Arhivă

Post Tăguit cu ‘Mircea Ghițulescu’

AM DEDICAT PREMIUL MEU PENTRU CEA MAI BUNĂ PIESĂ SCURTĂ MEMORIEI LUI DUMITRU CHIRILĂ!

octombrie 4, 2016 Comments off

…Bucurie nespusă, sâmbătă seară, pe scena superbului Teatru “Regina Maria” din Oradea, într-o sală plină ochi. La Gala Laureaților celei de a XXII-a ediții a valorosului Festival de Teatru Scurt am participat și eu, ca premiant pentru Cea mai bună Piesă Scurtă. Din 21 de texte admise în Concurs, un competent Juriu a selecționat pentru faza finală șase piese scurte scrise de… trei autori: Laurențiu Budău (3), Ion Martin (2) și Mircea M.Ionescu (“Bazuka lui Cehov”). Ultima piesă a primit Marele Premiu, pentru mine însemnând al patrulea Concurs Național de Dramaturgie câștigat!…

…Ceva mai înainte de Oradea, Concursul de la festCo, în 2010, cu “Leopardul mistreț”, urmat de triumful în Festivalul Național de Comedie-Galați 2011 (cu “Pușlamaua de la etajul 13”) și “Monolog în doi cu moartea la ușă”, câștigătoarea Marelui Premiu de Monodramă, la Gala Star-Bacău 2014. Acum, acest al 4-lea triumf, cel mai important pentru mine. Nu că este ultimul, ci pentru că, așa cum spuneam și în scurtul meu speech, la înmânarea Premiului, de la Pitagora citire “cel mai greu este să scrii puțin și să spui mult”!…

…Dintre cele trei piese laureate anterior, una singură s-a bucurat de adevăratul Premiu-montarea pe scena Teatrului organizator al Concursului. A fost “Pușlamaua de la etajul 13”, care a ajuns la recordul de a fi pusă în scenă în 10 teatre din cinci țări!… Ce va fi, acum?!… Organizatorii Concursului de Creație Dramatică destinat Piesei Scurte vor publica piesa câștigătoare în remarcabila revistă orădeană “Familia” și vor trimite electronic textul laureat tuturor teatrelor din țară cu recomandări speciale din partea Teatrului “Regina Maria”! O sări peștișorul de aur-Premiera-din cele vreo 40 de teatre! Cu toate că niciunul dintre regizorii prezenți în Festivalul de la Oradea nu a avut curiozitatea să ceară textul premiat, ba, un cunoscut critic de teatru orădean nici n-a mai stat la scurta festivitate de premiere a Celei mai bune Piese Scurte! Nu mi-a făcut placere, dimpotrivă, dar nici nu m-a mirat o asemenea atitudine, dramaturgia autohtonă rămânând în continuare o Cenușăreasă pentru mulți dintre cei prinși în lumea Teatrului Românesc!

…Mulțumind Bunului Dumnezeu pentru că încă mă tine în viață, neluându-mi bucuria scrisului, a maratonului meu sentimental prin teatrele țării și din Basarabia, Bulgaria, Serbia și Austria, fericirea de a-mi vedea crescând copiii și nepoatele, de a întâlni oameni frumoși și nobili sufletește (mai există, încă, și în România!), Juriului, alcătuit din cele două distinse două doamne, atât de competente în materie de teatru (Elisabeta Pop și Victoria Balint), și apreciatului literat Ioan Moldovan (poet, directorul revistei „Familia”), felicitând Teatrulul „Regina Maria” și pe valorosul său director, Daniel Vulcu, pentru interesul acordat textului românesc contemporan, în finalul scurtului meu cuvânt de laureat am spus că dedic acest Mare Premiu memoriei minunatului Om de omenie, eminent teatrolog, cronicar dramatic și sportiv, unul dintre profesorii mai în scrisul dramatic, alături de fermecătorul regizor clujean Victor Tudor Popa (care a montat peste 80 de piese românești!), totodată un inconfundabil crainic sportiv radio, și Mircea Ghițulescu. Am dedicat acest Mare Premiu, la Oradea, minunatului prieten și dincolo de moarte, Dumitru Chirilă!

Jurnal românesc (4) VIAȚA MEA ESTE O FRUMOASĂ NEBUNIE-POEZIE…

ianuarie 31, 2016 Comments off

…Ultima săptămână din Ianuarie a fost pentru mine una de roman. Agonie și extaz…
…Cu trei zile înaintea ieșirii cărții de poezie de sub tipar, luni 25 ianuarie. Ora 14:30. Am venit, undeva pe Strada Pitar Moș,, pentru rezultatul unei tomografii computerizate, făcută cu patru zile în urmă. Mi-e pusă în față o foaie ștampilată, cu multe rânduri, fără explicații! O lectură de plezirist mă aruncă în Infern. Scrie, doar, sec, cutremurător, la concluzii: „Micronodul pulmonar interstițial segment Fowler drept-de monitorizat imagistic”. Nu se găsește, la „Academica”, luni 25 ianuarie, la prânz, un doctor care, contra cost, să-mi explice despre ce-i vorba, dacă blestemul negru zis cancer a urcat în plămâni… Sunt programat la un medic a doua zi, după prânz.

…Noaptea de luni spre marți a fost un coșmar, cât m-a întărit pe mine New York-ul… Încercam să-mi rânduiesc, liniștit, toate lucrurile pe final de viață, datoriile la bănci, cărțile, casa, să nu las pe nimeni încurcat, menajarea copiilor… Se zăreau crucile albe, mă vizitase, iarăși, după ultima noapte din Florida, fantoma minunatului om de teatru, prietenul Mircea Ghițulescu, răpit nedrept, în nici trei luni, de un cancer la plămâni…
…A doua zi, pe 26 ianuarie, la ora 14:38. Fără să mi se solicite un bănuț, de doi bani speranță: o doctoriță amabilă, cea care pusese concluziile pe Raportul medical al tomografiilor computerizate la torace, pelvis și abdomen, mă liniștește. Nu se poate spune nimic despre cancer! Dacă aș fi avut vechiul CT, s-ar fi putut face o comparație. Așa, însă, să fiu liniștit, repetăm analiza-ghilotină după șase luni!…

…Cu o zi înaintea lansării cărții mele de poet debutant, „Condamnat la Libertate”. Joi 28 ianuarie, alt lanț de emoții: Scintigrafia, la „Medas”, în fostul Spital „Grivița” de altădată, astăzi „Regina Maria”, că nu o să-i spună „Tovarășa Elena”…. Medicul specialist și cele două asistente, o minune de oameni… Nu mai știu a câta scintigramă fac. De data aceasta, sunt și bărbați în jurul meu. Până acum au fost numai femei. Mai toate îmbrăcate înspăimântător în negru, jumătate dintre ele în pragul disperării… La scintigramă, așteptând verdictul, mereu am simțit cum îmbătrânesc, chiar dacă mereu am luat cu mine câteva cuvinte încrucișate, să păcălesc timpul încins… Pe aici, moartea așteaptă la colțuri… Acum, vorbim despre fotbal, doi bărbați mă complimentează, ce comentator sportiv am fost!… Un domn îmi spune „domnul director”, de unde să știe că încă sunt managerul interimar al Teatrului Tudor Vianu?!… Bătrânul de 83 de ani, care se ține bine, îmi spune că este din Giurgiu… Cinci ore de suspans. Injecția cu substanță radioactivă, doi litri de apă, cam douăzeci de minute pe altarul modern. Și nici un sfert de oră așteptare pentru eliberarea Buletinului de examinare. Din ușa intredeschisă a medicului primar în medicină nucleară, un răspuns într-o anumită cheie: „În general, e bine! Există însă un focar hiperfixator la femurul drept superior, ce poate ridica suspiciunea unei leziuni secundare. De monitorizat. Refaceți examinarea scintigrafică după șase luni”!… Șase luni-un nou CT la plămâni, șase luni-scintigrafia osoasă! Șașe-șase, poartă-n casă!… Mâine, la Giurgiu, am lansarea întâiului volum de poezie… Nu uit finalul unuia dintre poemele din volumul meu de debut: „Pe mine nu m-a operat niciun Profesor, Numai Bunul Dumnezeu!”…

…Vineri 29 ianuarie. Ora 12. În briza Dunării însorite, ca un mesaj de Primăvară. În Cetatea Dramaturgiei Românești, Giurgiu, debutez ca…Poet! Cu volumul „Condamnat la Libertate”, apărut în condiții de excepție la Editura Palimpsest din București, care a lansat atâtea titluri alese din poezia și dramaturgia vremurilor contemporane.
… La Biblioteca Județeană „I.A.Bassarabescu” din Giurgiu, lângă Primărie și peste drum de Consiliul Județean, vineri, la prânz, sala este ca la o premieră la teatrul giurgiuvean: nu arhiplină, dar cu multă lume bună. Veniți la un eveniment în orașul de la Dunăre, Primarul Nicolae Barbu și viceprimarul Chiru Ioan Alexandru Vladu (oameni care realmente sprijină cultura Cetății), Petre Miniș, consilierul președintelui C.J. Giurgiu, colegele mele Elsa Luminița Joanță, Carmen Dragne, Letiția Ciotea, de la Teatrul „Tudor Vianu” (aflat în fază de șantier înghețat!), regizorul Florin Antoniu, actorul Vasile Toma, preotul Tudor Georgian, politicieni, scriitori, iubitori de poezie, mai toată presa din Giurgiu etc. Un sincer mulțumesc, tuturor!
…Lansarea este deschisă, cu vorbe alese, rostite de omul de litere Dan Mucenic (directorul Bibliotecii, cu de invidiat colecție de cărți rare) și de poetul „singurătăților în ploaie, ostaticul la ferestrele vieții”, remarcabilul Ionel Muscalu. După care, o sinteză a volumului lansat făcută de eminentul critic literar, poet și om de teatru Ion Cocora (directorul Editurii), cel care plasează cartea între atâtea amintiri de preț cu mari scriitori și actori ai culturii române, cu Nichita Stănescu și Toma Caragiu în prim-plan.

…Evenimentul beneficiază și de minunatul mini-recital al distinsei actrițe Dana Pocea, realmente tulburătoare în cele șase poezii înaripate de harul divin al Artei scenice. Aplauze în cascadă. Un vers naște zâmbete amare: „Dunărea nu mai e demult Albastră, Zilnic îi trece sărăcia pe la fereastră, La Giurgiu și Ruse, Răsărituri prematur apuse”… (Poemul „Politică”)…
…După care, două vorbe de la autorul emoționat. Mărturisesc celor prezenți că, o clipă, a crezut că nu va mai vedea cele 74 de poeme și poezii transoceanice urcate-n lumina volumului. Nu întâmplător l-am tot rugat pe editor, prietenul de-o viață Ion Cocora (m-a jucat, pe când era director la Theatrum Mundi, cu piesa „Beethoven cântă din pistol”, care avusese premier€a absolută la Chișinău și fusese ovaționată la…New York!) să nu depășim sfârșitul luni cu lansarea. Urmau cele patru analize-ghilotină!…
…Când am intrat în sala Bibliotecii Județene, vineri 29 ianuarie 2016, ora 11:55, eram Cetățean de onoare al Municipiului Giurgiu, distincție oferită de Primarul Nicolae Barbu, în 28 mai 2015…
…Când am plecat, după vreun ceas magic, fericit de un debut cu laude (prea multe!),flori și aplauze, eram și „Cetățean de onoare al Bibliotecii giurgiuvene” (mulțumesc mult, Dan Mucenic!) și beneficiarul „Diplomei de excelență pentru mecenat în cultură” și al medaliei înmânate de o regină a versului dunărean, Dunia Pălăngeanu, în numele Cenaclului Literar „Luceafărul”, al Asociației culturale și de tineret „Ion Vinea” și al Mișcării literar-artistice „Sub zodia Luceafărului”.

…După 27 de volume publicate, în trei limbi, dintre care 19 de teatru (patru premiate!), am debutat ca…Poet! La 70 de toamne!
…Viața mea este o frumoasă Nebunie-Poezie… Oricum, rămâne o sfântă Luptă…

Jurnal transoceanic AM FUGIT DIN AMERICA!

ianuarie 12, 2016 Comments off

…Trebuia să mă întorc pe 13 ianuarie, la București. Sunt însă de câteva zile bune, Acasă. Începutul de an m-a aruncat, brusc, în corzile supozițiilor sinistre. O tuse rebelă, declanșată noaptea, la aceeași oră, care mă măcina efectiv vreun ceas, conjugată cu arsuri, ca de lama cuțitului, în torace și gât, frisoane, toate m-au făcut să-mi scutur rapid capul, să nu mai văd nimic frumos în jurul meu, să bolesc pur și simplu. M-a urmărit, ca o obsesie, moartea remarcabilului actor George Alexandru, amic de suflet, de când am făcut, la “Idoli și Legende”, o frumoasă emisiune cu el și prietenul lui Ion Pârcălab, “Săgeata Carpaților”, nobil cavaler al Thaliei plecat dintre noi, dureros, nedrept, la 58 de ani… Durerea din plămânul stâng m-a dus imediat cu gândul negru la dispariția minunatului om de teatru, prietenul Mircea Ghițulescu, răpit rapid de un galopant cancer la plămâni… Nedormit ca lumea nopți la rând, stresat, neînțeles, cu dureri la un plămân, în trahee și gât, neștiute până acum, alarmat, eu, omul care, de când a avut pistolul la tâmpla stângă, în New York, nu se mai teme de moarte, m-am pomenit un altul! În stare să-mi reproșez că mi-am bătut prea mult joc de moarte în ultima vreme…

…Paradox. A doua zi din Noul An, în Florida, a fost una frumoasă. Am făcut din valuri nămeți, gândind spre Acasă. Firesc, din moment ce m-am întâlnit cu o poetă rară. Sâmbătă 2 ianuarie, am avut bucuria să cunosc doi români din scripturi alese, remarcabila poetă româno-americană NIG (Nuța Istrate Gangan) și soțul ei Dorin Gangan, aducând cu el puritatea zăpezilor de pe Tâmpa, străjerul Brașovului natal. Citisem cu interes câteva dintre versurile învolburatei NIG, torent de fiori și răsărituri de Om. Ne cunoșteam și respectam reciproc de pe Facebook, în a doua seară a lui 2016 ne-am și cunoscut live, fără să mai dăm like! M-au invitat la un restaurant românesc din Hollywood, “Vendetta”, unul de ținută, nu o bombă, pe bulevardul plin de lumini și mirosul misterios al Asiei adus de copacii-bani, “Money-tree”. La localul din Hallywood de Florida, oraș despre care aflu, mai nou, că are vreo 15.000 de români, în fostul restaurant al lui Borcea, am fost primit de un… stelist, Christian Sarica, omul care m-a complimentat din plecare: “Am crescut cu vocea dvs. la radio și televiziune”. Firește că Steaua a fost regina serii, amintindu-ne de „Noaptea Generalilor”, de la Sevilla, din 7 mai ‘86, unde am fost martor ocular la cucerirea Cupei Campionilor Europeni. Cum Dorin Gangan este dinamovist din adolescență, nu puteam discuta civilizat numai despre Regina Europei ‘86, ci și despre multe alte nume sacre din fotbalul nostru, în frunte cu Dobrin, unicul Prinț adevărat al fotbalului românesc…. La “Vendetta”, în Hollywood de Florida, am discutat mult și despre literatură, teatru și experiențe personale. M-au impresionat volumele poetei din metafore i rare care este Nuța Istrate Gangan (ce titlu frumos are unul: „Acolo unde se sfârșește disperarea”!), unul tradus și în engleză. O seară care, sub frumusețea ei morală. mi-a mai alinat durerile fizice, chiar dacă, am înțeles, condiția șlefuitorului de slovă românească nu diferă prea mult nici peste Ocean…

…După seara românească de suflet din Hollywood, a urmat o noapte-coșmar. A doua zi, într-o dimineață chioară de nesomn, n-am mai mers cu Genevieve, Ducu și Karina prin oraș, nici la piscina olimpică, bucuria micii Prințese a familiei. Ducu mi-a tot repetat să mă ducă la un medic aproape de casă, am refuzat, știam ce înseamnă să te internezi în America, dacă este cazul, mii de dolari, eu n-aveam nicio asigurare medicală. Și, sincer, mă bazam că medicii de acasă știu de unde să mă ia, mă tratează, doar, de vreo opt ani… Pereții se sprijineau de mine, încercam să mă țin pe picioare, însă eram groggy. L-am rugat pe Ducu să schimbăm plecarea mea, mai devreme cu vreo șapte-opt zile… El a început să acceseze site-urile Swiss- erului, cu care urma să plec pe 12 ianuarie din Miami. Boleam în pat, când l-am auzit, ca prin vis, pe flăcăul meu cel mare, din camera alăturată: “Tata, am găsit un bilet pentru seara asta! Costă 600 de dolari. Pleci?!”… Era 3:20 PM, la 3:50 ieșeam din vila lui Ducu, în lacrimi, despărțirea bruscă de Genevieve mi-a aruncat săgeți în suflet. Spre aeroport, cerul a devenit  deodată negru, plângea ca și inima mea, Oceanul nu se mai vedea, nu mai știu prea multe, îl mai văd pe Ducu, urmărindu-mi ultimii pași spre Gate-ul de îmbarcare, o ploaie nebună a spălat aeroportul, o oră întârziere la decolare… Alt coșmar, eu nu dorm în avion, tusea s-a pornit automat la unu noaptea… Pe cei 7859 de kilometrii (4.879 de miles!) dintre Miami și Zurich, eleganta pasăre Swiss a recuperat 50 de minute din întârziere. Am redescoperit Europa printre nori, Loire se zărea de sus șerpuind prin Franța spre Ocean, tot tușeam, arsurile din piept, însă, se mai potoliseră. La Zurich, 50 de minute până la avionul de București… De la Terminalul E la D am ajuns cu un metrou parcă fără conductor, vedeam cum înaintam printr-un tunel de poveste, în difuzoare- tălăngi, oi behăind, vaci mugind, și vedeam Ciocolata Milk. N-am întâlnit, până acum, un aeroport care să miroasă atâta a parfum fin, ca acela din Zurich… Control în liniște, și, la 12 fix, ora Elveției, aeronava a luat-o spre Bucureștiul meu de suflet, să acopere cei 1389 de kilometri…

…La aterizarea în decor de iarnă, am înțeles imediat că am ajuns în România! După Miami și Zurich, păream aterizat undeva la țară… Avionul n-a mai fost tras la “burduf”, a fost lăsat la vreo sută de metri de clădirea aeroportului, pe o pistă nu prea curățată de zăpadă și gheață, am fost urcați într-un autobuz, a patinat, în sfârșit, am ajuns la Sosiri, bagajul la timp, probleme cu taxiul. Teoretic, s-a civilizat și Aeroportul Otopeni, ai șase aparate unde poți comanda un taxi, merg numai patru, iau tichetul, cu ora la care va veni mașina, compania, numărul, aștept un sfert de ceas peste timpul indicat, așteaptă și alții, e frig, nu glumă, tremur, mă apucă iarăși tusea, nu-mi era bine la 33 de grade Celsius, aici sunt minus 7, tot Celsius!… Ninsoarea îmi zgârîie fața, mai iau un Bon comandă, după un sfert de oră văd numărul meu, B-61-YYA, de la CrisTaxi, venind, numai că e plin, șoferul a luat pe altcineva, șmecherii de Dîmbovița! Să fi făcut derbedeul una ca asta la New York!… După 35 de minute, la al treilea tichet de ordine, iau un taxi, înghețat bine. Alții, și mai ghinioniști decât mine, tot mai așteaptă și tot mai trag de la mașina de Bonuri Comandă….

…În taxi, șoferul mă salută, îmi pronunță numele și prenumele, și inițiala din mijloc, comentatorul de fotbal, ce vreți… Numai că, după vreun kilometru, mă întreabă cum a fost în Florida și asta mă dă gata, mă duce cu gândul la Securitate, și de aventura de la granița basarabeană, din aprilie ‘95, când, mergând cu vagon de dormit de la București la Chișinău, pentru premiera mea de la Teatrul Satiricus (“Beethoven cântă din pistol”), cu pașaport românesc, pentru că întârziind avionul de New York am pierdut cursa de Moldova, vameșul m-a întrebat sigur pe el: “Veniți de la New York, nu-i așa?!”… Am mers însă prea departe cu imaginația de scriitor, taximetristul meu de București m-a liniștit repede, când l-am întrebat de unde știe că vin din Florida: “Mai citim și noi Facebook-ul, domnule Ionescu!”…
…Prima zi după fuga din America, am dormit până la ora 13:30!… Buimac, parcă am auzit glasul sublim al lui Genevieve. Iluzie auditivă. Eram singur în casa mea cu atâtea cărți și vise… Oricum, m-a văzut un medic, Călin, un bun amic, control fără aparate, încurajator. Poate un virus, urma să fac un exudat, sigur picanteriile, stresul, nopțile nedormite, aerul condiționat permanent din Florida, trecerea bruscă de la plus două-trei grade Celsius la… 33, cam acestea ar fi cauzele!… Primele pastille, până la intrarea sub aparate. Primele efecte pozitive. Tusea a început să se rărească, arsurile din piept au cedat. Și cancerul, alarma mea?… Medicul oncolog mă încurajează, nu se pronunță însă total până nu fac setul de analize!

…În această dimineață, de luni 11 ianuarie, la ora 7, am făcut analizele la MedLife. Și am plecat la Giurgiu, să nu mai mă gândesc la ghilotina PSA-ului și a Testosteronului. M-am întâlnit cu ai mei colegi de la Teatrul “Tudor Vianu”, mă așteptau joi, n-a venit încă echipa de constructori care să demareze reabilitarea clădirii, vor veni arhitecții și inginerii zilele astea, lunea viitoare se trece la treabă. Mă văd cu regizorul Florin Antoniu și stabilesc prima premieră a anului, una pentru copii, am demarat dialogul nostru de când eram în Florida… Vom repeta pe unde vom putea și vom juca, sper, la Centrul Cultural “Ion Vinea” din Giurgiu. O dramatizare a lui Victor Eftimiu, miercuri demarăm lecturile… Cu actrița Gabriela Ioniță sunt în tratative pentru altă piesă pentru copii, „Aventuri prin Europa”. Plecând de la o poveste nemuritoare a Fraților Grimm… Pe seară, trebuie să mă văd cu eminentul poet și om de teatru Ion Cocora, la Editura căruia voi scoate întâiul meu volum de versuri “Condamnat la Libertate”. Îi trimisesem manuscrisul electronic, din Florida… Revin la București, neliniștile urcă în mine ca seva în trunchiuri…
…Tot ocolesc computerul, mi-e teamă să caut rezultatele analizelor. Fie ce-o fi!… Greșesc de două ori CNP-ul… Gata…. Testosteronul e trecut pe roșu: 1,18. Ca și ultima dată. Nu-i prea bine, că am bombardat hormonii cu Zoladex, dar nu-i nici rău… PSA-ul a scăzut puțin!… Dumnezeule, mulțumesc, m-ai spălat de obsesii, de gânduri negre, încolțite ca niciodată în mine… Mai am o radiografie la plămâni, joi merg la oncolog, mai fac un Zoladex!…
… Am fost de multe ori în răscruce de viață și am scăpat. Am scăpat și acum, mulțumesc Bunule Dumnezeu! Citesc încă o dată rezultatele, le compare cu ultimele, cele din noiembrie, și plâng, ca o descărcare. Plâng de fericire… Ies din tăcerea grea impusă acum cinci zile. Scriu din nou! Trăiesc, Prieteni, celegii mei de Viață!… Lupta continuă!

REAPARE… „TAXIMETRIST DE NOAPTE LA NEW YORK” !

iunie 29, 2015 2 comentarii

…O veste neașteptată pentru cititorii mei! Una bună, că de rele, scapă-mă Doamne!… Va reapare Cartea vieții mele, cea de memorialistică, „Taximetrist de noapte la New York”, editată, în 2000, în două ediții și ambele dispărute în nici cinci zile (ba, s-au mai tras multe, multe exemplare și s-au vândut pe sub mână!), volumul lansat în săli arhi-arhipline, la București (de două ori), Bacău și New York, comentat (la finele ediției a II-a) de nume celebre precum regretații Laurențiu Ulici și Mircea Ghițulescu, de veșnic tinerii M.N.Rusu, Gabriel Pleșa și Octavian Vintilă, Grigore L.Culian, George Pietraru și Revista Flacăra, ea, Cartea scrisă cu Lacrimă, în viteza nebună a New York-ului, cu un singur punct, la sfârșitul capitolului de 5-6 pagini, dedicată „Minunaților mei prieteni, taximetriștii din New York, colegi de preț în cea mai importantă Universitatea, cea a Vieții”…

…În cei 15 ani de la ultima apariție, sute de oameni, cei mai mulți necunoscuți, m-au întrebat dacă nu mai am, cumva, un exemplar (mai am, acum, efectiv unul singur, cu mine, la București, și trei în Biblioteca lui Ducu, din Miami, unul pentru anii când minunata Genevieve va încerca să citească, poate, de câte a făcut la viața lui Bunicul Mircea!). Mulți mi-au recomandat să mai trag o ediție, numai că banii nu mă dau afară din casă, iar condițiile unei edituri m-au dezamăgit. Așa încât, de vineri seară, când s-au abătut peste mine alte nedreptăți, trădări și tristeți, m-am refugiat în „office-ul galben”, alergând prin Babilonul fascinant, plângând și chiuind de bucurie, simțind pistolul la tâmplă și cuțitul la ceafă, discutând despre Eugen Ionescu și Kafka, schimbând replici uluitoare despre filozofia vieții la americani și în comunism, despre Nadia, Ilie Năstase, Hagi, dar și despre…Brâncuși. În taxiul acela care m-a făcut împăratul Norocului, avându-i pasageri pe Zorba Grecul, Greta Garbo, Alina Fernandez-fata lui Fidel Castro… Doamne, și câte am mai retrăit, și am plâns de fericire și de tristețe, vineri noapte…

…Atunci, vinerea ce abia a trecut, am decis! Rescriu cartea aceasta uluitoare pentru mine și pentru atâția! Numai că… o dramatizez! O fac piesă de teatru, nu am voie să o trădez pe Amanta mea Thalia, Aventura aceasta inegalabilă (pe care, acum vreo opt ani, valorosul regizor Ioan Cărmăzan a vrut să o facă film!) va fi cea mai tensionată piesă de teatru din scrierile mele ce se va putea juca, gata, am dat examenul pentru carnetul de șofer american, am luat… punctajul maxim (!!!), am trecut „la mustață” și examenul de engleză, m-am jucat la cel de geografie, unde i-am încântat pe profesori, n-am nici două luni de America și la noapte, mai bine zis în zori, urmează să urc pe bidiviul galben, Doamne, nu pot să dorm în noaptea asta de 13 spre 14 februarie 1987…

…Azi este 29 iunie 2015, am revenit de la Giurgiu, unde am plecat cu noaptea rece apăsându-mă pe tâmple, nimic nou, nu sunt primit în continuare la Concursul pentru postul de director-manager al Teatrului „Tudor Vianu”, poate că unii se tem să nu iau și acum, aici, la ca New York, pe 23 decembrie 1986, „punctaj maxim” (parol, am un Proiect de milioane!), mi se flutură aceeași parșivă și echivocă literă C dintr-o lege stupidă care scoate dramaturgia din teatru (!?!), autoritatea locală nu știe să citească sau nu vrea să ia seama și de litera E, care-i oferă soluții în caz de excepție, încă un interimat, practic până-n 17 iulie 2015, m-am săturat de bucăți de viață, mie-mi place Viața, am o poftă nebună de scris în mine, de refugiu în litere, în metaforele nobile din „patria mea limba română” (inegalabilul Nichita!), mulțumesc Bunule Dumnezeu că mi-ai dat drogul acesta ca un elixir, Scrisul, sunt în ritmul nebun dintre Zgârie Nori…

…Și încă o veste bună! Foarte curând, a 26-a carte semnată de mine va urca în bibliotecă! Tot o carte de teatru „America de-Acasă”, ultimele mele cinci piese în volumul pe care mă vă ajuta să-l aduc la citit prietenilor mei (n-am să-l dau celor mai mulți directori de teatre și regizori, ei nu citesc dramaturgie autohtonă și nici nu cred în ea!?!) remarcabilul om de sport și de carte editată, profesorul Liviu Roșca, antrenor de elită din Giurgiu! Mulțumesc mult, și de data aceasta, Domnule Profesor! Una dintre cele patru cărți pe care, practic, mi le-ați făcut cadou, „Animalul, acest om ciudat”, a câștigat Premiul Uniunii Scriitorilor (Filiala Dramaturgie) și a fost nominalizată la Premiile Academiei. Pot, oare, uita?!

Ai plecat în Nemurire, Mircea!

octombrie 20, 2010 2 comentarii

…Săptămâna aceasta a început sub șoc. Încă nu știu dacă e adevărat. Marele Cronicar dramatic Mircea Ghițulescu ne-ar fi părăsit. La două luni și trei zile după ce a împlinit, în briza mării, la Casa Scriitorilor din Neptun, 65 de veri minunate. Un prieten rar, intelect din scripturi rare, ar fi plecat, acolo, Sus, să-i răsfețe și pe îngeri sau pe zei cu sublimul teatrului! Așa cum ne-a îmbogățit mereu pe noi, cei din jur, înnobilându-ne decenii bune cu erudiția lui și patosul pentru dramaturgie. Deodată, mă simt sărac în lacrimă ce nu mai poate schimba nimic. Privesc pierdut biblioteca de acasă și Mircea este aici, cu mine, cum a fost mai mereu, de două decenii încoace. Mircea Ghițulescu și-a găsit cu har și trudă un loc lângă autorii care nu vor fi uitați vreodată în literatura română. Cum să uite cineva, vreodată, „Cartea cu Artiști” și fabulosul volum „Istoria Dramaturgiei Române Contemporane”?!

…Cum să uiți încântătoarele seri din fiecare zi de luni, din fiecare lună, de la Uniunea Scriitorilor, în Sala oglinzilor, unde s-a ținut, decenii bune, Clubul dramaturgilor, altă nestemată a lui Mircea, în stare să țină viu patosul pentru scris al dramaturgilor români, atât de marginalizați în propria țară?!

…Cum să uiți superbele lui cronici din „Luceafărul” și „Drama” (altă minune pentru lumea teatrului autohton), veritabile lecții de istoria teatrului și filozofie a culturii?! Dragul meu prieten, pe cine voi mai suna, de-acum, să-i mulțumesc, fascinat de lectură?!

…Cum să uit, prietene, prefețele de ținută, veritabile eseuri, prin care ai înnobilat cinci dintre volumele mele de teatru?

…Cum să te uite Teatrul românesc, pe tine, călător sentimental în fiecare săptămână, nelipsit de la mai nicio premieră, fie că era vorba de Iași sau Reșița, Cluj sau Craiova, Timișoara sau Pitești, Sibiu sau Giurgiu…

…La Giurgiu ai fost, onorându-mă nespus, pe 15 septembrie, toamna asta, când deschiderea stagiunii pe malul Dunării coincidea cu debutul meu ca director la Teatrul Valah. La ora aceea știai. Aflasei. Dar erai foarte tare. Arătai foarte bine. Am ciocnit pahare cu vin și șampanie. Ca și cum blestemul acela care îngrozește lumea nu ne atinsese pe ambii… Te-am încurajat, convins că ești un Luptător, amintindu-ți că eu mă bat cu boala asta cumplită de peste trei ani, de când m-a operat întâia oară profesorul Lucan, din Clujul tinereții tale minunate… Mă încurajasei și tu, în februarie 2007, când mă lovise năpasta: „O să fie bine!”, mi-ai repetat, atunci… La fel te-am îmbărbătat și eu. Ți-am spus, în plus, că boala noastră ține în primul rând de cap. Și că eu nu mă gândesc la ea, ci doar la Frumosul din viață. Mi-ai replicat că n-ai timp de gânduri negre, că ești în febra scrisului, zămislind o nouă carte rară. Ceea ce era important. Zilele ți se scurgeau senine… După Giurgiu, ai luat și drumul Argeșului natal, firește că tot la teatru, era o premieră și la Pitești…

…Ai girat debutul meu de director de teatru cu o cronică-document în „Luceafărul”. Am pus-o fericit la vizierul Teatrului Valah. Și în biroul meu. De unde să știu că va fi ultima cronică?!…

…La două zile, te sunam. Eram mai mult decât vechi prieteni. Eram, acum, doi noi oameni legați de o umbră neagră-neagră ce umba prin noi. Erai fericit că scrii cu sârg… Eram sigur că și în cazul tău se va produce o minune…

…Exact acum o săptămână, te-am sunat. Dan Tudor voia să te invite la Clubul Prometeus, din Capitală, unde Teatrul Valah urma să joace, seara, „Feeling”-ul lui Doru Moțoc, cu remarcabilul Marius Bodochi-cap de afiș. Când ai răspuns, nu te-am recunoscut. Din telefon se insinua o voce cavernoasă, de departe, nemaiauzită. „Nu mi-e bine deloc! Îmi fac tare rău citostaticele”, ai articulat vizibil suferind… Sigur că nu ți-am mai zis de niciun „Feeling”…

…Se spune că a fost ultimul nostru dialog. Mai mult monologul tău luptând cu boala dementă. De ieri dimineață, de când am aflat ceea ce nu vreau să cred că am aflat, tot vorbesc cu tine. Mângâi cele două cărți de căpătâi pentru dramaturgia română și te aud cum spui că vrei să mai scoți una…

…Aseară, am trecut pe la Uniunea Scriitorilor. Am intrat în Sala oglinzilor să pun câțiva trandafiri albi între alte flori. Sala în care, ca ieri, s-a ținut ultimul Club al dramaturgilor, era goală. Patru-cinci oameni, afară. Așteptam dintr-o clipă în alta să apari și să ne inviți la discuții pe marginea spectacolului-lectură…

…Tu, însă, nu ai mai apărut. Ai rămas acolo, între cele patru scânduri ale lui Eminescu. Nu te-am văzut, pentru că nu am putut să mă uit la sicriul înconjurat cu flori. Nu voiam să văd că ai plecat. Mai avem atâtea, Mircea, de discutat despre teatru. Vreau să te rog să-mi scrii câteva rânduri în prefața de la volumul „Dresorul lui Casanova”, ca și gata de tipar… Am nevoie de sfaturile tale în lumea asta ciudată, dacă nu ticăloasă, din teatre… Nu te superi că n-am dat ochii cu tine. Nici la mama mea nu m-am uitat, când era între ultimele flori. Ea a rămas vie pentru mine, să-i fie țărâna ușoară…

…Miercuri, vom face câteva sute de metri pe același drum. Prin preajma casei tale, la Polivalentă, unde suntem vecini. Pe drumul ce-l iau zilnic, cu noaptea pe umeri, spre Giurgiu. Tu vei duce noaptea veșnică, acolo, la răspântia Șoseaua Giurgiului-Șoseaua Olteniței, la Bellu. Eu voi porni, dis-de-dimineață, la drum lung, până în Albania, la un Festival de teatru. Mi-a fost greu să le spun cunoscuților noștri că, miercuri, nu vin să te văd.”Mircea e bucuros că nu dați un Festival de teatru pentru o înmormântare”, mi-a zis Cristiana, omul care a stat lângă tine până la ultima respirație… Cred că Destinul le-a aranjat așa…

…În „Jurnalul Național”, un confrate a găsit cuvinte potrivite și a scris despre tine, amintind de titlul unei piese a lui Horia Lovinescu: „Moartea unui artist”. Pentru mine, Mircea, tu nu ai murit!…

…Doar ai plecat în Nemurire, Mircea!… Pe noi, muritorii de pe pământul ăsta blestemat, ne-ai lăsat în lacrimă…

Fericit, Giurgiu nu sare cu pianul în Dunăre

septembrie 26, 2010 3 comentarii

…N-am mai scris de ceva vreme pe acest blog. Și probleme erau din belșug. Greve, alte inepții guvernamentale, fotbal de trei parale, câte și mai câte…N-am avut, însă, timp nici să respir. 3 (trei) premiere în 8 (opt) zile în deschiderea Stagiunii la Giurgiu m-au istovit mai mult decât o lună pe taxi la New York!… Nu exagerez și nu mă vait…

…Este tare greu, însă, în același timp să fac (nu doar naveta zilnică), dar și pe secretarul literar (Teatrul Valah nu are așa ceva!), și pe impresarul, secretarul cu zeci de telefoane pe zi, și pe șoferul (nu există în schemă, mă rog organigramă, nici asemenea „lux”!), să fiu omul de protocol (fără un leu de la teatru!), să redactez și două caiete-program, să citesc fiecare cuvânt de pe afișe, acte, la avizierul teatrului, ca să nu scape „șopârle” bolnave (adică, gafe de proporții, prinse în ultima secundă!), să duc și să lansez invitații, să procur și abonamente de la București (câtă birocrație și la Imprimerie!), să chem și presa la conferințele dinaintea fiecărei premiere și să aranjez o mașină-două pentru ziariștii de la București (tur-retur; mașina Valahului stă bușită, de vreo trei săptămâni, într-un service oarecare!), să tratez și reciprocități cu alte teatre, cu autori, regizori și actori pentru viitoarele premiere…

…Premierele care au deschis balul m-au făcut, însă, să uit de Golgota mea de la Giurgiu. În primul rând a fost un mare succes de public! Acesta este cel mai important lucru. Trei premiere („D’ale Carnavalului”, „Domnul Goe”, „Feeling”), cu săli pline, cu teatru adevărat, cum n-a mai fost demult la Giurgiu, după cum au zis și scris mulți. Bucuria sutelor de oameni și cascadele de aplauze, ba chiar mulțumirile unora, merită tot zbuciumul meu…

…”Debut de stagiune „en fanfare” la Teatrul Valah”, a titrat Jurnalul giurgiuvean; „Deschidere de excepție a stagiunii 2010-2011 la Teatrul Valah”, și-a intitulat cronica „Giurgiu Express”… Cel mai mare cronicar dramatic român al momentului, Mircea Ghițulescu, remarcă, printr-o cronică de maestru, debutul nostru de stagiune în „Luceafărul de dimineață”, valoroasa revistă literară. Adina Ștefan ne gratulează cu rânduri alese în „Adevărul de seară-Giurgiu”. La Radio România Actualități, tot cuvinte de laudă…

…Actori bucureșteni de preț au jucat pe scena giurgiuveană, fiind aplaudați minute bune: Adriana Trandafir, Magda Catone, Mihai Ciucă, Marius Bodochi, Ovidiu Cuncea, Andrei Duban, Eduard Adam, Nicolae Botezatu (furat de Capitală de la Valah), plus regizorul Dan Tudor. Lor li s-a alăturat talentata trupă giurgiuveană și regizorul Florin Antoniu.

…Prezențe de marcă la cele trei premiere. Împreună cu oficialitățile giurgiuvene, Dumitru Beianu, președintele Consiliului Județean-finanțatorul Valahului (se tot amână răspunsul la demersurile mele pentru titulatura „Teatrul Tudor Vianu”!) și Lucian Iliescu, primarul Giurgiului, toată crema culturală a orașului, toată presa locală…

…Oaspeți rari din București și din alte orașe. Actrițele Iarina Demian și Aura Călărașu, actorul și interpretul Tudor Chirilă, Gheorghe Dănilă, regizorii Silviu Jicman (TVR), Mihai Lungeanu și Vili Perveli (Teatrul din Silistra, Bulgaria), scriitorii George Arion, George Stanca, Dan Mucenic, Ioan Drăgoi și Doru Moțoc (autorul piesei „Feeling”), cronicarii dramatici Mircea Ghițulescu, Constantin Paraschivescu, Ion Parhon, Cristiana Gavrilă, noul director al Teatrului „Maria Filotti” din Brăila, Mircea Bodolan și mulți alții. Mai toți ne-am întâlnit în fugare colocvii teatrale, imediat după cele trei premiere, în frumoasa atmosferă de la „Casa cu flori” creată de doi patroni sufletiști, doi dintre prietenii Teatrului Valah…

…Premierele au trecut. Nu fără ecou. Dincolo de ce a apărut (și va mai apare!) în presă. Bunăoară, „D’ale Carnavalului” a fost invitat la Festivalul de la Brăila, de la finele lui noiembrie, după Festivalul Teatrelor din Orașele Dunărene, oarganizat de „Valah”, la Giurgiu, între 15-19 noiembrie… „Feeling” a și primit o invitație pentru Festivalul „Universul Teatrului” din Elbasan, Albania, între 20-27 octombrie! (Trebuie să facem rost de-un microbuz, Teatrul Valah nu mai are autobuz!)… Același spectacol are mari șanse (am înțeles acest lucru din discuții purtate cu persoane în cauză!) pentru a participa la Festivalul internațional al teatrelor de studio de la Pitești, tot în această toamnă. Cum, la primăvară, „Feeling”-ul ar putea onora Gala Star din Bacău, la recitaluri.

…Cristina Moise a scris în „Jurnalul giurgiuvean” că se simte un suflu nou în Teatrul giurgiuvean. Alții doar au afirmat așa ceva. Fără falsă modestie, cred că le dau dreptate cele trei premiere din opt zile și tot ce s-a petrecut în jurul lor…

…Giurgiul teatral (aș spune chiar cultural!) este fericit, însă nu va sări cu pianul în Dunăre. Așa cum s-a întâmplat, săptămâna trecută, la București, când nemaiștiind cum să-și facă reclamă bolnavă, o iresponsabilă firmă a organizat un concurs de sărituri cu… pianul în Dâmbovița, iar o concurentă a ajuns în comă, având coloana fracturată!?! Singura șansă de succes pentru un asemenea concurs de cretini, ar fi fost să pună guvernul să se arunce cu pianul în Dâmbovița tare învolburată în ultimele zile!

…Noroc că m-am (ne-am) refugiat in teatru, uitând de toamna asta atât de ticăloasă din România…

Cea mai bună comedie

mai 7, 2010 7 comentarii

…Este oficial! Piesa „Leopardul Mistreț” (Farsă de tranziție), scrisă de Mircea M. Ionescu, a primit Premiul I la Concursul de Comedie Românească (ajuns la ediția a V-a) organizat de Teatrul de Comedie în cadrul Festivalului Comediei Românești (festCo), aflat la „cota VIII”. Juriul, alcătuit din trei cronicari de elită (Mircea Ghițulescu, Ion Cocora și Nicolae Prelipceanu), a decis podiumul acestei ediții, după ce a lecturat aproape 60 de texte venite din întreaga țară.

…Personajele acestei farse strigător de actuale: un măcelar, un Copertă "Leopardul Mistreț"coșar, nepoata unui senator, un mafiot (care învârte din umbră afacerile, politicienii) și bodyguarda lui, Madama în negru! Acțiunea piesei se petrece într-o sală de operație, unde vin oameni (aflați în plină… criză, materială și morală!) să se animalizeze, transplantându-și rinichi de leopard, mistreț și râs (râsu’-plânsu’ vieții noastre) pentru a face față în jungla care a ajuns, astăzi, societatea românească.

…În cadrul acestui everniment de top, festCo, Teatrul de Comedie (director George Mihăiță) acordă și acestui Concurs de dramaturgie autohtonă o atenție aparte, în pofida crizei financiare. Astfel, piesa câștigătoare a Concursului se și află în tipografie, iar în cadrul bogatului Festival este programat și un spectacol-lectură cu „Leopardul Mistreț”, în regia lui Dan Tudor.

…Din păcate, în România, de la Premiul I, carte și spectacol-lectură până la punerea în scenă drumul este foarte, foarte lung, dacă nu imposibil. Pentru că, la noi, primul pas eșuează de cele mai multe ori în… stagnare! Să contrazică „Leopardul Mistreț” tradiția nefastă?!