Arhivă

Post Tăguit cu ‘Otopeni’

Jurnal de iarnă (19). DUMNEZEU MĂ ȚINE-N VIAȚĂ! NU POT SĂ TE PĂRĂSESC, MINUNATA MEA ROMÂNIE!

februarie 3, 2017 Comments off

…Azi-noapte, șocat, reîntors în grota istoriei, de câteva minți bolnave, handicapate, de maniera gangstrerească prin care Dragnea și ai săi au vrut să pună mâna pe Țară și să o facă feuda hoților, Paradisul borfașilor, eram gata-gata să-mi iau două cămăși, un sacou și-un costum, cardurile, actele, câteva cărți și computerul și să fug la Otopeni, ca să Evadez pentru a doua oară dintr-un Sistem Roșu, de comunism reînviat!…

…Astăzi, însă, pe înserat, trebuia să merg, aici, Acasa din România,. sub ghilotina-cancer, să văd ce e cu adevărat cu ultima pulsație a parșivei boli, ultima tentativă de a mă invita la dans a Doamnei în negru care-mi face curte de zece ani, iar eu o țin la ușă și-mi bat joc de ea, trăind, scriind, mergând la teatru, la fotbal, la lansări de cărți, visând la scumpele mele Nepoțele, să ajung vineri seară, poimâine 3 februarie, la Premiera de la Teatrul Ariel Rm.Vâlcea, cu spectacolul după piesa mea „Freud și Bunul Dumnezeu”…

…Bunul Dumnezeu m-a luat și de data aceasta sub aripa lui! Analizele sunt OK, m-a asigurat minunata doamnă doctor oncolog, dânsa m-a scos din ceața în care mă aruncaseră doi așa-numiți specialiști în imagistică atomică, departe de miezul problemei. După ce am făcut spaima de Zoladex (mă temeam că nu voi mai avea șansa să-l fac!), am chiuit de bucurie și am luat-o spre gura de metrou de la Intercontinental, Stația Piața Universității Am izbucnit în Lacrimi de suflet, am început să plâng fericit, contopindu-mă câteva minute cu un Fluviu de oameni, Români de-ai mei chinuiți și, totuși, optimiști, curajoși și tenaci, pașnici, majoritatea tineri, citiți, civilizați, care-și strigau Dreptatea, Libertatea, Dragostea de o Românie europeană!…

…Cum să mai evadez, din cauza unor prea bolnavi de putere neica-nimeni, umbre ale comunismului încă nemort, când Bunul Dumnezeu mi-a redat, din nou, în seara asta, Bucuria de a Trăi, printre ai mei din Casa natală-România?!…
…Cum să nu plâng Fericit, vâzând la TV Oceanul de vreo jumătate de milion de Români din întreaga Țară pe Drumul spre Adevăr și Demnitate din mari și mici orașe.

…În noaptea aceasta, prima din Februarie, decid să dau Visul American pe Visul Românesc, tulburat până la lacrimă de sutele de mii de Voci ale României adevărate, nu ale Străzii (și cu doi-trei mizerabili infiltrați belicoși, trimiși de un boss dinamovist, Negoiță, care ar fi fost spălat de dosare de ordonanța roșie!), de refuzul lor de a accepta eticheta de Țară a corupților,și umilința sub care au vrut să ascundă Țara o gașcă de paraziți fără suflet și minte, samsari ai prezentului, dar nu ai Istoriei României Adevărate!

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

Jurnal de iarnă (2). MINI-CRONICĂ PE AEROPORT…

decembrie 10, 2016 Comments off

Otopeniul, Aeroportul,
nu orășelul,
Nu doarme,
Mi-e atât de foame,
De zbor,
De viață
Zările se spală de întuneric,
Abia a trecut de 4,
Eu merg la Gate 13,
Numărul meu favorit.
Profit
De timpul pierdut
O felie tort de mere,
Cere
O apă
Și-o cafea,
21 de Lei, nu?…
Nu vine presa decât pe la 6
Iau un braț de ziare
Durere
De dimineață
Viață
Legată cu ață
A murit Marele Gruia,
Legendă a Handbalului
Lumii,
Acolo,
Departe,
În Mexicul ultimului meu concediu.
Lăcrimez la București,
La Miami,
ai mei se pregătesc de somn
Aici, toți sunt cu privirea trează
Terorismul nu mai e de mult un joc pe computer,
Încerc să uit
Mă uit la stewardese,
Danezele par zâne,
Nordul lui Andersen,
Nu mi-e somn
Cum or fi fetele de la Lufthansa?,
Asta mi-e transa..
Mă sună Ducu,de peste Ocean,
Emoții n-am
Mai am 13 ore și un sfert de zbor,
Plus o oră și zece minute
La Frankfurt escală,
Din Boeing 737
Într-un Airbus A 380,
Voila, zbor!
Nu mi-e teamă de Îngeri
Ascunși într-un nor,
Importantă este decolarea
Și, la noapte, aici,
Amiază,
Acolo,
Aterizarea,
Sub Soare
Pe mal de Atlantic,
Voi asculta un cântec,
Un Colind
De pe CD-ul luat cu „Taifasuri”,
Doamne, ce vom mai vorbi la noapte aici,
Zi însorită la Miami!
De pe acum
Fără
Timp
Mi-e dor de voi,
Prieteni,
De aici
Și de acolo!
Unde e aici și unde e acolo?!
În lumea asta minunată
Schimonosită numai de neoameni…
Sărbători fericite!
Cineva,
Dumnezeu,
Oare,
Ne cheamă
La îmbarcare…


10 Decembrie 2015 · București 

*Poem apărut, într-o primă formă, în volumul meu de debut (în poezie)-„Condamnat la Libertate”.

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

Jurnal de California (17). LUNGUL DRUM AL CALIFORNIEI CĂTRE ȚARĂ (CARE ȚARĂ?!)…

aprilie 15, 2016 Comments off

…13 Aprilie 2016. Gata, s-a terminat Spectacolul!… Astăzi voi părăsi California, al treilea stat al Americii, ca suprafață, după Alaska și Texas. În 2 ianuarie, părăseam Miami… Florida s-a transformat în California. Tărâmul unde trăiesc cele două nepoțele ale mele, minunatele Celine și Genevieve, și scumpii lor părinți Ducu & Karina…

…Astăzi, 13 aprilie, Genevieve împlinește doi ani și jumătate. 30 de luni!… O duc cu Ducu, ca în fiecare dimineață de când am venit, la grădinița-model Montessori, din Santa Monica, unde este și Centrul de pregătire al profesorilor!… În mașină, Genevieve mă întreabă, în engleză, așa, deodată, de mă lasă mut o clipă: „Ești fericit?”… Îi spun că nu sunt fericit… „Whay?” insistă ea… Pentru că eu voi pleca, la mine acasă, în România… „Cu avionul?” întreabă ea, de mă uimește… Vrei să vii și tu cu mine, cu avionul?… „Nnnnnnnnnnnnnnnnnn…Da!”… Și începem să cântăm, ambii, în românește „Noi plecăm cu avionul în România!”… Așa m-am despărțit, în lacrimi, de minunata Genevieve…

…Plecând de la Montessori, Ducu m-a întrebat dacă am ceva deosebit de făcut. Logic, nemaiavând, văd cum schimbă traseul, o ia spre Long Beach. În vreo 25 de minute ieșim de pe autostradă, trafic nebun pe sensul de întoarcere, e 9:30 dimineața, la 12 trebuie să o luăm spre aeroport… Flăcăul meu cel mare îmi mai face o surpriză. Mă duce în alt ținut de vis din Garden State California, în Palos Verdes, de-i vedeam colinele în zare, de pe superba plajă din Venice… King Harbor, Manhattan Beach, Catalina Avenue, Redondo Beach, South Bay… Și încep serpentine ca dintr-un film, cu alte expoziții de flori și copaci fascinanți, cu vile și palate, în trepte… Cu Oceanul zbătându-se-n valuri jos, la vreo patruzeci de metri, lângă pereți de Canyon roșiatic, pe care nu se coboară cu mașina, doar pe jos, pe o potecă, și ea în serpentine, cu surful sub braț… E paradisul surferilor, aici, văd peste zece cum dresează valurile… De sus, Ducu trage pe mobil un filmuleț, eu încerc să descifrez departe, departe, Santa Monica, Venice, splendori pe care le-am bătut cu pasul…

…La 11:40, suntem acasă, în Mar Vista. Despărțire grea, tare grea, de sublima Celine. O țin ultima oară în brațe, îmi plânge sufletul, ea tace liniștită, nu-i voi mai auzi scâncetul cerând mâncare, nu o voi mai legăna vorbindu-i românește, și ea privindu-mă cu ochișorii ei minunați și zâmbindu-mi… E cea mai grea despărțire din viața mea!…

…Ajungem la Aeroport în 23 de minute. Mai mult pierdem cu găsirea unui loc în Parking… Ducu rezolvase pe e-mail locul meu în avion până la Paris, îl obține rapid și pe cel de la Paris la București. Puhoi de lume… Ne despărțim repede, trebuie să urc la etaj pentru control. Îmbrățișare grea. Cu lacrimi… Cinci rânduri șerpuind spre locul verificării electronice a bagajului de mână, a hainelor, pantofilor, curelei etc… După 20 de minute ajung la cinci pași de drumul spre aparate… Îl zăresc, jos, pe Ducu!… Mă așteptase, nu plecase acasă, deși are atâtea probmele… Îmi dau lacrimile, niciodată n-am simțit din partea feciorului meu cel mare o asemenea dragoste. Îl sun, vorbim de la 30 de metri unul de altul… O iau spre aparat, ultimul salut, trec prin microunde, lacrimile nu țiuie în filtrele electronice… Scumpul meu Ducu, să fi fost ultima noastră despărțire?! Bunule Dumnezeu, mai vreau să-mi văd copilul, nepoțelele din California!

…Zborul va fi cu întârziere… La Gate 150 suntem puși pe patru rânduri, în funcție de locurile din avion. Așteptând să urcăm, cu întârziere ni se spune, în „Balena uriașă”, cum îi zice Colosului A 380, cel mai mare avion din lume, o doamnă vorbind la telefon în italiană. Toc timpul privind prin jur… Lângă Gate 156, o mică surpriză. Un magazin Hollywood, fără uși. Tot felul de suveniruri legate de industria filmului de la Hollywood. Văd și celebra statuetă Oscar, Ducu mi-a procurat câteva prin comandă peste noapte, altă surpriză a băiatului meu!

… Văd o statuetă mare, nu costă prea mult, dar toate au inscripții personalizate. Cea mai bună mamă, soră, soție, cel mai bun tată, frate, soț… Parcă-i și aud pe mulți premianți mulțumind familiei, în momentul primirii râvnitului Oscar. Întreb dacă n-au și statuete, la dimensiunea respectivă, fără inscripții personalizate. N-au!… Oscarul, o afacere în familie?!… Mi se spune că pot comanda inscripția mea azi și mâine o am. Râd bine dispus, ca la o glumă de-a banalului Gâgă…

…Cu o jumătate de oră întârziere, urc în „Balena” spre Paris. Rândul 19, pe aripă, cu cele două motoare uriașe la geam… Am locul de la margine, Ducu m-a lămurit să-l iau, e mai comod, la aproape 12 ore de zbor, ieși mai ușor să te dezmorțești, să o iei spre toaletă… Eu călătoresc, de ani și ani, pe locul de la fereastră, să văd ținuturi, munți, lacuri, case… Acum, la geam, un malac asiatic, obraznic din plecare, aruncând de pe culoar o mapă pe locul lui… Se vrea, cred, intelectual… Mobilul nu mai are acoperire, nu pot să-i trimit lui Ducu măcar un SMS… Cu 55 de minute întârziere decolăm spre Paris, afară e un soare puternic… Văd decolarea prin două din cele trei camere fixate pe navă și conectate la micile ecrane din fața fiecărui pasager. E un spectacol rar să vezi, de sub burta păsării metalice, cum se desprinde avionul de sol… După „uvertura” cu alune, covrigei crocanți și șampanie sau orice altă băutură la alegere, la vreun ceas, urmează un dinner excelent. Aleg o mâncare de scoici, în suc de lobster și verzituri japoneze… Ud festinul acesta cu două sticluțe de vin roșu… La vreo două ore, se trag toate storurile la hublouri, se sting luminile în interior, se simulează noaptea. La ora Californiei, se apropie ora 18, la Paris e noapte sau, dacă vreți, zorile bat la geam, spre trei dimineața…

…Văd trei filme franceze, eu le aleg. „Sensul minunilor”, cu o fermecătoare Virginie Efira, belgiancă, o nouă divă sexy, cred, e fermecătoare blonda… Tot ea, nu în rol principal, și în „Caprice”, numele unei fete, două actrițe îndrăgostite de același bărbat, mie  un necunoscut actor care aduce cu Mircea Cărturescu, romancierul nostru… Și „Omul din Rio”, bucurie a adolescenței mele, din tinerețea lui Jean Paul Belmondo… Mă refrișez cu două înghețate, mai toți dorm în avion, eu n-am somn, caut să-mi odihnesc gândurile, trag ușorul pled peste picioare, închid ochii. Numai că malacul de lângă geam este singurul din avion care aprinde becul de deasupra lui. Și începe să citească, vezi, Doamne, intelectual nevoie mare… O doamnă din spatele lui îl roagă să stingă lumina, el face pe prostul… Mă plimb pe culoar, să-mi treacă nervii, să nu-l înjur pe nesimțit… Pe la 7, ora Parisului, văd pe harta de pe un miniecran că survolăm Eirik Ridge, la o palmă de sudul Groenlandei. Am mai avea vreo cinci ore de zbor, cu întârziere cu tot…

…Ajungem pe Aeroportul „Charles de Gaule” cu 30 de minute întârziere. Dar „Balena” e departe, la vreo doi kilometri de burduful porții de ieșire. Așteptăm câteva minute pe pistă, mamutul cu aripi se mișcă greu, privesc ceasul, încep emoțiile, mai e de făcut, doar, un control la aparate și pe aeroportul franccez… Cu 55 de minute întârziere, ies din A 380… Mai am 70 de minute până la decolarea spre București… Din fericire, controlul francez trece în zece minute… Cu treisferturi de oră înaintea decolării ajung la Gate L 25, unde ne vom îmbarca. Răsfoiesc ziarele franceze luate, trimit un SMS lui Ducu, scriu o poezioară, fascinantul Paris nu-i, acum, decât o haltă venind aproape 12 ore de la Los Angeles… Intrăm în navă cu zece minute întârziere, care vor deveni 50 când vom decola. Important e să ajungem cu bine, nu mai contează când, la București…

…La București, după două ore și jumătate de zbor lin, aștept 55 de minute să pot obține o comandă de taxi, apelând la unul din cele cinci (patru merg!) aparate montate la ieșirea din vamă. Este absolut ridicol!… Taxiurile nu mai au voie în zona Sosirilor, după ce ani buni aici era raiul șmecherilor. Acum, însă, nu pot veni decât cei cu comandă prin aparatele aeroportului. Ei plătesc 100 de euro (suma oficială, nu se cunosc „atențiile” la companie, Primărie, Minister!) să li se ofere liber la aeroport, pasagerii plătesc cu timp și nervi. Iar România plătește cu imaginea sa urâțită în fața străinilor șocați de cât timp trebuie să piardă ca să poată beneficia, contra cost, de un taxi! Cum s-a întâmplat, joi seara, pe Otopeni, cu un parizian, pe care l-am ajutat să-și încerce 20 de minute norocul de a ieși un tichet pentru așteptarea taxiului!?!.. Culmea cinismului este să auzi într-un difuzor o voce care îți dă un număr de telefon la care poți semnala nemulțumirile față de deservirea taximetriștilor!?! ”Dați-vă foc la șandrama, băăă!”, a replicat cu nervii la pământ, un bătrân…

…Am ajuns acasă la 27 de ore, după ce mă sculasem în Los Angeles!… La 22, ora Bucureștiului, dușuit, cu Ducu vorbit, plâns, am căzut buștean în pat. Numai că, după nici trei ore de somn, parcă am auzit-o pe Genevieve! M-am trezit, am vorbit iarăși cu Ducu, am mai tras un plâns, am răsfoit o revistă, la 4, în zorile Buicureștiului, am stins lumina. Somn lung, până la 10:30… M-am trezit odihnit, dar trist… Îmi lipsesc nepoțelele, Ducu, Karina, cățelul Ciulete, locurile, tabieturile, cafeaua („Intelligensia”) de maestru făcută de flăcăul meu la un aparat special… Un mic dejun înlăcrimat, apa schimbată la broasca țestoasă, va urma și cea din acvariul „rechinului”… Îmi trec pe carnețel lucrurile de rezolvat pe ziua de azi…

…Rezolv repede cu banca, achit trei facturi, merg la Circa 14 să văd în cât timp pot să-mi reînoiesc pașaportul românesc, miercuri trebuie să plec la Chișinău… La Secție, după câteva minute de singurătate în fața Informațiilor, a apărut un tip, îmi spune civilizat că, la Circa 14 demult nu se mai primesc acte pentru pașapoarte. La „Iorga” știe că-i în renovare, spune ceva de Pipera, de o stradă pe lângă Big Berceni, îi cer un număr de telefon, dar n-are!?!… Să lucrezi la o Circă de Poliție, să fii la Informații, și să nu ai un telefon unde se pot depune actele pentru un biet pașaport, nu să joci la Pariuri sportive, pare aberant! În ce țară de aflăm, domnilor?!

…Plec la Agenția TAROM, de pe Spai, am citit la Los Angeles, pe site-ul companiei, că au bilete promoționale București-Chișinău și retur cu 131 de euro… Solicit un bilet, cu plecare în 19 aprilie, întoarcere pe 21, numai că treaba asta mă costă… 370 de euro!?!… Păi, am citit și în dimineața asta doar 131 de euro!, a sunat uimirea mea. “Da, dar se pleacă de la 131!”… Aha, așa stau lucrurile!… Intrat în horă, ziaristul din mine duce jocul până la capăt. Bun, plătesc suma asta. Dar, vin luni!… OK, numai că, dacă la dus nu-i niucio problemă, la întoarcere, nu mai sunt locuri decât la business, accept și asta, cer prețul final: 408 de euro!… Bine, doamnă, plătesc 800 de euro în cap București-Los Angeles și retur, și mă costă peste jumătate un bilet la Chișinău?!… Doamne, în ce țară trăim?!… Ce caut eu aici?!..

…Pe înserat, după ce m-am văzut cu MIrcea-Robert, vin acasă. Bomboana de pe colivă! Nu merge liftul!… O iau gâfâind pe scări, cu pauze la fiecare etaj, până la VIII! Țara mea de dor, frumos m-ai mai primit!…
…Doamne, în ce țară am revenit?!… Și ce caut eu aici?!.

…Mâine, mă văd cu excelentul regizor Radu Dinulescu să discutăm un proiect de amploare… Luni, sunt invitat la “Țăndărică”, la o premiară a lui…Matei Vișniec!… Miercuri, plec la Chișinău, la premiera piesei mele “Pușlamaua de la etajul 13”… OK, MMI-ului, dar nu e prea mare prețul ăsta pentru dragostea ce i-o porți Amantei tale Thalia?!

                                                                                                                                            15 aprilie 2016, București