Arhivă

Post Tăguit cu ‘Narcis Coman’

Ce „Triunghi luminos” pe Dunăre…

iulie 28, 2010 Comments off

…În aceste vremuri grele, cu noi biruri și scumpiri, cu Ordonanțe care ne secătuiesc de ultimele speranțe, găsesc, la Giurgiu, două raze de lumină.

…Giurgiu va deveni oraș universitar!… Patru facultăți, ținând de Universitatea Ecologică din București, vor ființa din toamna aceasta în briza Dunării. „Drept și Științe Administrative”, „Educație Fizică și Sport”, „Științe Economice”, „Ingenerie managerială și a Mediului”. O inteligentă investiție în viitorul tinerilor din orașul de la Dunăre, care, prin școlile lui serioase, a dat României nume redutabile. O alegere care va face un Giurgiu mai puternic și mai bogat. Orașul se va metamorfoza, material și spiritual, și va avea o altă viață. Strada va arăta altfel, mai dinamică, mai tinerească, mai optimistă. Acolo unde pătrunde lumina Științei, dispare întunericul și sărăcia de toate felurile. Bine ai venit Universitate, la Giurgiu!…

…Giurgiu va juca, la anul, pe prima scenă fotbalistică a României, pe un stadion modern, de 14-16.000 locuri!… „Dunărea” se va uni cu „Astra”, iar din această fuziune înțeleaptă, pusă la cale de primarul Lucian Iliescu și patronul Ioan Niculae, se va naște F.C. Inter Giurgiu. Echipă care, sunt sigur, va fi iubită, adorată, aici, pe Dunăre, unde s-au lansat atâtea nume de preț din fotbalul nostru. Unele, adevărate Legende. Cine poate să-i uite pe regretatul antrenor Titi Teașcă, pe marele portar Ion Voinescu, născut în județ, ca și Victor Stănculescu, secund la Rapid, Steaua și la Națională, absolvent al Școlii de antrenori de la Londra, astăzi, șeful Academiei de Fotbal din Chicago?!… Cum să nu te mândrești cu Narcis Coman și Gino Iorgulescu, nume scrise în filigran de aur in Istoria fotbalului românesc, cu Buduru, Mareș, Grozea, Leșeanu, cu Bebiță Năsturescu (născut la București, însă venit la câteva luni lângă Cetate), aripa fără plămâni a Rapidului, din anii întâiului titlu din Giulești, și cu atâția alți giurgiuveni care au îmbogățit fotbalul nostru?… La atâția fotbaliști de preț, nu putea lipsi un mare comentator, cum este Ovidiu Ioanițoaia, giurgiuvean și el. Numai și pentru această galerie de viță nobilă, Giurgiu merită să aibă echipă în Liga I. Iar dacă Urziceniul, târg de 17.000 de suflete, a reușit în trei ani să ajungă în Europa, de ce n-ar reuși și Giurgiu, cetate cu peste 70.000 de locuitori, care are la timonă doi strategi încercați și pasionați, Lucian Iliescu și Ioan Niculae…

…Cultura și Sportul, cei mai buni ambasadori ai României, vor însemna același lucru și pentru Giurgiu!…

…În titlu vorbesc despre un „Triunghi luminos” pe Dunăre, semn că, pe lângă Universitate și Liga I, visez, chiar și în acest timp bolnav (când disponibilizarea este ultimul coșmar!), ca și Teatrul din Giurgiu să ajungă un nume respectat în România. Rămâne ca toți fiii Cetății de la Dunăre să susțină cu toată ființa lor acest „triptic” nobil, în stare să lumineze sufletele și viața Giurgiului…

*O variantă a acestui material a apărut în publicația Giurgiu Express, de astăzi, 27 iulie 2010.

P.S. Dincolo de Giurgiu, constat că haosul și ilogicul domnesc în lumea fotbalului românesc. După ce televiziunile ne-au asaltat, patru zile la rând, de vineri până luni, cu toate meciurile etapei de debut a Ligii I (locul 44 în lume!), după ce ne-au obosit cu câteva șușanele de nivelul diviziei secunde (Sportul Studențesc-Oțelul 0-1, FCM Tg. Mureș-FC Brașov 0-1, Victoria Brănești-Gaz Metan Mediaș 2-3), astăzi, când, în sfârșit avem un meci din preliminariile Ligii Campionilor (Unirea Urziceni-Zenit St. Petersburg), nimeni nu transmite întâlnirea, pentru că posturile și organizatorii nu s-au înțeles la parale!?! Doar, dacă nu se va întâmpla vreo minune în ceasul al 12-lea… Asta este România anului 2010!

Giurgiu, mon amour

iulie 21, 2010 Comments off

…De 13 zile am început, entuziast, o nouă viață. La Giurgiu…

…Timp de 13 ani am trăit mai multe vieți. La New York…

…Dintre Zgârie nori m-am întors, în ’99, în Bucureștiul meu prăfuit pentru fotbal și teatru. Și pentru limba natală, adevărata patrie. La Giurgiu am venit, plin de speranțe, pentru teatru și fotbal…

…Giurgiu înseamnă încă o provocare. O nouă, superbă experiență de viață. Încerc să o trăiesc total. În fiecare dimineață, cu ochii cârpiți de nesomn (noaptea mai și scriu!), iau drumul spre Dunăre, înghesuit, printre sacoșe peticite și copii ținuți în brațe, în microbuzul de 7:30, sau lejer în autocarul de 8. Călătoresc cu frenezia reporterului din timpul studenției. Îmi place să studiez oamenii, navetiștii, de asta n-am venit decât de două ori cu mașina mea. Bat drumul cu noii mei prieteni. Îi numesc „giurgiuvenii mei”, aflați sub vremuri teribil de grele. Mă vreau, mă simt de-al lor. Cei mai mulți mă întreabă despre fotbal, eu le mai plasez câte ceva și despre teatru. Știu că reporterul și dramaturgul din mine acumulează chipuri, fapte, gesturi, dialoguri fugare. Se va naște o carte (Geo Bogza a scris, pe vremuri, așteptând un tren într-o gară, „122 de minute la Mizil”). Sau o piesă de teatru… Despre Giurgiu, unde, cum să uit, în ’67, am scris întâia mea cronică sportivă pentru revista Fotbal: Dunărea-IMU Medgidia 1-0. Cu un gol marcat, după pauză, de idolul orașului, pe atunci, un anume Gore…

…Briza Dunării m-a fascinat mereu. Am făcut, prin ani, zeci de drumuri de la București doar să sărut cu privirea „Dunărea albastră” și să mănânc o saramură de crap proaspăt peste drum de Bulgaria. De 13 zile de când fac naveta la Giurgiu, n-am văzut Dunărea decât de două ori. Nu prea este timp de poezie, acum. Știu că am urcat pe o Golgotă, vrând să fac din Giurgiu o Cetate a dramaturgiei românești.

…Nu mă sperie nimic, chiar dacă realitatea găsită la teatru mi-a apărut în nuanțe fugare de coșmar. Jungla de pe Hudson m-a călit, însă. Printre ruine sau cioburi de iubire, am găsit repede apa vieții în încrederea giurgiuvenilor, de la Consiliu Județean și Primărie până la mass-media, amatorii de Frumos și boemii din jurul Turnului Ceasornicului, de la Narcis Coman, Legendă a fotbalului românesc, la microbiștii întâlniți peste tot. Simt o investiție de Speranță care mă obligă…

…Debutul meu de mandat ca director-manager al teatrului giurgiuvean, unul cumplit. De la moștenire, la ultima aberație numită Ordonanța 63! Eu am venit să aduc câți mai mulți oameni la teatru și efemerii iresponsabili de la Palatul Victoria mă obligă să dau afară oameni din teatru (21 din 49)!?!… Chestia asta seamănă cu pistolul pe care un dement mi l-a pus la cap, la New York, să mă jefuiască. De atunci, însă, nu mai știu ce-i teama… Nu mă poate nimeni jefui de patimile mele fără sfârșit, Teatrul și Fotbalul…

…Visez cu ochii deschiși ca Teatrul din Giurgiu (sper să i se spună curând „Tudor Vianu”!) să ajungă un Nume în România, „Dunărea” să joace în Dvizia A, iar eu să comentez la TV partida de debut! Unii zic că-s un pic nebun. Replic cu Salvador Dali: „Singura deosebire dintre mine și un nebun este că eu nu sunt nebun”! Eu sunt nebun după Teatru și Fotbal.

…La Giurgiu, mon amour…

*O variantă a acestui material a apărut în publicația Giurgiu Express.

Am și „Adevărul” de partea mea!

iulie 9, 2010 4 comentarii

…Nu s-au stins ecourile declanșate de Jurnalul Național care, ieri, m-a onorat enorm decretându-mă „Omul Zilei”, pentru temeritatea de a visa la Performanță cu un teatru mic, cum este (deocamdată, cred!) cel din Giurgiu, că, astăzi, sunt din nou în centrul atenției presei centrale. „Performanță. Mircea M. Ionescu este primul gazetar de sport care a devenit director de teatru, după ce a câștigat postul pentru conducerea Teatrului Valah din Giurgiu”, subtitrează Adevărul, cel mai vândut cotidian din România. Un atât de frumos interviu luat de distinsul critic dramatic Simona Chițan, pendulând între cele două patimi fără de sfârșit ale mele, Fotbalul și Teatrul, fără a ocoli „capitolul New York”, atât de important în devenirea mea ca om și ca literat. Pentru că, vă spun sincer, dacă nu m-aș fi călit în inegalabilul, inconfundabilul New York, cu jungla sa, aș fi fugit (făcând record mondial pe suta de metri!) de la Teatrul Valah din primele ore ale prezentării mele, miercuri 7 iulie, ca director-manager! New York-ul m-a format, însă, pentru bătălii grele și lungi, e o luptă viața, vorba Poetului, deci mă lupt!… Este bine să știe și cei puțini care cred că mă pot întoarce din drum, prin lovituri sub centură!

…Important este că puținii oameni (puțini, dar buni!) întâlniți la sediul teatrului (uitat în nemișcare și degradare!), astăzi, vineri 9 iulie (ziua colegei mele de liceu Margareta Pâslaru, pe care am felicitat-o la telefon, dimineață, din…Giurgiu! La Mulți Ani, minunată Margo!), dar și necunoscuți de pe stradă s-au dovedit trup și suflet pentru Idealul meu declarat: Fenomenul Giurgiu în teatrul românesc!

…Gânduri tonice și din partea echipei de fotbal Dunărea Giurgiu, pe care am vizitat-o câteva minute, astăzi, printre drumuri la „atelierele de producție” și la un distins Branch Manager, Horia-Dan Nicoară, de la UniCredit Țiriac Bank, mare iubitor de sport și de teatru.

…La stadionul „Dunărea”, Narcis Coman, Legendă a fotbalului românesc, Emil Ursu, antrenorul principal al echipei și mai tot staff-ul clubului mi-au urat bun venit, succes, așteptând să invit toată „Dunărea” la prima premieră! Sper să fie pe 15 septembrie, cu „D’ale Carnavalului”, a nemuritorului I.L. Caragiale, într-o distribuție de zile mari. Până atunci, însă…

…Probleme uriașe, materiale și umane, efectiv peste orice așteptare! Sper ca împreună cu mai-marii orașului să le depășim în aceste vremuri cumplite nu doar pentru cultură, nu numai pentru Giurgiu…

…Câtă vreme am Adevărul de partea mea, mass-media centrală și locală, pe giurgiuveni și cei bolnavi de teatru, voi lupta!

…Mâine, altă zi grea. Cronica dramatică pentru „Taifasuri”, iar seara la Telesport, invitat să prefațez, de la 6 PM, ultimele meciuri, cele două finale de la Mondialul African.

…Fotbalul și Teatrul, patimile mele fără de sfârșit care mă țin tânăr sufletește…