Arhivă

Post Tăguit cu ‘New York’

Jurnal de California (12). UBER ȘI PRIMUL MEU PROFESOR DE…AMERICA, PAUL ROMOȘAN

aprilie 8, 2016 Comments off

…Joi a plouat în Los Angeles și în împrejurimi. Ploaie mocănească, adusă, parcă, de pe potcoava de munți ce se refectă-n Pacific. În sufletul meu a fost, însă, Soare. Zi de suflet. Revedere, după 22 de ani, cu primul meu profesor de…America. Rudă (a fost soțul regretatei mele verișoare, minunata Tory), coleg de redacție la „Sportul”. Paul Romoșan, cel mai bun fotoreporter artistic din presa noastră sportivă. Nu doar pasionat, competent (el însuși a fost fotbalist la Dinamo Orașul Stalin-Brașovul din istorie și de azi; component al Naționalei de iaht), cât și dotat cu un har artistic rar în fotografia sportivă. Este suficient, cred, să amintesc de acel Album fascinant, de la Mundialul mexican din ’70, cu Guadalajara noastră de suflet, și acea fascinantă fotografie cu Pele și Dumitrache, despărțiți de un porumbel ajuns pe gazonul stadionului Jalisco!… Regretul lui Paul este că se tot reproduc în presa românească actuală, fără să se precizeze sursa, fotografii din acest Album de antologie, cu explicațiile prietenului de-o viață, inegalabilul Ioan Chirilă, veritabile poeme …

…Paul Romoșan, mereu vesel, om cu desăvârșit umor fin, băiat de gașcă, generos cu toată lumea!

…Ne-am văzut ultima oară în vara lui ’94, la World Cup. Ne-a invitat la el acasă, în Burbank, la doi pași de Pasadena, și ne-a cinstit cu o masă ca-n povești, farmecul reprezentându-l amintirile noastre comune. Eram, atunci, în 2 iulie, cu o zi înainte de meciul cu Argentina, pe Rose Bowl, la Paul în casă, alături de Ioan Chirilă, Gheorghe Nicolaescu și Costică Alexe, toți colegi la „Sportul”. Sigur că am discutat și despre meciul ce urma peste 24 de ore, cu un colos ca Argentina. Visam cu toții, însă eram rezervați. La un moment dat, Paul Romoșan a zis serios: „Țineți mine ce vă zic! Îi batem! Și nu pentru că nu joacă Maradona, ci pentru că suntem mai buni ca ei!”… Nea Vanea a dat din cap și a replicat imediat: „Paulică se aruncă rar în pronosticuri, dar când o face, nu greșește!”… În momentul acela, în dansul paharelor cu bere rece, tortilaa și picanterii mexicane, am devenit cu toții optimiști! „Batem Argentina!”, sub acest imperativ ne-am depărțit!…

…A doua zi a fost o victorie istorică pentru Naționala României: 3-2 cu Argentina!…

…De atunci nu l-am mai văzut pe Paul Romoșan. Am mai comunicat pe Facebook, i-am mai trimis, cu poșta, câte o carte de-a mea… El rămâne mereu Omul care, a doua zi după ce am debarcat în New York, în 19 decembrie 1986, m-a luat cu mașina lui, mi-a făcut turul Manhattan-ului, m-a dus până în Bronx, m-a dumirit, direct, fără ocolișuri, cum e cu soarta emigrantului român de primă generație. M-a pus și să conduc mașina lui automatică, era o premieră, m-a cutremurat cu relitățile dure prezentate, însă m-a și umplut de speranță. „Ai făcut pasul acesta pentru copilul tău, trebuie să strângi din dinți și să lupți. Viitorul lui va fi clar mult mai bun decât al tău! Să nu uiți asta!… Uiți, o perioadă, că ai fost cineva în România, America îți oferă și ea șansa asta, numai că trebuie să crezi în tine și în spiritul Americii…. Urcă pe taxi, la început, și eu am făcut-o, să înveți și limba engleză și să faci bani. Dar să nu mori pe taxi! Ești tânăr, inteligent, America oferă fiecărui șansa ce o meritră!”… A doua zi, Paul m-a dus la un maramureșean, care se ocupa cu pregătirea noilor veniți din România pentru a da examenul de șofer. L-a și plătit, cu o sută de dolari, pe băiatul acela care n-a făcut decât să mă ducă la examen și să-mi arate unde să stau la coadă. M-a certat când am ieșit de la testul scris, pe care l-a dat în…italiană, că trebuia să mai stau în sală, să meditez la întrebări, dar când s-a dat răspunsul și eu am fost singurul cu punctaj maxim a rămas mască! „Frate, am făcut școală în România!”, am fost eu ironic…

…Paul Romoșan, generos cu toată lumea, înclusiv cu regretatul Aristide Buhoiu și „Universul” din New York lui, la care lucra din pasiune, pierzând vreo 25.000 $, a fost singurul care m-a încurajat, când am decis să scot de unul singur primul ziar de sport românesc din afara României, la șase luni de la debarcarea între Zgârie Nori. Aristide mi-a râs în față, spunându-mi că îmi voi rupe gâtul, însă Paul i-a tăiat-o scurt: „E dreptul lui să încerce! E un ziarist sportiv excelent, cunoscut, lumea sportului îl știe și aici, de ce să nu riște?!”… Și am riscat câștigător pe „Lumea Sporturilor”, care a trăit vreo 19 ani, ultimii șase în colaborare cu prietenul Grigore Culian din New York.
…Mulțumesc și astăzi, Paul Romoșan!

…În această zi de joi 7 aprilie 2016, l-am găsit pe Paul Romoșan între chiparoși și pini înalți, mai spre munte, în Lakeview Terace, la vreo 50 de kilometri de zona centrală a Los Angeles-ului. Știam de la Oana, fata lui, cu care m-am întâlnit, în Florida, în ultimele cinci ierni, că Paul a suferit mai multe operații pe cord, bypass-uri pentru care s-au luat vene de la picior. Așa se face, acum, că Paul are probleme cu piciorul drept, care i-a salvat… inima. E umflat cât un trunchi de copac, nu poate conduce mașina, mersul îi este limitat prin casă și puțin pe afară, în natura ce înconjoară frumoasa terasă. Living-room-ul are o plasmă uriașă, la care urmărește mai ales evenimente sportive, deasupra televizorului un evantai mare de trofee cucerite în diferite regate.

…Paul e în continuare același mucalit fără pereche, optimist incurabil. Vorbim despre copiii și nepoții noștri, ajungem și la azilul politic, cerut de el, în ’74, în Germania, de mine, în ’86, în Italia, nu putem uita colegii de la ‘Sportul’, mulți s-au dus, Dumnezeu să-i odihnească în pace… Ține legătura cu Stelică Trandafirescu și Biță Stănculescu, e la curent cu tot ce e nou și, din păcate, învechit în sportul românesc…
…Ne amintim de acea calificare uluitoare a UTA-ei, în 30 septembrie ’70, trăită împreună la Arad, în fața campioanei Intercontinentale Feyenoord. „A opta minune a lumii” pentru care Paul Romoșan a aranjat cu șeful Aeroportului din Arad să amâne cu o jumătate de oră cursa de București, pentru a trimite filmele de la meci, să apară în „Sportul” de a doua zi fotografii de la meci, la ora aceea tehnica mass-media fiind rudimentară în România. Puțini credeau în Calificare, Paul a fost unul dintre ei, de aceea s-a și zbătul ca avionul să plece puțin mai târziu spre Capitală!

…Azi, la Lakeview Terace, am urmărit împreună prima repriză a meciului din Europa League, Borussia Dormund-Liverpool. În primul sfert de oră englezii ar fi trebuit să arunce prosopul, dar Paul a punctat calm: ”Tot englezii vor marca!”… Și așa a fost!… Mi-a revenit în minte flerul lui dinaintea meciului cu Argentina, din 3 iulie, acum 22 de ani…

…Ne-am despărțit cu lacrimi în ochi! Cine știe dacă ne vom mai vedea… Oricum, pe 13 aprilie, în ziua când eu voi părăsi California, îl voi suna să-i ofer un buchet de gânduri însorite pentru cei 86 de ani pe care îi va împlini. Deși nu-i trădează. El rămâne mereu tânăt la suflet și la spirit!
…Paul Romoșan va fi pentru mine totdeauna întâiul meu Profesor de… America!

…Și Uber, cel din titlul acestui material?! Cine este el?!… Cel mai modern fenomen din transportul în Los Angeles, New York, Miami, Mexico City și alte orașe mari ale lumii. Este numele companiei care a schimbat percepția transportului pasagerilor. Își faci un cont la această companie, accesezi prin aplicația pe mobil, spui unde vrei să ajungi, la ce oră, întrebi cât costă cursa pe care urmează să o faci cu mașini moderne, nu cele hodorogite ale multor taximetriști, nu dai un cent șoferului, totul se reține pe card, nu se folosește tip-ul, altfel spus ciubucul!… Instant primești prețul, numărul și marca mașinii care va veni, timpul în care va fi în fața ta și numele șoferului! Costă, la ora 10:45, 15$ până la Lakeview Terace, pentru 45 de kilometri!… Pentru a înțelege ce înseamnă acest Uber, să reținem că o cursă cu taxiul de la Aeroportul din Los Angeles până la adresa lui Ducu, la 10 kilometri, costă… 45$!…

…Urmăresc pe mobilul performant al lui Ducu unde se află mașina mea care mă va duce la Paul Romoșan, un Lexus elegant, vine, plec, șoferul la trei ace și el, civilizat, discutăm despre vreme și trafic, ca și inexistent la această oră, mă depune după 28 de minute la numărul 10519 al casei prietenului meu de suflet.., La întoarcere, Ducu îmi anunță ora și mașina ce mă va lua, șoferul este…Grace, vine o Toyota modernă și o Lady ca din filme la volan, o clipă și eu și Paul nu credem că am un asemenea șofer, plecăm, modelul de cinema e din Nigeria, a venit de șase ani, seara urmează cursurile unei facultăți, dimineața face job-ul acesta ca de Hollywood, nu cum am trudit eu cinci ani și jumătate pe atâtea rable de taxiuri, la New York!.. S-a modernizat lumea!…

…Joi 7 aprile a fost una dintre Zilele de suflet din superba mea vacanță în Califirnia 2016!

Jurnal românesc (4) VIAȚA MEA ESTE O FRUMOASĂ NEBUNIE-POEZIE…

ianuarie 31, 2016 Comments off

…Ultima săptămână din Ianuarie a fost pentru mine una de roman. Agonie și extaz…
…Cu trei zile înaintea ieșirii cărții de poezie de sub tipar, luni 25 ianuarie. Ora 14:30. Am venit, undeva pe Strada Pitar Moș,, pentru rezultatul unei tomografii computerizate, făcută cu patru zile în urmă. Mi-e pusă în față o foaie ștampilată, cu multe rânduri, fără explicații! O lectură de plezirist mă aruncă în Infern. Scrie, doar, sec, cutremurător, la concluzii: „Micronodul pulmonar interstițial segment Fowler drept-de monitorizat imagistic”. Nu se găsește, la „Academica”, luni 25 ianuarie, la prânz, un doctor care, contra cost, să-mi explice despre ce-i vorba, dacă blestemul negru zis cancer a urcat în plămâni… Sunt programat la un medic a doua zi, după prânz.

…Noaptea de luni spre marți a fost un coșmar, cât m-a întărit pe mine New York-ul… Încercam să-mi rânduiesc, liniștit, toate lucrurile pe final de viață, datoriile la bănci, cărțile, casa, să nu las pe nimeni încurcat, menajarea copiilor… Se zăreau crucile albe, mă vizitase, iarăși, după ultima noapte din Florida, fantoma minunatului om de teatru, prietenul Mircea Ghițulescu, răpit nedrept, în nici trei luni, de un cancer la plămâni…
…A doua zi, pe 26 ianuarie, la ora 14:38. Fără să mi se solicite un bănuț, de doi bani speranță: o doctoriță amabilă, cea care pusese concluziile pe Raportul medical al tomografiilor computerizate la torace, pelvis și abdomen, mă liniștește. Nu se poate spune nimic despre cancer! Dacă aș fi avut vechiul CT, s-ar fi putut face o comparație. Așa, însă, să fiu liniștit, repetăm analiza-ghilotină după șase luni!…

…Cu o zi înaintea lansării cărții mele de poet debutant, „Condamnat la Libertate”. Joi 28 ianuarie, alt lanț de emoții: Scintigrafia, la „Medas”, în fostul Spital „Grivița” de altădată, astăzi „Regina Maria”, că nu o să-i spună „Tovarășa Elena”…. Medicul specialist și cele două asistente, o minune de oameni… Nu mai știu a câta scintigramă fac. De data aceasta, sunt și bărbați în jurul meu. Până acum au fost numai femei. Mai toate îmbrăcate înspăimântător în negru, jumătate dintre ele în pragul disperării… La scintigramă, așteptând verdictul, mereu am simțit cum îmbătrânesc, chiar dacă mereu am luat cu mine câteva cuvinte încrucișate, să păcălesc timpul încins… Pe aici, moartea așteaptă la colțuri… Acum, vorbim despre fotbal, doi bărbați mă complimentează, ce comentator sportiv am fost!… Un domn îmi spune „domnul director”, de unde să știe că încă sunt managerul interimar al Teatrului Tudor Vianu?!… Bătrânul de 83 de ani, care se ține bine, îmi spune că este din Giurgiu… Cinci ore de suspans. Injecția cu substanță radioactivă, doi litri de apă, cam douăzeci de minute pe altarul modern. Și nici un sfert de oră așteptare pentru eliberarea Buletinului de examinare. Din ușa intredeschisă a medicului primar în medicină nucleară, un răspuns într-o anumită cheie: „În general, e bine! Există însă un focar hiperfixator la femurul drept superior, ce poate ridica suspiciunea unei leziuni secundare. De monitorizat. Refaceți examinarea scintigrafică după șase luni”!… Șase luni-un nou CT la plămâni, șase luni-scintigrafia osoasă! Șașe-șase, poartă-n casă!… Mâine, la Giurgiu, am lansarea întâiului volum de poezie… Nu uit finalul unuia dintre poemele din volumul meu de debut: „Pe mine nu m-a operat niciun Profesor, Numai Bunul Dumnezeu!”…

…Vineri 29 ianuarie. Ora 12. În briza Dunării însorite, ca un mesaj de Primăvară. În Cetatea Dramaturgiei Românești, Giurgiu, debutez ca…Poet! Cu volumul „Condamnat la Libertate”, apărut în condiții de excepție la Editura Palimpsest din București, care a lansat atâtea titluri alese din poezia și dramaturgia vremurilor contemporane.
… La Biblioteca Județeană „I.A.Bassarabescu” din Giurgiu, lângă Primărie și peste drum de Consiliul Județean, vineri, la prânz, sala este ca la o premieră la teatrul giurgiuvean: nu arhiplină, dar cu multă lume bună. Veniți la un eveniment în orașul de la Dunăre, Primarul Nicolae Barbu și viceprimarul Chiru Ioan Alexandru Vladu (oameni care realmente sprijină cultura Cetății), Petre Miniș, consilierul președintelui C.J. Giurgiu, colegele mele Elsa Luminița Joanță, Carmen Dragne, Letiția Ciotea, de la Teatrul „Tudor Vianu” (aflat în fază de șantier înghețat!), regizorul Florin Antoniu, actorul Vasile Toma, preotul Tudor Georgian, politicieni, scriitori, iubitori de poezie, mai toată presa din Giurgiu etc. Un sincer mulțumesc, tuturor!
…Lansarea este deschisă, cu vorbe alese, rostite de omul de litere Dan Mucenic (directorul Bibliotecii, cu de invidiat colecție de cărți rare) și de poetul „singurătăților în ploaie, ostaticul la ferestrele vieții”, remarcabilul Ionel Muscalu. După care, o sinteză a volumului lansat făcută de eminentul critic literar, poet și om de teatru Ion Cocora (directorul Editurii), cel care plasează cartea între atâtea amintiri de preț cu mari scriitori și actori ai culturii române, cu Nichita Stănescu și Toma Caragiu în prim-plan.

…Evenimentul beneficiază și de minunatul mini-recital al distinsei actrițe Dana Pocea, realmente tulburătoare în cele șase poezii înaripate de harul divin al Artei scenice. Aplauze în cascadă. Un vers naște zâmbete amare: „Dunărea nu mai e demult Albastră, Zilnic îi trece sărăcia pe la fereastră, La Giurgiu și Ruse, Răsărituri prematur apuse”… (Poemul „Politică”)…
…După care, două vorbe de la autorul emoționat. Mărturisesc celor prezenți că, o clipă, a crezut că nu va mai vedea cele 74 de poeme și poezii transoceanice urcate-n lumina volumului. Nu întâmplător l-am tot rugat pe editor, prietenul de-o viață Ion Cocora (m-a jucat, pe când era director la Theatrum Mundi, cu piesa „Beethoven cântă din pistol”, care avusese premier€a absolută la Chișinău și fusese ovaționată la…New York!) să nu depășim sfârșitul luni cu lansarea. Urmau cele patru analize-ghilotină!…
…Când am intrat în sala Bibliotecii Județene, vineri 29 ianuarie 2016, ora 11:55, eram Cetățean de onoare al Municipiului Giurgiu, distincție oferită de Primarul Nicolae Barbu, în 28 mai 2015…
…Când am plecat, după vreun ceas magic, fericit de un debut cu laude (prea multe!),flori și aplauze, eram și „Cetățean de onoare al Bibliotecii giurgiuvene” (mulțumesc mult, Dan Mucenic!) și beneficiarul „Diplomei de excelență pentru mecenat în cultură” și al medaliei înmânate de o regină a versului dunărean, Dunia Pălăngeanu, în numele Cenaclului Literar „Luceafărul”, al Asociației culturale și de tineret „Ion Vinea” și al Mișcării literar-artistice „Sub zodia Luceafărului”.

…După 27 de volume publicate, în trei limbi, dintre care 19 de teatru (patru premiate!), am debutat ca…Poet! La 70 de toamne!
…Viața mea este o frumoasă Nebunie-Poezie… Oricum, rămâne o sfântă Luptă…

Jurnal transoceanic AM FUGIT DIN AMERICA!

ianuarie 12, 2016 Comments off

…Trebuia să mă întorc pe 13 ianuarie, la București. Sunt însă de câteva zile bune, Acasă. Începutul de an m-a aruncat, brusc, în corzile supozițiilor sinistre. O tuse rebelă, declanșată noaptea, la aceeași oră, care mă măcina efectiv vreun ceas, conjugată cu arsuri, ca de lama cuțitului, în torace și gât, frisoane, toate m-au făcut să-mi scutur rapid capul, să nu mai văd nimic frumos în jurul meu, să bolesc pur și simplu. M-a urmărit, ca o obsesie, moartea remarcabilului actor George Alexandru, amic de suflet, de când am făcut, la “Idoli și Legende”, o frumoasă emisiune cu el și prietenul lui Ion Pârcălab, “Săgeata Carpaților”, nobil cavaler al Thaliei plecat dintre noi, dureros, nedrept, la 58 de ani… Durerea din plămânul stâng m-a dus imediat cu gândul negru la dispariția minunatului om de teatru, prietenul Mircea Ghițulescu, răpit rapid de un galopant cancer la plămâni… Nedormit ca lumea nopți la rând, stresat, neînțeles, cu dureri la un plămân, în trahee și gât, neștiute până acum, alarmat, eu, omul care, de când a avut pistolul la tâmpla stângă, în New York, nu se mai teme de moarte, m-am pomenit un altul! În stare să-mi reproșez că mi-am bătut prea mult joc de moarte în ultima vreme…

…Paradox. A doua zi din Noul An, în Florida, a fost una frumoasă. Am făcut din valuri nămeți, gândind spre Acasă. Firesc, din moment ce m-am întâlnit cu o poetă rară. Sâmbătă 2 ianuarie, am avut bucuria să cunosc doi români din scripturi alese, remarcabila poetă româno-americană NIG (Nuța Istrate Gangan) și soțul ei Dorin Gangan, aducând cu el puritatea zăpezilor de pe Tâmpa, străjerul Brașovului natal. Citisem cu interes câteva dintre versurile învolburatei NIG, torent de fiori și răsărituri de Om. Ne cunoșteam și respectam reciproc de pe Facebook, în a doua seară a lui 2016 ne-am și cunoscut live, fără să mai dăm like! M-au invitat la un restaurant românesc din Hollywood, “Vendetta”, unul de ținută, nu o bombă, pe bulevardul plin de lumini și mirosul misterios al Asiei adus de copacii-bani, “Money-tree”. La localul din Hallywood de Florida, oraș despre care aflu, mai nou, că are vreo 15.000 de români, în fostul restaurant al lui Borcea, am fost primit de un… stelist, Christian Sarica, omul care m-a complimentat din plecare: “Am crescut cu vocea dvs. la radio și televiziune”. Firește că Steaua a fost regina serii, amintindu-ne de „Noaptea Generalilor”, de la Sevilla, din 7 mai ‘86, unde am fost martor ocular la cucerirea Cupei Campionilor Europeni. Cum Dorin Gangan este dinamovist din adolescență, nu puteam discuta civilizat numai despre Regina Europei ‘86, ci și despre multe alte nume sacre din fotbalul nostru, în frunte cu Dobrin, unicul Prinț adevărat al fotbalului românesc…. La “Vendetta”, în Hollywood de Florida, am discutat mult și despre literatură, teatru și experiențe personale. M-au impresionat volumele poetei din metafore i rare care este Nuța Istrate Gangan (ce titlu frumos are unul: „Acolo unde se sfârșește disperarea”!), unul tradus și în engleză. O seară care, sub frumusețea ei morală. mi-a mai alinat durerile fizice, chiar dacă, am înțeles, condiția șlefuitorului de slovă românească nu diferă prea mult nici peste Ocean…

…După seara românească de suflet din Hollywood, a urmat o noapte-coșmar. A doua zi, într-o dimineață chioară de nesomn, n-am mai mers cu Genevieve, Ducu și Karina prin oraș, nici la piscina olimpică, bucuria micii Prințese a familiei. Ducu mi-a tot repetat să mă ducă la un medic aproape de casă, am refuzat, știam ce înseamnă să te internezi în America, dacă este cazul, mii de dolari, eu n-aveam nicio asigurare medicală. Și, sincer, mă bazam că medicii de acasă știu de unde să mă ia, mă tratează, doar, de vreo opt ani… Pereții se sprijineau de mine, încercam să mă țin pe picioare, însă eram groggy. L-am rugat pe Ducu să schimbăm plecarea mea, mai devreme cu vreo șapte-opt zile… El a început să acceseze site-urile Swiss- erului, cu care urma să plec pe 12 ianuarie din Miami. Boleam în pat, când l-am auzit, ca prin vis, pe flăcăul meu cel mare, din camera alăturată: “Tata, am găsit un bilet pentru seara asta! Costă 600 de dolari. Pleci?!”… Era 3:20 PM, la 3:50 ieșeam din vila lui Ducu, în lacrimi, despărțirea bruscă de Genevieve mi-a aruncat săgeți în suflet. Spre aeroport, cerul a devenit  deodată negru, plângea ca și inima mea, Oceanul nu se mai vedea, nu mai știu prea multe, îl mai văd pe Ducu, urmărindu-mi ultimii pași spre Gate-ul de îmbarcare, o ploaie nebună a spălat aeroportul, o oră întârziere la decolare… Alt coșmar, eu nu dorm în avion, tusea s-a pornit automat la unu noaptea… Pe cei 7859 de kilometrii (4.879 de miles!) dintre Miami și Zurich, eleganta pasăre Swiss a recuperat 50 de minute din întârziere. Am redescoperit Europa printre nori, Loire se zărea de sus șerpuind prin Franța spre Ocean, tot tușeam, arsurile din piept, însă, se mai potoliseră. La Zurich, 50 de minute până la avionul de București… De la Terminalul E la D am ajuns cu un metrou parcă fără conductor, vedeam cum înaintam printr-un tunel de poveste, în difuzoare- tălăngi, oi behăind, vaci mugind, și vedeam Ciocolata Milk. N-am întâlnit, până acum, un aeroport care să miroasă atâta a parfum fin, ca acela din Zurich… Control în liniște, și, la 12 fix, ora Elveției, aeronava a luat-o spre Bucureștiul meu de suflet, să acopere cei 1389 de kilometri…

…La aterizarea în decor de iarnă, am înțeles imediat că am ajuns în România! După Miami și Zurich, păream aterizat undeva la țară… Avionul n-a mai fost tras la “burduf”, a fost lăsat la vreo sută de metri de clădirea aeroportului, pe o pistă nu prea curățată de zăpadă și gheață, am fost urcați într-un autobuz, a patinat, în sfârșit, am ajuns la Sosiri, bagajul la timp, probleme cu taxiul. Teoretic, s-a civilizat și Aeroportul Otopeni, ai șase aparate unde poți comanda un taxi, merg numai patru, iau tichetul, cu ora la care va veni mașina, compania, numărul, aștept un sfert de ceas peste timpul indicat, așteaptă și alții, e frig, nu glumă, tremur, mă apucă iarăși tusea, nu-mi era bine la 33 de grade Celsius, aici sunt minus 7, tot Celsius!… Ninsoarea îmi zgârîie fața, mai iau un Bon comandă, după un sfert de oră văd numărul meu, B-61-YYA, de la CrisTaxi, venind, numai că e plin, șoferul a luat pe altcineva, șmecherii de Dîmbovița! Să fi făcut derbedeul una ca asta la New York!… După 35 de minute, la al treilea tichet de ordine, iau un taxi, înghețat bine. Alții, și mai ghinioniști decât mine, tot mai așteaptă și tot mai trag de la mașina de Bonuri Comandă….

…În taxi, șoferul mă salută, îmi pronunță numele și prenumele, și inițiala din mijloc, comentatorul de fotbal, ce vreți… Numai că, după vreun kilometru, mă întreabă cum a fost în Florida și asta mă dă gata, mă duce cu gândul la Securitate, și de aventura de la granița basarabeană, din aprilie ‘95, când, mergând cu vagon de dormit de la București la Chișinău, pentru premiera mea de la Teatrul Satiricus (“Beethoven cântă din pistol”), cu pașaport românesc, pentru că întârziind avionul de New York am pierdut cursa de Moldova, vameșul m-a întrebat sigur pe el: “Veniți de la New York, nu-i așa?!”… Am mers însă prea departe cu imaginația de scriitor, taximetristul meu de București m-a liniștit repede, când l-am întrebat de unde știe că vin din Florida: “Mai citim și noi Facebook-ul, domnule Ionescu!”…
…Prima zi după fuga din America, am dormit până la ora 13:30!… Buimac, parcă am auzit glasul sublim al lui Genevieve. Iluzie auditivă. Eram singur în casa mea cu atâtea cărți și vise… Oricum, m-a văzut un medic, Călin, un bun amic, control fără aparate, încurajator. Poate un virus, urma să fac un exudat, sigur picanteriile, stresul, nopțile nedormite, aerul condiționat permanent din Florida, trecerea bruscă de la plus două-trei grade Celsius la… 33, cam acestea ar fi cauzele!… Primele pastille, până la intrarea sub aparate. Primele efecte pozitive. Tusea a început să se rărească, arsurile din piept au cedat. Și cancerul, alarma mea?… Medicul oncolog mă încurajează, nu se pronunță însă total până nu fac setul de analize!

…În această dimineață, de luni 11 ianuarie, la ora 7, am făcut analizele la MedLife. Și am plecat la Giurgiu, să nu mai mă gândesc la ghilotina PSA-ului și a Testosteronului. M-am întâlnit cu ai mei colegi de la Teatrul “Tudor Vianu”, mă așteptau joi, n-a venit încă echipa de constructori care să demareze reabilitarea clădirii, vor veni arhitecții și inginerii zilele astea, lunea viitoare se trece la treabă. Mă văd cu regizorul Florin Antoniu și stabilesc prima premieră a anului, una pentru copii, am demarat dialogul nostru de când eram în Florida… Vom repeta pe unde vom putea și vom juca, sper, la Centrul Cultural “Ion Vinea” din Giurgiu. O dramatizare a lui Victor Eftimiu, miercuri demarăm lecturile… Cu actrița Gabriela Ioniță sunt în tratative pentru altă piesă pentru copii, „Aventuri prin Europa”. Plecând de la o poveste nemuritoare a Fraților Grimm… Pe seară, trebuie să mă văd cu eminentul poet și om de teatru Ion Cocora, la Editura căruia voi scoate întâiul meu volum de versuri “Condamnat la Libertate”. Îi trimisesem manuscrisul electronic, din Florida… Revin la București, neliniștile urcă în mine ca seva în trunchiuri…
…Tot ocolesc computerul, mi-e teamă să caut rezultatele analizelor. Fie ce-o fi!… Greșesc de două ori CNP-ul… Gata…. Testosteronul e trecut pe roșu: 1,18. Ca și ultima dată. Nu-i prea bine, că am bombardat hormonii cu Zoladex, dar nu-i nici rău… PSA-ul a scăzut puțin!… Dumnezeule, mulțumesc, m-ai spălat de obsesii, de gânduri negre, încolțite ca niciodată în mine… Mai am o radiografie la plămâni, joi merg la oncolog, mai fac un Zoladex!…
… Am fost de multe ori în răscruce de viață și am scăpat. Am scăpat și acum, mulțumesc Bunule Dumnezeu! Citesc încă o dată rezultatele, le compare cu ultimele, cele din noiembrie, și plâng, ca o descărcare. Plâng de fericire… Ies din tăcerea grea impusă acum cinci zile. Scriu din nou! Trăiesc, Prieteni, celegii mei de Viață!… Lupta continuă!

Jurnal American (16). Din Miami-n vârf de munte, o urare fierbinte: UN AN NOU CU 2016 STRĂLUCIRI!

decembrie 30, 2015 Comments off

…Din nou închei un an, atât de departe, fizic, de țara natală și atât de apropiat sufletește de ai mei de-Acasă!

…Este 30 decembrie. Pentru mine, ziua cea mai lungă. Ziua Despărțirii. Se trag linii, concluzii. Regrete, noi proiecte… Mâine, 31 decembrie, e altceva, Ziua unei noi-atât de vechi întâlniri…

…Acum, la ora bilanțului, încerc sumare concluzii. Bune și nu tocmai, ca să nu zic rele.
…În primul rând, Trăiesc, creez, visez! După cele două operații de cancer la prostată, prima în martie 2007, mi se mai dădeau de trăit între doi și cinci ani. Se vede că pe mine m-a operat Dumnezeu și încă mă înfrupt cu poftă din Viață…
…Apoi, am renăscut sub magia primei nepoțici, Genevieve, o veritabilă „Ana Aslan” pentru mine, cum sună o poezie ce i-am dedicate-o!
…Profesional, un an excelent. Două cărți publicate, ambele de teatru: “America de-Acasă” și “Taximetrist de noapte la New York”. Ultima lansată, acum 12 zile, și în orașul în care a fost trăită, la New York, în cadrul Cenaclului “Mihai Eminescu”… Trei premiere: “Derbedeul de nota 10”, la Teatrul “Tudor Vianu” din Giurgiu (20 martie, regia-Matei Varodi); “N-aveți un mort de vânzare?”, în limba bulgară (traducerea: Anka Staneva) la Teatrul “Sava Ognianov” din Ruse (7 aprilie, regia- Cristian Ioan); “Animalul, acest om ciudat”, la Teatrul Național “Sterija”, Scena Română, Vârșeț, Serbia (13 iunie, regia-Iulian Ursulescu)… …Premiul Cea mai bună carte de teatru a anului 2014, atribuit de Uniunea Scriitorilor, Filiala Dramaturgie București, în 10 noiembrie, volumului “Monolog în doi cu moartea la ușă”. Aceeași carte a fost nominalizată la Festivalul Național de Literatură, Cluj, 4-6 octombrie… Premiul Cel mai bun spectacol din Balcani, obținut de “Animalul, acest om ciudat”, al Naționalului din Vârșeț, Serbia, la Festivalul Teatrului Balcanic de Studio, Pitești, 25 noiembrie…

…Realizarea, la Teatrul “Tudor Vianu” din Giurgiu (unde încă sunt director…interimar, până-n 19 februarie 2016!), a ineditului Proiect “Oreste Regele Sunetelor”, unica piesă de teatru a eminentului filozof Ioan Petru Culianu fiind montată în premieră mondială, în briza Dunării, de remarcabilul regizor Cristian Mihăilescu, beneficiind de prezența ilustrei soprane Felcia Filip. Spectacol care a cucerit două Premii la Festivalul Internațional al Teatrelor de Studio, Pitești, 25 noiembrie!…
…Continuarea cu succes a Proiectului Dunărean Giurgiu-Ruse, cu evenimente concomitente în teatrele din cele două orașe, un merit revenind și lui Orlin Diakov, directorul Teatrului “Sava Ognianov”… N-am făcut umbră pământului în acest 2015! Mulțumesc, Bunule Dumnezeu…

…Finalizarea, în aceste zile, în Florida și la New York, a primului meu volum de versuri “Condamnat la Libertate”!…

…Neîmpliniri?… Suficiente și ele, pentru un om niciodată mulțumit pe deplin cu ce a făcut. Și la teatrul dunărean, și la masa de scris. Nu caut scuze, dar starea de provizorat la conducerea teatrului giurgiuvean mi-a pus frâne în entuziasmul fără de care nu mi-aș fi asumat, lucid, acum cinci ani și jumătate, timona teatrului de la 62 de kilometrii de Capitală.
…Nedreptăți, trădări, minciuni, bețe-n roate, zâmbete false, „oameni cu două fețe și niciun obraz” (Nicolae Iorga) m-au măcinat, încet, însă sigur, și în acest an. Cel mai mult m-a afectat respingerea repetată, de către C.J.Giurgiu, a dosarului (necitit, cumva!) la Concursul pentru continuarea mandatului de director-manager al Teatrului “Tudor Vianu”, în numele rigidei interpretări a unei legi echivoce și, în special, prin refuzul sfidător al răspunsului Ministrului Culturii (Ionuț Vulpescu, la vremea respectivă) prin care, practic, autoritatea locală era surprinsă în ofsaid!

…Ce urmează în 2016?
…Trimestrialele analize… Nesfârșitele iluzii. Dor de Viață!

…Profesional. Regizorul Sandu Grecu, directorul Teatrului “Satiricus” I.L.Caragiale din Chișinău, mi-a trimis zilele trecute o veste minunată: pe 15 ianuarie, începe repetițiile la piesa mea “Pușlamaua de la etajul 13”, cu Alexandra Grecu în rolul principal. Ar fi a 10-a montare a acestui text, după cele de la Viena, Novi Sad, Ruse, Silistra, Chișinău (Teatrul Genesis), Galați, Giurgiu, P.Neamț, București (Teatrul Independent Tabu)!… Aștept ca piesa “Taximetrist de noapte la New York” să urce pe scenă sub bagheta regizorului de profunzime Radu Dinulescu și cu debordantul Claudiu Bleonț, cum m-aș bucura să devină și un spectacol de teatru radiofonic, în regia remarcabilului Gavriil Pinte!… Și aștept, pe final de ianuarie, apariția volumului meu de debut în poezie “Condamnat la Libertate”, început în România și terminat, acum câteva ore, aici, în briza Atlanticului… Cum, din rațiuni de ultim moment, am ratat reluarea, împreună cu inimosul om de televiziune Sorin Rondak, a emisiunii “Idoli și Legende”, la televiziune, sper să o fac în primele luni din 2016!…Cât despre nedreptăți, alte trădări, minciuni, cârcoteli, m-am obișnuit cu ele! America m-a întărit moral pentru bătălii grele…

…Sunt departe, fizic, de țara natală. Dar cu sufletul lângă ai mei da Acasă, începând cu Mircea-Robert, Mona, Sorana, Alin, Florin, Maria, cu atâția confrați din lumea teatrului, a sportului, a dramaturgilor, a mass-media, cu oamenii de suflet din Giurgiu și colegii de la Teatrul “Tudor Vianu”, cu prieteni din toate zările (cât mai senine!) românești. De fapt, am petrecut, aici, în Florida, două Crăciunuri. Unul la ora României, altul, după șapte ceasuri… Așa va fi și cu Revelionul de mâine seară. Sub soarele arzător de aici, voi face din valurile Atlanticului nămeți de zăpadă, și colindători din România de suflet din egretele ce zboară sublim, în umbra palmierilor, deasupra lacului de dincolo de piscina vilei lui Ducu. Și voi ciocni o cupă cu șampanie, alături de un Panettone, la cumpăna nopții de la București, și voi toasta pentru cei dragi de la Casa de peste Ocean, din București și Giurgiu (două dintre poeziile volumului meu se numesc “Naveta la Giurgiu” și “Dunărea-nghețată”!), din întreaga Românie. Ca, peste șapte ceasuri, mâine în noapte atlantică, să toastez și pentru cei dragi de aici, în frunte cu Genevieve și Ducu, cu prietenii din New York, Los Angeles, Chicago și Boston, cu cei de suflet din Roma, Florența, Milano și Salerno, din Oslo, Munchen, Paris, Gotteborg și Viena, din Novi Sad și Vârșeț, Ruse, Silistra, Tărgoviște, Plovdiv și Sofia, din Chișinău, Melbourne, Sydney și Adelaide, din lumea-ntreagă!
…Tuturor, cu sufletul plin, un AN NOU cu Sănătate și 2016 STRĂLUCIRI!

Jurnal American (10) GICĂ HAGI ȘI CRISTINA NEAGU…

decembrie 21, 2015 Comments off

…Întâmplător sau nu, am văzut, în America, două dintre evoluțiile de poveste ale Sportului Românesc!

…Acreditat ca ziarist la Mondialul American, World Cup ‘94, scriind pentru gazeta mea de limbă română de la New York, “Lumea Noastră-Lumea Sporturilor”, și transmițând corespondențe pentru BBC!… Vara californiană a fost Capodopera Fotbalului Românesc, la nivel de Națională! Victorii împotriva Columbiei și Argentinei lui Maradona (aflat la Masa presei, dovedit drogat!), împotriva gazdelor, un joc încântător (excepție-episodul Silverdome Detroit, 1-4 cu Elveția!), care i-a făcut pe mai marii fotbalului mondial să declare, cu Pele în frunte, că Naționala de fotbal a României, -Generația de aur admirabil condusă din teren de Gică Hagi, iar de pe margine de Anghel Iordănescu- era singura în stare să învingă Brazilia în finală! Numai că până la marea finală, ne-au scos, într-un final-coșmar, vikingii suedezi… După prelungiri, la penalty-uri, cu două lovituri de departajare ratate de Belodedici și Dan Petrescu…

…Telespectator sau…Internet-spectator, la ultimul Mondial de handbal din Danemarca. Fetele noastre au învins incredibil, spectaculos, campioana mondială Brazilia, după care, într-un meci de infarct, au ajuns în semifinală, după prelungiri, în dauna gazdelor, handbalistelor daneze. Numai că, deși mulți vedeau Naționala feminină de handbal a României, condusă superb din teren de super-jucătoarea Cristina Neagu, iar de pe margine cu viziune de norvegianul Tomas, iar repriza secundă a fost una de senzație, Fetele noastre de aur au ratat finala, pe finalul reprizelor de prelungiri, în fața campioanei olimpice Norvegia!…Putem uita ratarea lui Nechita, cu două-trei secunde înainte de a se trece în prelungiri?!… Am urmărit meciul la New York, împreună cu Grigore L.Culian, om de handbal, au chiuit și am plâns în final, plecând bolnavi la lansarea cărții mele “Taximetrist de noapte la New York” pentru care mă aflam în Turnul Babel…

…Ani mulți, m-a urmărit meciul de fotbal cu Suedia!…Încă nu l-am uitat!
…O vreme, nu voi putea uita partida de handbal fete cu Norvegia!

…Nordicii ne-au împiedicat, se vede, și la fotbal și la handbal, să devenim campionii lumii, în două Gale mondiale care au arătat Omenirii două Legende: Gică Hagi și Cristina Neagu!

…S-au spus multe -și se vor mai scrie- și despre “drama suedeză” și despre “tragedia norvegiană”. Pentru mine au fost două felii de viață în care a decis Destinul!
…Nu pot să uit nici acum, după 21 de ani, o mărturisire din declarația lui Gică Hagi, surprinsă pe reportofon, imediat după eliminarea de către suedezi: “În momentul când Dan Petrescu se îndrepta să execute penalty-ul acela pe care l-a ratat, mă gândeam că noi, românii, nu suntem făcuți pentru marile bucurii!”… Fantastică declarație! Existențialism rasat. Cuvinte de meditat profund la ele… Și dacă unii pot pune sub semnul întrebării Înțelepciunea lui Gică Hagi, le pot spune nu doar că declarația Regelui a apărut în cartea mea “Columb a descoperit America, Hagi a cucerit-o!”, ba, vorbele acelea, amintind de Cioran și Țuțea, spuse un Fotbalist, s-au auzit și la BBC!…

…Întâmplător sau nu, am urmărit în America, două Capodopere ale Sportului Românesc jucate sub semnul Destinului!
…Pentru mine, și la World Cup ‘94, și la Mondialul fete 2015, Românii, fotbaliști și handbaliste, au țesut Istorie în filigran de aur!
…Ei sunt pentru mine Campionii Lumii!

9 MARTIE, 8 ANI DE CANCER…

martie 9, 2015 2 comentarii

…Acum opt ani. În 9 martie 2007. Văd și astăzi umblându-mi prin memorie ceasul acela întâmplător negru fixat pe peretele alb, în fața mea, când eram răstignit pe masa de operație ce arăta ca o cruce orizontală. Era ora 10,12, dimineața, acolo, în clinica particulară de lângă stadionul Dinamo (ce ironie a sorții pentru un comentator sportiv!)… După aceea, conectat la fire, aparate, cu un ac pătrunzând adânc în mâna stângă, să mă anestezieze total, am dispărut din viață. M-am trezit după cinci ceasuri, pe o targă hidraulică, tremurând de frig, cu pântecele arzându-mi, în drum spre reanimare. „Gata, ai scăpat de cancer!”, a venit o voce ca de înger deasupra mea, era o nouă naștere. Eminentul Profesor Mihai Lucan și echipa lui de specialiști venită de la Cluj mă scăpaseră de un coșmar născut, întâmplător, când mi-era lumea mai dragă și viața mai fericită: cancer la prostată!… Niciun simptom, nicio durere, niciun medic care să mă întrebe cum stau cu PSA-ul, noțiune extraterestră pentru mine la 61 de ani!?! Noroc cu doctorul Nicolau, de la o clinică particulară din preajma Pieții Victoria, el m-a întrebat de PSA, când eu m-am dus de bună voie, ca la fiecare început de an, să-mi fac analizele clasice de sânge. Nu era medicul Nicolau, azi eram oale și ulcele… PSA-ul meu ajunsese exploziv la 10,6!!! Cel normal, la vârsta mea, 3,5-4… A urmat cea mai rapidă și cumplită cursă contracronometru din viața mea, mereu legat de un pai de Speranță… Pe 31 ianuarie 2007, m-a lovit acest trăznet negru ca moartea, pe 20 februarie, biopsia, ca o ghilotină, cancer-cancer, pe 1 martie, după scintigramă, era să-mi crape inima așteptând să aflu dacă pot fi operat, Dumnezeu m-a ținut în brațe și de data aceasta,da, tumoarea nu ieșișe din capsulă și puteam fi operat! Imediat, în acea zi de Mărțișor, am făcut un raliu de noapte la Cluj, la Profesorul Lucan, ca pe 9 martie să fiu convins că am scăpat de un blestem masculin…
…Pentru operație, am pendulat între Fundeni și echipa de sub Feleac, între brahotomie (sau cam așa ceva!) și criogenie. Am ales, pe riscul meu, așa m-a îndemnat, cred, Bunul Dumnezeu, ultima variantă, criogenia, înghețarea tumorii și apoi arderea ei. Nu m-a afectat deloc că eram al cincilea pacient român operat prin această metodă de ultimă generație.
…Nu mi-a fost o clipă frică. Experiența de taximetrist de noapte în jungla New York-ului, acel pistol pus la cap și cuțitul în dreptul bărbiei au transformat într-un om puternic moral trestia gânditoare care traversase Oceanul. Un singur gând ciudat m-a lovit o clipă, în noaptea din ajunul operației, internat, injectat, pregătit moral: „Doamne, voi mai fi eu, după operația asta?! Prețul ei nu va fi să-mi pierd minunea de familie?!”… Am aruncat repede apă peste focul ăsta cumplit venit din metafizică. Operația a durat cinci (!) ore și a fost foarte reușită!, mi-a spus Profesorul, acum opt ani…

…Scăpase, însă, un micron de tumoră neînghețat, nears. Și a crescut ca Balaurul din poveste. PSA-ul tot creștea, ajungând la 6!. Peste un an și opt luni, Profesorul a găsit „un iepure negru” alergând prin mine și m-a chemat urgent la Cluj să-l „împușcăm”. În noapte târzie, pe 7 noiembrie 2009! A doua operație parcă nici n-a fost…

…De atunci, lupt. De patru ani, la trei luni, uneori cu o scurtă pauză, analize și o injecție cu un ac cât mina de pix, din inox securizat, care-mi blochează hormonii și mă face un timp legumă. Cinic, îmi spun: ”Câți, oare, mai au șansa asta de a deveni legumă?!”… De a trăi Viața fie și din viteza a cincea într-a doua?!… Revin la Zoladexul meu salvator. Surplusul de hormoni alimentează celula canceroasă. Cam asta am înțeles eu, dramaturgul, din vorbele medicilor. Asta înseamnă pentru mine Zola…dex!
…De șapte ani nu mai mănânc carne de porc sau de vită, nu mai beau răcoritoare acidulate, nici vorbă de energizante, otravă curată. Se poate trăi bine și așa!
…Joia care vine fac din nou Zoladex-ul, durere și speranță în noua mea Viață!

…Marele scriitor rus Alexandr Soljenițin ne-a lăsat un remarcabil roman „Pavilionul canceroșilor”. L-am sorbit în două nopți, pe când nu eram de-al…Pavilionului. Un fantastic roman, mai mult politic… Anul trecut, plin de experiență naturalistă, am scris piesa Vieții mele „Monolog în doi cu moartea la ușă”, un veritabil Jurnal de canceros. Textul a câștigat Marele Premiu de monodramă la Gala Star, Bacău, și, conform regulamentului Concursului de dramaturgie și al promisiunilor, luna viitoare urma să merg la premiera piesei, pe scena moldavă. Trăiesc, însă, în România, unde promisiunile rar se prea respectă… Sau, cine știe, se așteaptă momentul să mă ridic în Ceruri, ca finalul „Monologului” meu să fie bătut în cuie, nu să tot continue… Uite, însă, că eu mă încăpățânez să Trăiesc! Încurajat de Bunul Dumnezeu…

…Sigur că va veni și ziua aceea Z! Mâine, săptămâna viitoare, la anul, peste… Numai că nu mă gândesc la „Finalul de partidă”, cum zice Beckett. Îmi fac cu precizie de robot analizele, iau medicamente de întreținere, suport Zoladexul-paradox, chin și iluzie, și-mi văd de ale mele. Cancerul nu există pentru mine! Deși evadarea din el mi-a costat enorm, familia. M-am echilibrat în trei-patru luni: decât singur în doi, mai bine singur-singur, chiar dacă sunt cu un picior în groapă (Noroc că mai am unul și o minte limpede, plină de vise.)… Eu nu sunt niciodată singur. Am scrisul, teatrul, fotbalul, fiecare zi trăită din plin, naveta la Giurgiu, iarna la Miami, premierele din fiecare săptămână, turneele, cronica dramatică „Amanta mea Thalia”, în fiecare zi de joi, în revista „Taifasuri”… Plus că, de un an și cinci luni, am primit și Certificatul de bunic, minunata Genevieve, acolo, în Florida mereu însorită… Nu, nu mă joc de-a „dublulgânditul” și „nouvorba” lui Orwell din celebrul romam „1984”…
…Eu m-am operat întîia oară de cancer, Azi, adică acum opt ani, sunt optimist și nu mă gândesc la acordul final. Nu o să-mi fie niciodată milă de mine, asta m-ar ucide, chiar dacă, uneori, mai ales de Sărbători, două-trei minute (slăbiciunea umană!) scapă, așa, un crivăț prin suflet și mă simt totul o rană… Renasc, însă, repede, mai am, doar, de făcut atâtea, de trăit alte și alte bucurii, dar și tristeți, încât nu mai am timp să meditez, decât în ziua analizelor, la boala asta parșivă care s-ar fi insinuat de nu știu când în viața mea…

…Capul meu este o bază de date sentimentale. 7 mai ’86, Sevilla, martor trimis de ziarul „Sportul”, cu regretatul meu profesor Ioan Chirilă, să participăm la „Noapte generalilor”, când Steaua a cucerit Cupa Campionilor Europeni, 2-0, la penalty-uri, cu Barcelona și cu Duckadam intrând în Cartea recordurilor, prin cele patru lovituri apărate, de l-a făcut pe Regele Juan Carlos al Spaniei, prezent la vreo doi metri deasupra mea, să monologheze sincer: „N-am văzut în viața mea așa ceva!”… 4 iulie ’86, evadarea spre America, după purgatoriul italian (Latina și Roma) de 22 de săptămâni-calvar-iluzie, în Lagărul cerșetorilor de libertate… 14 februarie ’87, întâia zi de taximetrist la New York., „Academia Vieții” pentru mine.. 13 iunie ’87, prima ediție a ziarului meu de limbă română scos la New York, „Lumea Sporturilor”, care peste doi ani și-a îmbogățit titlul: „Lumea Noastră-Lumea Sporturilor”… Vara lui ’94, „Columb a descoperit America, Hagi a cucerit-o”, titlul volumului meu scris în timp record, cu sufletul, și dedicat Mondialului yankeu… 13 mai ’79, debut în dramaturgie, la Arad, cu piesa „Centrul înaintaș s-a născut la miezul nopții”… Toamna lui 2014: Volumul meu de teatru „Animalul, acest om ciudat” s-a aflat printre cele trei nominalizări la Premiile Academiei, care și-a bătut și ea joc de dramaturgie, neacordând niciun premiu!?! Nu-i prima oară când Dramaturgia devine cenușăreasa literaturii române! Câtă nedreptate, domnilor academicieni, care nu citiți și piese și nici nu v-am prea văzut pe la teatre!… 20 martie 2015, premieră cu întâia mea piesă scrisă în calitate de bunic (a 28-a din CV-ul personal)… 7 aprilie 2015, altă premieră, „o comedie neagră, dar vizibil politică”, la Ruse etc, etc. Doamne, cât mă mai răsfeți!
…Astăzi este pentru mine 9 martie 2007! Sărbătoresc Opt ani de învingător, chiar dacă o răceală la modă mă ține în pat…

…În ultima vreme, în jurul meu, tot mai mulți oameni, prieteni, colegi, rude, sunt îngroziți de Cancer. „Ignoranța este putere” era o idee în acel celebru roman al lui Orwell. Nu-i adevărat!… Colegii mei de suferință, mă lupt de opt ani cu blestemul negru și rezist. Pentru că lupt, nu există altă scăpare!… Nu aveți decât această șansă: să fiți tari moral și să nu cedați! Cât despre „Restul este tăcere”, celebra replică a lui Hamlet, ducă-se în literatură… Noi mai avem multe să (ne) spunem, clipe de viață pe care suntem obligați, de „contratimpul” în care am fost înscriși fără consultare, să le trăim total…

Zbor cu proști. Sau cum era să ajung de la Miami la…Moscova!

ianuarie 12, 2015 Comments off

…Luni 15 decembrie 2014, când am aterizat la Miami, știam că voi pleca spre casă tot într-o luni, pe 12 ianuarie 2015! Cu rezervare electronică, nu mi-am mai făcut griji pentru zborul de întoarcere, trebuia doar ca Ducu să realizeze clasicul ceck-in, prin internet, numai cu 24 de ore înainte de plecarea avionului, al companiei British Airways, luni 12 ianuarie, la ora 17:10…

…Duminică 11 ianuarie a fost o zi cu ploaie la Miami. Plângea cerul, ca și sufletul meu. Geneve, Ducu și Karina m-au invitat pentru ultimul lunch împreună la un restaurant șic. După care am făcut bagajele. Apoi, am plecat la cumpărături, să servim cina acasă. Eu am căutat un vin roșu bun. I-am arătat lui Ducu mai multe producții, el le verifica imediat prin sistemul special pe care-l are pe micul lui computer numit telefon mobil. Ne-am oprit la „Faustino”, un vin spaniol din 2010. Era ora 16:50… Pe Aeroportul din Florida, cursa Miami-Londra se pregătea să decoleze…

…O cină cu povești, cu nostalgii. Cu un „Faustino” pe cinste. A doua zi, la ora 15, trebuia să fiu la Aeroportul Miami. Ducu a accesat British-ul să-mi rezerve un loc la culoar, nu la fereastră, cum aleg deobicei… Să mă plimb prin avion, să mă pot dezmorți în noaptea lungă ce va urma, luni spre marți… Site-ul companiei, însă, dezactivat! Nu-mi făceam griji… Am mers la un Mall să cumpărăm câteva baloane colorate pentru o mică aniversare de luni dimineață la… Nova SouthEastern University, unde Genevieve este în anul I, la un an și trei luni, sau „un an și un sfert”, cum zice Ducu, cotă ce va fi atinsă mâine, marți 13! Aici, la „Nova”, viitorii studenți sunt prinși într-un program educativ serios, divers, de la…3 luni! Sigur, contra-cost…

…Când a încercat Ducu din nou legătura cu Informațiile de la compania engleză, era în jur de 9 seara. Privirile i s-au împietrit, o clipă, pe marele ecran al computerului său de profesionist. Apoi, calm, mi-a zis: „Nu cumva tu trebuia să zbori azi?!”… Un trăznet m-a izbit în moalele capului. Hârtia cu care venisem de la București, pe care o prezentasem la plecare, nu lăsa niciun loc de dubii. Duminică 11 ianuarie, ora 5:10 P.M., plecarea din Miami, marți 12 ianuarie, ora 3 P.M, sosirea la București!?!… Probabil că, în subconștientul meu de om distrat, fericit, de bunic în al nouălea cer, credeam că englezii o să mă sune cu o zi-două înainte de zbor, să-mi amintească. Așa făcuse un travel-agent de la București, iarna trecută. Acum, însă, am fost prostul de serviciu!… „Dineu cu proști” este titlul spumoasei comedii de la Naționalul bucureștean. Am fost prostul de la dineul nostru din Miami, în 11 ianuarie 2015…

…O durere profundă m-a aruncat în flăcări, câteva clipe nu mai pot gândi. Știu că inimioara mea nu are nevoie de șocuri, încerc să-mi revin. Îl aud pe Ducu, binedispus: „Nu te panica, te rog!… Hai că-i haios, cum zici tu!… O rezolvăm noi într-un fel”… Și încearcă să vorbească la telefon cu British-ul… I se răspunde să aștepte… o oră!?! Ce putem face?!… Ducu încearcă alte rute pentru luni 12 ianuarie. Prețurile sunt aberante, te aruncă în aer, ca de pe Niagara: 2.200 de dolari!… 1.100$ (mai scump decât biletul tur-retur luat cu câteva luni în urmă!)… 997 $, cu escală la Berlin… Există și un preț mai pământean, 750$, dar cu aterizarea la București după…35 de ore de la decolare! Adică, Miami-New York, unde se face o escală de 19 ore, de luni seară, de la ora 8 PM (Asta nu era o problemă, mă revedeam cu prieteni minunați din Big Apple, fie și pentru o oră-două, marți dimineață). Problema era că de la New York, avionul companiei Aeroflot, mergea la…Moscova! „La Moscova, la Moscova”, sună celebra replică a lui Cehov din „Trei surori”… Iar de lângă Kremlin, unde aș fi stat o oră și jumătate pe aeroport, urma ultima repriză, Moscova-București… Ce să caute, însă, la Moscova, un româno-american anti-votcă și, mai ales, „against” politicii-roșii?! Abia îl așteapta Putin!… Piei, drace, cu Moscova ta (oraș minunat, de altfel, zic toți cei care l-au vizitat, un vis al meu, dar nu în aer mirosind a praf de pușcă!) cu tot, mai ales în aceste zile tensionate…

…Rămâne Berlinul!, decretez… Ducu, însă, mă temperează. „Stai să vorbim și cu englezii!… Le spunem că, distrat cum ești, ca orice scriitor, ai crezut că pleci luni și nu duminică!”… După 45 de minute de așteptare, a răspuns un reprezentant al Companiei British Airways. Tip amabil, la prima replică. Ducu îi explică pe scurt cum stau lucrurile. Omul de la Londra mă cere la telefon. Să-i spun data nașterii… Îl solicită din nou pe Ducu, cu datele zborului ratat (sau Zborului cu un prost!) afișate pe computer. Englezul solicită un timp să verifice prețurile. „Nu cred că ne face vreun discount! Dar, să așteptăm”… După nici două minute, ultimul dialog Miami-Londra. Ducu îi cere o clipă de răgaz, să mă consulte: ”Domnule, pentru mâine, luni, British-ul nu mai are niciun loc, nici dacă dai 2.200$!… Are pentru marți, cu 1.100 $, și miercuri, cu 250 $! Poți sta până miercuri?!”…

…Cum să nu stau?! Chiar dacă fiul meu cel mare mi-a făcut cadou vacanța aceasta de neuitat, în Florida și Mexic, cheltuind din plin, nu pot arunca banii lui pe geam. Fixăm plecarea pentru miercuri 14 ianuarie, chiar dacă pe 15 ianuarie… Peste o oră, aveam și confirmarea. După care pornim Fiesta. Deși îmi cădeau ochii de oboseală, cu două ore în urmă, deși am simțit că-mi crapă câteva secunde capul de supărare, acum facem haz de necaz, cu mult umor, salvarea din momente critice!… „Îți dai seama, când noi îi căutam datele… domnului Faustino, la sectorul de băuturi, pe aeroport se striga numele meu, de pasager cu capul în nori!”… Ducu s-a răcorit cu o bere specială, din grupul Pale Ale, am cerut și eu un „Bumerang” și am imaginat tot felul de situații comice, până și una cu mine la Moscova, cu Putin în față, reluând acele gustate Dialoguri imaginare cu „zei muritori” ai vremurilor noastre sub titlul„Dacă am fi fost față în față”, publicate timp de trei ani în ziarul meu de limbă română „Lumea Noastră-Lumea Sporturilor”, pe care l-am scos, pe vremuri, la New York… Ca să încheiem cu o poantă de zile mari: „Tată, miercuri seara, după ce pleacă Airbus-ul spre Londra, îl suni pe englez și îi spui că tac-tu a crezut că are bilet pentru cursa de joi, nu de miercuri 14!… Dacă nu mă consideră un senil, sigur ne face nebuni!”…

…”Nu mai vin!” Așa mi-am anunțat, pe e-mail, câțiva prieteni, colegi, azi, luni 12 ianuarie. Gândindu-mă la prima impresie, am completat imediat: nu mai vin marți, la București!… Vin joi 15 ianuarie. De Ziua lui Eminescu… Joi dimineață, trebuia să mă văd cu ai mei colegi de la Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu… Mai e și Invitația la Premiera de la Naționalul bucureștean, o comedie de Minulescu, regele Romanțelor („Allegro ma non troppo” se numește piesa!)  pe care am vrut, acum 3 ani, să o montez la Giurgiu, bine că spectacolul de la TNB e vineri seara… O să amân și un control medical! Sunt sănătos, domnilor! Dacă râd și am tăria să fac haz de necaz de prostia mea cu un bilet de avion, e bine! Merită distracția asta 250 de dolari! Cu rugămintea să nu fiți aerieni ca mine și să vă verificați din timp biletele de zbor…

…Postez acest reportaj sentimental pe blog și mă duc să caut un vin roșu „Faustino”, pentru dineul despărțirii. De miercuri seară?!… Nu, domnilor, de marți, miercuri 14 ianuarie plec spre București! Acum, e treabă serioasă… Mai am două dimineți în plus cu Genevieve, și alte două ore de joacă, seara, când vine de la Facultate! Sunt un om fericit!…

Acum 28 de ani, am debarcat în America!

decembrie 19, 2014 Comments off

…19 decembrie 1986. într-o vineri. La ora când, azi, 19 decembrie 2014, tot într-o vineri, aștern, la Miami, un gând aniversar, acum 28 de ani, mă aflam în cursa AlItalia Roma-New York. Părăsisem Cetatea eternă, zburând spre Pământul Făgăduinței, cocoșat de iluzii.

…Plecasem după un Purgatoriu pentru Libertate lung de cinci luni și două săptămâni, în Lagărul din Italia, Latina și Roma, unde am dormit cu ciocanul la cap și moartea la fereastră, am curățat pizzerii și bucătării, am măturat alei și am cărat mobilă la doamna Keller, lângă Fiumicino, am făcut o seră și am cărat pământ la Don Renato, profesorul de matematică din Vitignia, la 20 de kilometrii de Capitală. În barăcile de profughi din Latina și în Pensiunea Claudia din Roma, am tras și atâtea spaime… Salvat, însă, chiar de la moarte sau mutilare, de notorietatea comentatorului de fotbal, abia întors în România de la Sevilla, unde, la 7 mai ’86, Steaua devenise Regina Europei, învingând-o, la penalty-uri, cu 2-0, pe marea Barcelona, în primul rând datorită unui Duckadam ireal, care a apărat patru lovituri de departajare, ceea ce mai nimeni nu mai văzuse până atunci, nici Regele Juan Carlos al Spaniei, cum mărturisea, la cinci metri deasupra locului unde mă aflam cu Dan Voicilă… Eu le spuneam povești adevărate din lumea fotbalului, ei mă apărau, fanii mei din toată România, cu doi colegi de cameră de toată lauda, Gigel Dumitrescu și Romeo Calescu, dar și cu doi borfași, Nelu și Iani, un polist timișorean și un utist, care mi-au furat Dacia 1400, însă, când au aflat cine e prorprietarul, mi-au devenit pătimașe gărzi de corp. Ei se mândreau că-mi sunt prieteni și mă informau și apărau de trimișii Securității, de lichelele din Lagăr…

…Azi, se împlinesc 28 de ani de când am pus piciorul în New York, unde n-a ajuns niciodată Cristofor Columb, dar unde eu am urmat studiile de noapte la Academia Vieții care m-a făcut alt om. Mai puternic moral, mai curajos, mai tenace, chiar dacă aceste calități le-am dobândit printre atâtea lacrimi de sânge, cu pistolul la tâmplă și cu lama șișiului în față. Fără de ele, aș fi rămas trestia gânditoare, gata să se îndoaie, dacă nu să se rupă la prima adiere de Viață adevărată. Călit, maturizat cum n-am bănuit 41 de ani, în Babilonul fermecat numit New York, nu m-au doborât nici cancerul, nici divorțul, nici frustații, nedreptățile în lanț, găinarii, bișnițarii de sentimente și de cuvinte, trădătorii și trădătoarele, nici Ordonanța măscăriciului, plagiatorului, securistului Ponta, cea cu stupida limită de vârstă în atelierul creatorilor de Frumos, nici pensia de gunoier pentru 35 de ani munciți în presa din România, țara natală pe care o voi iubi până la moarte… Mulțumesc, New York! Respect pe viață, America!

…Aseară, aici, în însorita Florida, vorbind realist, cu flacăul meu minunat Ducu, despre logicul „Final de partidă” (Beckett) care pentru mine nu e prea departe, el mi-a pus un filmuleț cu americani care au atins 100 de ani. Și ce bărbați! Unul sărind cu parașuta… Altul practicând, ca în floarea vârstei, meseria de medic ginecolog, om care a asistat aproape 18.000 de nașteri… Unul, originar din Ungaria, coborând uluitor într-un slalom special invidiat de marii schiori… Al patrulea urcând pe o motocicletă!… Cu două zile în urmă citisem pe un site că media de vârstă a crescut cu opt ani în America!… Știu, Ducu mi-a dat subtil o temă de meditație: ce fac, mă întorc în chinurile, fizice și morale, în sărăcia, frigul și promiscuitatea morală de acasă, unde media de vârstă coboară, sau rămân în sublima mea Familie din Florida, cu minunata Prințesă Genevive dar divin, unde el îmi va oferi totul doar să stau liniștit, ca să scriu și să trăiesc mai mult?!…

…Da, dar și acasă, la București, Giurgiu și Ruse, Oradea, Arad și Baia Mare, Timișoara, Craiova și Tg.Mureș, Cluj, Brașov, la Constanța și Galați, Bacău, Iași și Chișinău, mai sunt Oameni de caracter, am prieteni, puțini, însă din scripturi alese, oameni de teatru și de sport, oameni de oameni, mai am de dus la capăt și câteva planuri, proiecte, două piese-s gata să urce pe scenă, mai sunt și Mircea Robert și Maria, scumpa mea surioară Mona, și Sorana, Alin, o carte gata de predat, peștișorul și broscuța țestoasă care mă așteaptă în acvarii…

…Grea dilemă, după 28 de ani de la debarcarea mea în America!

Greu se mai ajunge la Miami!

decembrie 17, 2014 Comments off

…După un an, din nou pe drumul lui Columb, eu trecând, cu avionul, nu cu vaporul, de San Salvador, în arhipelagul Bahamas, acolo unde a zis Don Cristobal ca e…America. Nu știu cât timp a petrecut fiul Genovei să ajungă peste Ocean de Europa, mie mi s-a părut, luni 15 decembrie, un Infern calea spre scumpa Prințesă Genevieve, cu zâmbetul ei fermecător, și minunatul meu flacău cel mare, Ducu! Plecat la 4:30 de acasă, de vizavi de parcul copilăriei lui Ducu, de la Polivalenta, am ajuns la Vila dintre palmieri, cu piscină și lac traversat de rațe sălbatice la fereastra de lângă Miami, pe când la București zorile se spălau de întuneric, marți, la 4 A.M!

…3 ore și jumătate de zbor normal, cu British Airways, după cele două ceasuri de așteptare în Aeroportul Otopeni și vreo 45 de minute in avion, gata de decolare…Trei ore și ceva pe aeroportul din Londra, 11 ore în avionul de Miami (dintre care 9 și 35 de minute de zbor efectiv prin Nord, pe desupra Mării Labrador, a Halifax-ului și prin dreptul New York-ului, unde am absolvit inegalabila Academie a Vieții, semn că în Sudul Atlanticului eram furtuni grele, altfel nu-mi explic ocolul de două ceasuri!). Am ajuns la Miami cu ceva întârziere, rupt, cu picioarele amorțite, abia mai stăteam vertical, dar nu-i da omului cât poate duce… Cam doi kilometri de la avion, urcând și coborând sute de trepte de piatră, make at left, make at right, ba și puțină respirație pe trei-patru scări rulante, când credeam că mă voi prăbuși până la verificarea pașaportului. Aici, o noutate pentru cetățenii americani. Îi așteptau aparate speciale, care cer datele necesare la vamă, verifică pașportul, solicită acordul să-ți faca o fotografie, eliberează un talon cu poza ta și asta înseamnă un prim OK, după care timpul în fața oficialului durează doar câteva zeci de secunde!… Când m-am prăbușit pe un scaun la o Cafenea spre ieșirea din Aeroport, să sorb un litru de apă Fiji, de 5 dolari, ce mi s-a părut apa vieții, a venit un mesaj de la Elsa Joantă, mâna mea dreaptă de la Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu: „La Tulcea a fost un succes! Sală plină, caldă”. Mulțumesc, băieți, mi-e dor de voi!… La Tulcea se jucase „Școala de proști”, ultima mea premieră dintre cele 26 din carieră…

…Povara n-a fost atât fizică, cât mai ales psihică: un cadou din bagajul de mână a fost „ușurat”, la București, cu explicații pentru oprirea unei sticluțe cu o loțiune de infrumusețare feminină. La Londra, însă, veritabilă reîntoarcere în comunism! Tovarașa (lady nu-i pot zice!) care mi-a controlat bagajul de mână a făcut alergie când a scos patru cărți din geanta de voiaj: Trei exemplare din „Mondo-Samba, zvon de Kazaciok” și unul cu titlul „Monolog în doi cu moartea la ușă”-piesa vieții mele. Erau pentru Ducu, Carlos, cuscrul meu din Mexic, și pentru vărul Mihai, din Fort Lauderdale. „De ce aveți 4 cărți?”, s-a rățioit „tovarășa” din perfidiul Albion, una mică, urâtă și buboasă, amintindu-mi de vremurile când vameșii români ne întrebau dacă am adus Biblii din deplasările făcute cu echipe de fotbal. Tovarășa de la Terminalul 5 al Aeroportului Heathrow nu s-a potolit însă, s-a dorit și ironică: „Vreți să citiți toate cărțile astea în timpul zborului?!”… Nu le mai citesc, ca eu le-am scris, fato!, am replicat întorcând un exemplar, cu poza mea pe coperta a IV-a! A înghițit în sec, am dat să iau cărțile, ultimele pe care le mai aveam, dar „tovarășa” a luat foc, a săltat rapid volumele, le-a pus alături, departe de mine, și nu s-a lăsat până nu mi-a deșertat tot bagajul de mână, cu mișcări lente și dispariții niciunde de un minut-două, ca să-mi macine nervii, ceea ce Medicii mi-au interzis cu desăvârșire. Firește, a ajuns și la cadoul de înfrumusețare, mai erau două cutii cu creme scumpe! „Astea-s lichide interzise!”, țipa tipa… Biete creme de față, fac bine la ten!, a sunat revolta mea. „Crim”, țipa tovarașa, pronunțând în engleză cuvântul cremă… Crim, dar nu Crimă!, i-am dat replica tot în engleză… Nu aveam, însă, cu cine dialoga, mi-a luat punguța cu medicamente și a vărsat-o neglijent pe bancul ei de probă, cutiile cu Betaloc și Crestor s-au rostogolit dureros pe jos, aproape că am țipat să o fac atentă, surdă, domnule, sângele a început să-mi fiarbă, dacă-mi rătăcește medicamentele mă termină, Doamne, să nu fac, iarăși, puseul hipertensiv de acum o lună, când, după supărările cu un prieten-regizor și un actor-nesimțit, tensiunea a sărit de la 108 cu 72 la 193 cu 65, de-am ajuns la Urgența din Giurgiu, ca, apoi, să vină de două ori Salvarea acasă, la București!… Acum, sunt singur la Londra, printre străini și… „tovarăși” britanici!

…După vreo zece minute de… purgatoriu am chemat un șef de-al ei. Au venit doi. Le-am explicat calm că nu am nimic împotriva unui control exigent al fiecărui pasager, chiar mă bucură lucrul acesta, mă pune în siguranță, știu că o mână de ticăloși islamiști au anunțat că vor arunca în aer un avion sau două, ambele britanice, în ajun de Sărbători, și se impune un control la sânge. Dar unul civilizat, în care pasagerul să fie tratat ca om, nu ca un cerșetor, fără inutil, inexplicabil abuz de funcție, cum a făcut „tovarășa” care și-a bătut joc de bagajul meu de mână și de mine. Au ascultat tăcuți, chiar cu capetele plecate, și-au cerut scuze. Mi-am recuperat cărțile și una dintre cutiile de… „crim”! A doua au pus-o într-o punguță de plastic, precum criminaliștii, înmânându-mi o hârtie cu o adresa de e-mail unde pot scrie și, contra 6 lire sterline, îmi va fi trimis acasă „obiectul delict”!… Cei doi au plecat. Tipa nu-și terminase, însă, recitalul! Mi-a îngrămădit toate lucrurile răvășite din bagajul de mână în două tave mari de plastic, iar eu a trebuit să refac singur bagajul! „Băga-ți-ai sârmă-n nas!”, m-am trezit urmând sfatul cardiologului Milea din Montreal, care mi-a spus că, în cazul enervării, cea mai bună rețetă este… Și mi-a înmânat o rețetă pe care era scris cu litere mari: „Înjură!”… Ceea ce înseamnă că eu îi recitasem „tovarășei” un vers intraductibil în engleză…

…Toată tărășenia de pe Heathrow a durat aproape 20 de minute. Noroc că aveam cam trei ceasuri bune până la îmbracarea pentru Cytera mea, Familia din Florida!… În decembrie 2013, când am trecut Oceanul cu Mircea- Robert, tot la Terminalul 5, un moșneag de la verificarea bagajelor a căutat inutil, cu mișcări de melc, acul în carul cu fân, deși mai aveam doar 10 minute până la îmbracarea pentru Miami. Cum bagajele mele de mână au trecut prin filtrele severe cu raze, și anul trecut și luni, am decis: bye, bye, aeroport Heathrow! Nu voi mai lua niciodată o companie britanică, oricât de bune au fost serviciile asigurate pe British Airways! Nu mai am nervi pentru tovarăși de la sol!…

…Revederea cu Ducu, Cornelia și Karina, zâmbetul Giocondei familiei noastre-Superba Genevieve m-au făcut să uit rapid aventurile cu Tovarășa de la Londra și drumul-calvar… Sunt rupt și acum de oboseală, dar sufletul mi-e plin. Marți dimineață, după ce am dormit buștean 10 ore și jumătate, prima grijă a fost să-mi iau tensiunea pe marginea piscinei. 117 cu 67! E bună, afară sunt 28 de grade Celsius, sub soare temperat, vin Sărbătorile. În Mexic, în acorduri de mariachis, si aici, in Florida, unde nu vor lipsi nici Colindele românești, un ultim CD mi l-a dat Mona, scumpa mea surioară de la București, obligată, în ultima clipă, să nu poată veni și ea cu Sorana, Alin și Florin, aici, într-o Floridă de suflet, dansând optimist sub soare…

…Pe 24 decembrie, urmează altă îmbarcare, spre Ciudad de Mexico. Mă gândesc că, dacă aș fi avut bani, acum 44 de ani, aș fi ajuns cu „Tricolorii” la Guadalajara. Mă doare și acum că, la Mundialul mexican, marele vrăjitor al balonului, Nicolae Dobrin, nu doar că nu a jucat un minut, dar a fost și umilit, de și-a cumpărat bilet de intrare la ultimul meci! După o emisiune memorabilă, la „Idoli și Legende”, cu marele Ștefan Iordache, și-a luat o piatră de pe inimă, dezvăluidu-ne tot „cartelul” care l-a săpat. Asta, însă, după ce m-a pus și pe mine și pe Ștefan să jurăm în fața Bunului Dumnezeu că nu vom spune cuiva sau vom scrie un rând fără acordul lui!… Ambii au plecat prematur între îngeri. Voi pleca și eu, luând cu mine secretul lui Dobrin, una dintre tainele vieții mele nemărturisite!…

…Ce m-a apucat, Doamne, să cobor în tragedii, când în mijlocul familiei mele din Florida e atât de frumos, iar eu par mai sănătos ca niciodată, chiar dacă, după două săptămâni, nu s-a dus încă semnul de la mâna dreaptă, unde mi-a fost tăiată artera pentru coronografia care mi-a dat OK-ul de zbor către Miami și Ciudad de Mexico! Se aud Mariachis… Viața trebuie trăită, zi de zi, câte zile avem fiecare de la Bunul Dumnezeu…

LA MULȚI ANI, AMERICA! Plâng pentru tine, America, plâng de tine, România…

iulie 4, 2014 Comments off

…Este 4 Iulie! Ziua Americii! Happy Birthday, America! La Mulți Ani, scumpa mea America!…
…La București, când scriu cu litere crescute-n suflet, zorile se chinuie în întuneric, sub rafalele de ploaie ce bat geamurile. Timpul se apropie de ora 3, în noapte udă… Acum 28 de ani, pe 4 Iulie 1986, exact la ora asta, m-am trezit și n-am mai putut să dorm. Era tot într-o vineri, eram tot o Emoție. Peste câteva ceasuri urma să plec, ca turist, de unul singur, la un control medical, în Italia, lângă Florența. Porneam în marea aventură a Vieții, cu Dacia mea (nr. 4-B-167), și hotel și restaurant, și nu m-am mai oprit decât în…New York!

…După cinci luni și jumătate de teroare și speranță pentrecute în Italia, două săptămâni în Lagărul de la Latina (20 de săptămâni în Pensiunea „Claudia” din Roma), unde mă culcam, cu ciocanul sub pernă, într-o baracă fără uși, cu geamurile înlocuite de foi din plastic. Ploaua și atunci, la Latina, între zgomot de sticle sparte și țipete de femei îngrozite de câțiva albanezi violenți care n-aveau mamă, n-aveau tată, când le cădea cu tronc o femeie, o brățară sau un ceas mai acătării purtate de „profughi”. Două săptămâni la Latina, timp în care mi s-au întins atâtea curse… Într-o zi, m-am trezit că am un cumnat în Italia, ceea ce nu putea fi adevărat, ce bine ar fi fost. Generos, invizibilul cumnat ar fi cerut conducerii Lagărului să fiu mutat din baraca tuturor cerșetorilor de libertate la unul dintre hotelurile de pe malul mării!?! Acolo, unde puteam fi făcut dispărut pe vecie în valurile mării…

…N-a ținut cursa cu inventatul cumnat, că, la două zile, m-am trezit în așa-zisa cameră a grajdului cu un trimis al Bucureștiului. El venea din Lugoj, era un oarecare, muncitor, chipurile,  tip scund, îl chema Adorjan, dar românii din Lagăr, unși cu toate poveștile vieții, l-au mirosit imediat și m-au chemat la ei. Eu le povesteam despre Gicu Dobrin, Rică Răducanu, Hagi și Steaua, cu care fusesem la Sevilla, în acel istoric 7 mai ’86 (și n-am rămas, atunci, cum au circulat legende!), ei mă apărau de toate relele. Eram idolul lor, se mândreau cu mine și mă fereau de atâtea chinuri. „Nea Mircea, ăsta e omul Securității! Ferește-te, câteva ore, de el, că după miezul nopții, îl lichidăm, cârtiță nenorocită ce e!”, m-au pus ei în temă… I-am rugat, aproape că am plâns cerându-le să nu facă o asemenea ticăloșie, că nu mal plecăm din Lagăr, nu-l mai văd eu pe Ducu al meu pentru viitorul căruia am renunțat la glorie, la cariera din gazetărie și teatru, în Infernul uitării de la Capua ni se vor îngropa anii și oasele… M-au trimis la culcare, promițându-mi că va fi o noapte liniștită… Pe la 10, în întuneric, am auzit, afară, vocea baritonală a lui Calu, băiatul din Satu Mare care se ducea, la o săptămână, ascuns în podul vagoanelor de tren, să se plimbe două zile prin Suedia și se întorcea: „Bă, vierme de balegă, tu vii de la Ambasadă, crezi că n-am aflat!”… Cred că i-au dat câteva scatoalce lui Adorjan, atât, bine că n-a fost o noapte însângerată…

…Băiatul din Lugoj a intrat agitat în spațiul cu patru paturi, fără geamuri la ferestre, cu tavanul din carton ce se ondulse ca valurile mării de atâta ploaie, cu un placaj ce scârția în locul ușii. M-am făcut că dorm. A venit în vârful picioarelor cu chipul lui hidos deasupra mea, m-a studiat și s-a întors spre un pat, să se întindă. „Vrei să-mi spui ceva?!”, l-am fulgerat din spate, în timp ce mâna-mi prinsese ciocanul de sub pernă… „Domnul Mircea, cum puteți rezista în jungla asta?! Eu nu pot trăi aici! Aici nu-i pentru oameni! Dumneavoastră sunteți cineva!… Haideți să plecăm de aici!”, a sunat monologul lui, tremurând în întuneric… Am tăcut câteva clipe, creierii îmi sfârâiau, inima alerga ca într-o cursă de sprint… „Nu mai pot da înapoi, Adorjane!”… Iarăși tăcere grea ca lespedea cimitirului… „Se poate, vă garantez eu! Și nu veți avea niciun necaz”, și-a argumentat el prezența în cămăruța mea cu vedere spre… Statuia Libertății!…”Eu am cerut azil politic, Adorjane!”, au fost ultimele mele cuvinte către el. A fugit în noapte. Nu știu unde… Gândesc și astăzi că, fără să fi fost un cunoscut comentator sportiv, mai mult ca sigur eram omorât în Lagărul din Latina…

…Acum 28 de ani, la ora asta, așteptam să cobor pe trotuarul din fața blocului din Bucureștiul natal, la Polivalentă, și să îndes ultimele bagaje în Dacia 1300. Printre care pliantul și textul piesei „Aventura unei femei cuminți”, care se jucase la Teatrul Bacovia, de 287 de ori, dar s-a interzis în turneul de la Naționalul bucureștean, în 10 mai 1983, și s-au anulat cele două spectacole pentru care s-au vândut toate biletele, iar eu și directorul teatrului moldav ne-am pomenit chemați la ordine! Făcuți cu ouă și oțet, imaturi politic, eu numit japiță, pui de năpârcă, înjurat, pentru că „Tovarășa a fost mereu o femeie cuminte, nenorocitule!”… Pliantul acela era argumentul meu pentru cererea de Libertate depusă în Lagărul din Latina. Nimeni, absolut nimeni, nici soția, nici tata, nici sora n-au știut că vreau să ajung cu Dacia mea până-n America!…

…Și am ajuns, în 19 decembrie 1986! După ce am vândut, plângând, hotelul-restaurant pe patru roți, la Roma, cu o mie de dolari, și am mai făcut o altă mie, spălând pizzerii, vase, curățând grădini, cărând mobilă, acoperind, cu geamuri, la trei metri înălțime, o seră… Am cumpărat de o mie de dolari două clasoare cu timbre, cărți cu mai toate orașele italiene, un Anuar Il Calcio, câteva atenții pentru rudele mele necunoscute, care urmau să mă aștepte… Am mai rămas cu o mie de dolari, ca să nu spună cineva că am trecut Atlanticul cu mâna goală. Am aterizat la New York, în noapte, cu inima plină, visând să-i văd cât mai repede lângă mine pe Ducu și Cornelia. Capul îmi bubuia de planuri, ajunsesem la Pământul Făgăduinței, gata să fac un ziar în limba română, un teatru, o echipă românească de fotbal! La Latina și la New York, am înțeles că sunt un „Condamnat la Libertate”, cum tot anunț de câțiva ani că se va numi cartea mea de amintiri pe care o amân și iar amân să o scriu, dar, care, în această noapte tăiată de 4 Iulie 2014, când aștern rânduri pentru blog, o simt fixată în minte și în suflet… La masa de scris, MMI-ului, trebuie să scoți cartea asta în 2014!…

…4 Iulie 2014! La Mulți Ani, scumpa mea America! M-ai făcut om, întărindu-mă nebănuit moral, învățându-mă să muncesc pe brânci, să-mi sară capacele, ziua cocoșat pe volanul taxiului, cu moartea în spate, de la 10 dimineața până la prânz trudind la o masă, în subsolul minunatei mele verișoare mele Tory (Dumnezeu să o odihnească în pace!), la scoaterea de unul singur a primului ziar românesc de sport din afara României, „Lumea Sporturilor”, devenit după mai 1989, „Lumea Noastră-Lumea Sporturilor”, trecând, dincolo de sport, la cultură și politică, din moment ce adia a vânt de Libertate dincolo de Cortina de Fier! Am avut și pistolul la tâmplă, am fost și bătut de m-am trezit o grămadă de carne, oase rupte și sânge, taximetria mi-a ros trei vertrebe (nu le-am înlocuit nici astăzi, exista un risc, după operația cu implantarea unei tije, să pierd piciorul drept!), dar i-am avut pasageri pe Anthony Quinn, Greta Garbo și fata lui Fidel Castro, viața de driver am prins-o în cartea vieții mele „Taximetrist de noapte la New York”…

…Mulțumesc mult, America, mi-ai pus flăcăul cel mare, Ducu, pe o pistă spre Fericire, iar mie mi-ai permis să-mi iau Diploma de onoare la cea mai mare Universitate a Vieții-inegalabilul Babilon New York! Mi-ai dat o fabuloasă experiență de viață și un moral fără de care, după cele două operații de cancer și atâtea trădări (inclusiv de la așa-ziși „bisericoși”, farisei, slugi la câțiva lei și plăceri trecătoare!), n-aș mai fi fost astăzi decât o amintire…

…Pe 4 Iulie 1986, la București, într-o noapte cu soare, visam să descopăr America. Pe 4 Iulie 2014, la București, mi-e sufletul greu de trădările trăite, în țara natală, de visele îngropate prematur de atâția bișnițari de cuvinte și sentimente… Am scris, acum 15 ani, o piesă de teatru, „New York-București, reîntoarcerea niciunde” (nu s-a jucat, deși regretatul om de teatru Mircea Ghițulescu a considerat-o „Cea mai bună piesă din dramaturegia exilului românesc din 1990 încoace!”), am una așternută, primăvara ce abia a trecut, pe coală de lacrimă, tradusă în bulgară, „America de-acasă”. M-am reîntors, naiv, gândind, irecuperabil, cu sufletul, pentru o miză mai mare decât scrisul, Viața!

…La Mulți Ani, USA! Today și totdeauna… Happy Birthday, America!… Respect America pe Viață, iubesc România până la moarte…

…Plâng, acum, când scriu, de dor de tine America, țara care m-a ajutat să descopăr fațetelor Libertății, ale Demnității, astăzi, casa lui Ducu, a Corneliei, Karinei  și a fermecătoarei Genevieve, nepoțica mea care, pe 13 iulie, în ziua finalei Mondialului XX, va împlini 9 luni…
…Plâng de tine, de chinurile și lipsa ta de perspectivă clară, de minciuna și hoția care te sugrumă, draga mea România, unde venisem să fac America de-acasă!

P.S. 4 Iulie 1994! La ora aceasta (ora New York-ului, 4:30 AM) mă aflu într-un avion ce merge de la Los Angeles spre Zgârie Nori. Cu 13 ore în urmă, în 3 iulie 1944, la Pasadena, Naționala de fotbal a Româniai scria în filigran cea mai frumoasă pagină din istoria ei: 3-2 (2-1), cu Argentina, prin golurile lui Ilie Dumitrescu (2) și Hagi! La vreo două ore de la finele meciului, am mers, la Arcadia, unde erau cazați „tricolorii”, cu marele regizor de teatru Florin Fătulescu, ambii beți de fericire, ca toți românii,de acasă și din USA, Canada și Europa, să pornim Fiesta noastră românească, să ne bucurăm chiuind de această victorie colosală,de cel mai frumos meci la World Cup ’94, să petrecem cum o făcusem și după acel răsunător 3-1 (2-1), în fața Columbiei. După vreo două ceasuri de extaz, Florin m-a repezit la aeroportul din L.A., să prind Ziua Americii în avion!
…4 Iulie, mon amour!