joc de dramaturgie, neacordând niciun premiu!?! Nu-i prima oară când Dramaturgia devine cenușăreasa literaturii române! Câtă nedreptate, domnilor academicieni, care nu citiți și piese și nici nu v-am prea văzut pe la teatre!… 20 martie 2015, premieră cu întâia mea piesă scrisă în calitate de bunic (a 28-a din CV-ul personal)… 7 aprilie 2015, altă premieră, „o comedie neagră, dar vizibil politică”, la Ruse etc, etc. Doamne, cât mă mai răsfeți!
…Astăzi este pentru mine 9 martie 2007! Sărbătoresc Opt ani de învingător, chiar dacă o răceală la modă mă ține în pat…

…În ultima vreme, în jurul meu, tot mai mulți oameni, prieteni, colegi, rude, sunt îngroziți de Cancer. „Ignoranța este putere” era o idee în acel celebru roman al lui Orwell. Nu-i adevărat!… Colegii mei de suferință, mă lupt de opt ani cu blestemul negru și rezist. Pentru că lupt, nu există altă scăpare!… Nu aveți decât această șansă: să fiți tari moral și să nu cedați! Cât despre „Restul este tăcere”, celebra replică a lui Hamlet, ducă-se în literatură… Noi mai avem multe să (ne) spunem, clipe de viață pe care suntem obligați, de „contratimpul” în care am fost înscriși fără consultare, să le trăim total…

COMENTATORUL DE FOTBAL a descoperit trei noi sporturi!

ianuarie 16, 2015 2 comentarii

…Prima descoperire am făcut-o în umbra Templului Maya de la Chichen Itza, la 170 de kilometri de celebra stațiune Cancun. Un joc din anul 600 al erei noastre, practicat de mayași: poc ta poc! Se joacă cu o minge de două echipe de șase oameni fiecare, plus câte un căpitan. Numai că mingiuța nu poate fi lovită decât cu…coapsa!… La final, căpitanul echipei învingătoare va beneficia de marea onoare de a fi sacrificat pentru Zeii Maya. Va comite decapitarea căpitanul echipei învinse, ca o umilință!… (Fac o paranteză și încep să înțeleg de ce nicio echipă românească de fotbal nu a ajuns în primăvara europeană 2015!)…

…Am avut șansa să văd un asemenea joc, pe uriașa scenă a Teatrului cu 8.000 de locuri din Parcul de distracții și istorie de la Xcaret, în spectacolul unic „Mexico spectacular”!. Numai așa am înțeles cum se poate lovi mica minge cu coapsa și când e jos, jucătorul aruncându-se cu o dexteritate rară!…

…Tot pe Arena magică de la Xcaret (60 km. de Cancun, 9 km. de minunata stațiune Playa del Carmen), cu o șampanie în față, în tribune, și un cocktail de creveți (ce făceau parte din prețul intrării-aproape 100 de dolari!) un alt sport mayaș: „Mingea în flăcări”. În întuneric, pe scena mai mare decât un stadion de handbal, înconjurată cu o plasă protectroare, în mega-show-ul „Mexic spectacular”, jucătorii a două echipe loveau, cu un fel de crose, o minge care ardea tot timpul, tăind întunericul. Pase, fente (un jucător uluitor, amintindu-mi de magia lui Dobrin, în ovațiile publicului!), aruncarea balonului arzând spre o cupă cu un diametru de peste un metru!…

…În dimineața când am mers la Xcaret, am fost în splendoarea de resort „Reef’, din Playa del Carmen. Hotel magic, cu circuit închis, cu vile în crâmpeie de junglă urcând spre balcoane și cu susur de izvor unduind sub ferestre. Și cu două nivele de terase, fiecare cu câte o piscină și iatacuri cu vedere spre Caraibe. La piscina apropiată de mare, lungă de vreo 30 de metri, la fiecare capăt, deasupra apei, câte un panou de baschet! N-am avut șansa unui meci, el urma, am înțeles, să se dispute după-amiaza între două echipe alcătuite din turiști. Oricum, am prins o jumătate de oră de antrenamente-divertisment ale unor tineri italieni, care fascinau asistența prin aruncările cu mingea la panoul de pe margine, din apă, de la 8-10 metri! Baschet pe apă, așa se cheamă noua distracție, noul sport de vacanță la Cancun și pe Riviera de Maya!… Polo pe apă, acum, baschet pe apă! Ce urmează?

…Ducu m-a surpins (Mulțumesc, dragul meu flăcău!), în acea zi de 1 ianuarie 2015, cu pălăria mea de sheriff de vacanță, încântat, pe marginea unei piscine devenită teren de baschet pe apă! Frumos, interesant, dar eu rămân la fotbalul căruia îi datorez Viața. Dacă nu eram un cunoscut comentator de fotbal în România, aș fi fost omorât, de „îmbârligații Securității”, în Lagărul de la Latina, în iulie 1986, când am găsit nebunia, nu curajul, să evadez din „societatea socialistă multilateral dezvoltată”. M-au salvat de la moarte, la Latina, fanii mei, trubadurii sportului-rege! Mulțumesc, împărate Fotbal!…

…La ruinele de la Tulum, pe 2 ianuarie, ghidul ne-a spus că Cetatea înconjurată cu zid de pe malul Caraibelor, cu „ecluze” de recife în față, a fost asemănată de conchistadorii spanioli, când au cuicerit-0, cu… Sevilla! „Și eu am fost la Sevilla!”, am strigat fericit în gând, amintindu-mi de magica noapte din 7 mai 1986, când Steaua a devenit Regina Europei la Fotbal, cucerind Cupa Campionilor,  după un 2-0, la penalty-uri, cu marea Barcelona! Atunci, la Sevilla, a fost un Zeu în poarta română. Nu era vreun zeu mayaș, ci Duckadam al nostru! Sevilla, Sevilla…