Arhivă

Post Tăguit cu ‘Lucian Blaga’

Jurnal de primăvară (7). TOVARĂȘUL CANCER ȘI POLIȚIA LOCALĂ A SECTORULUI 4 BOLNAVĂ DE AMENZI CARAGHIOASE

martie 25, 2017 Comments off

…Un deceniu am dănțuit zâmbitor, cu aer de triumfător peste parșivul tovarăș Cancer, cuibărit în pântecele mele, ba am m-ai și râs zdravăn de coana-n negru pe care am ținut-o la ușă, distrându-mă pe cinste, călătorind prin țară și prin lume, scriind și mergând la teatru, la meciuri, hrănindu-mă cu Viața ce voia să mi-o limiteze, dacă nu să mi-o fure. Dominat de o disciplină spartană, eu, inapt serviciul militar, în ceea ce privește regimul alimentar (cel politic e o altă discuție, altfel zis adio carne de porc, vită, salam, barbeque, Cola, Fanta, sarmale, mici și alte bucurii pământene) și tratamentul (analize la trei luni fix, urmate de injecția-coșmar, Zoladez îi spune, cu acul seringii cât o mină de pix!). Deodată, însă, sub cer senin, când apar brusc tunete și fulgere, de se nasc marile surprize, dacă nu drame, analiza de bază, PSA-ul, a tot început să crească, e drept, cu pași mici, de la 0,003 la 0,069, ca în ultimele șase săptămâni să sară la 0, 0139!… Sigur, n-ar fi o dramă, din moment ce limita maximă este de 4, însă creșterea încăpățânată m-a pus pe gânduri. Iar remarcabilul doctor oncolog care are grijă de mine, la București, de opt ani, după a doua operație de la Cluj, s-a trezit și dânsul măcinat de o întrebare: de ce?!… A luat ultimele CT-uri (Tomografii computerizate) și scintigrame, le-a mai parcurs o dată, cu alți ochi, și pe chip i-a apărut, parcă, o mască de gheață. ”La coasta stângă, există o mică umbră! Neapărat RMN!… Plâmânul e curat, dar nu mi-e clar ce ascunde începutul de umbră!”, a monologat și mi-a scris trimiterea să fac RMN-ul la peretele toracic stâng!… „Umbrele sunt fiicele luminii”, zice Lucian Blaga, doamnă doctor, m-am vrut eu deasupra șocului, dar, brusc, am simțit un văl acoperindu-mi fața… Până pe 12 aprilie când se face termenul pentru o nouă injecție (Zoladexul schimbat cu Diphereline), tocmai bine să se elibereze organismul de substanța de contrast injectată de două ori în ultimele nici două luni…

…Dacă am înțeles eu bine, Tovarășul Cancer s-a îndrăgostit, mai nou, de oasele mele, umblate prin toată țara și prin toată lumea și vrea să mă fixexe la imobilism, mai ales psihic! Piei, blestem negru, n-ai nicio șansă!…Te bag în…, dacă tu ai mamă!… M-ai zdruncinat, nu neg, toată noaptea de vineri și toată sâmbăta, brusc am simțit picioarele durându-mă, ba și mâna dreaptă, fracturată acum vreo doi ani, de și uitasem… Dar mi-am regăsit în orele nopții albită de fantome rațiunea mea de a trăi, Lupta!Am rezistat eu Lagărului din Latina și Roma, Junglei pe taxi-cab, la New York, trădărilor oamenilor în care am crezut, dezamăgirilor reîntoarcerii Acasă, primei operații de Cancer, de acum un deceniu, bișnița ce a cuprins mai toate domeniile în România, insclusiv Teatrul… Mai am, doar, să-mi văd ambele nepoțele alergând fericite cu bunicul lor pe malul Pacificului, să-i văd pe Ducu și Maria la casa lor, valorificându-și inteligența dată de Bunul Dumnezeu și evitând greșelile tatătui lor din prea multă naivitate, ca să nu spun încredere în oameni. Și mai am de scris atâtea, ultimul volum de teatru (6 piese) e în faza de șlefuire, „Jurnalul unui trăsnit” (gata de câteva luni!) e la dospit, așteaptă un editor generos, ca și o nouă carte de poezie (“Nescrise”)…

…Până atunci, alergarea nebună, nebună pentru o programare la două RMN-uri, unul la peretele toracic stâng, altul la bazin. Dacă nu aș avea asigurarea de sănătate, Cardul de sănătate, costul celor două RMN-uri ar fi 2.200 lei. Iar pensia mea… 1.300 lei (plus 50% ce mai dă, încă, din fericire, Uniunea Scriitorilor!). Altfel spus, poți afla că ești, să zicem optimist sănătos, dar mori de foame. Eii și, ce le pasă acest lucru minor nababilor noștrii?!… Eu am, însă, Cardul de sănătate care îmi acoperă analizele și unele medicamente. Numai că, deloc șocant, la 8 (opt) policlinici, spitale și clinici particulare am sunat și am primit același răspuns: „Nu avem fonduri”! Dar unde, mama Dracului s-au dus banii ce mi s-au reținut lunar, timp de 35 de ani, ca bugetar, pentru sănătate?! Ei nu mai există?! Au fost luați, cumva, pentru acoperirea cât de cât a găurilor de la un buget trăsnit de optimist făcut nu de specialiști, ci de tromboniști de profesie, care s-au trezit în fundul gol după câștigarea alegerilor?!

…Nu mă frământase suficient eventuala îndrăgostire a Tovarășului Cancer de oasele mele, că a apărut altă temă de agitație și meditație. Acum trei zile, cu două ore înainte să plec spre oncolog, am găsit pe parbrizul mașinii mele, parcată în fața blocului, pe trotuarul cu locuri de parcare trasate, o țidulă intitulată „Înștiințare, de la Direcția Generală de Poliție Locală, Operator de date cu caracter personal 10726”, cum a fost ea prezentată, dar, parcă, neștampilată (dacă ploaia nu a anulat ștampila!). Țidula m-a luat tare, cu prvederile OUG 195, modificat, republicat, ba și un HG din 2016, prin care citez „fapta dumneavoastră de a opri cu autovehicul în acest loc constituie contravenție, potrivit art.142, li.n din HG nr. 1391/2006 și se sancționează conform OUG 195/2002 cu 2-3 puncte de amendă și 2 puncte de penalizare.
Ținând seama de cele mai sus-enunțate vă adresăm rugămintea de a ne comunica datele de identitate ale conducătorului auto (copii act de identitate, permis de conducere și certificat de înmatriculare) în termen de 5 zile de la data prezentei, în caz contrar urmând a fi aplicate prevederile legale în materie. Polițist local Costea M.”

…Deci, dacă mi se fura mașina, Poliția locală a sectorului 4 nu știa a cui este?!…Tare, chestia, nu?!… Apoi, ca în bancurile cu handicapați, eu nu aveam voie (citez) „de a opri cu autovehicolul în acest loc”!?! Bine că nu mi s-a interzis să respir în acel loc sau să scap, de emoție, vreun pârț!… Păi, măi tovatăși, măi (că domni n-am să vă zic în vecii-vecilor, mă oprește maestrul Aurel Baranga, un mare dramaturg, nu vecinul din parcare!), locul acela nu era un obiectiv militar secret, în preajma lui nu exista nicio restricție pe o distanță de cel puțin o sută de metri, dacă nu și mai mult, până la secția dvs. Mașina mea era parcată ca alte 50-60 pe trotuarul din fața blocului meu, unde fiecare loc de parcare era definit cu linii trase cu vopsea albă pe asfalt. Și atunci?!

…Am dibuit Poliția Locală Sector 4, pe undeva pe Aleea Ciceu 4, am contrazis, cu argumente, textul Înștiințării primite, dar domnița polițistă din fața mea a aruncat porumbelul: „Da, dar nu era niciun semn de Parcare, pe trotuar”! Coniță, coniță, mai bine tăceai, că, la poza făcută de un băiat de-al Poliției locale, total străin de arta fotografiatului, mașina mea era pozată detașată, pe când imaginile mele o arătau în compania atâtor altor autoturisme parcate pe trotuarul din fața blocului. „Da, dar nu-i niciun semn de Parcare!”, a pornic flașneta dom’șoara polițistă. „Punem pariu că există?!”, am provocat-o! „Punem!”, s-a vrut fătuca bățoasă! Bun, chemați un taxi, veniți cu mine să fotografiați și dvs., dacă imaginea de pe mobilil meu cu „Parcare Rețedință” nu o vedeți cu ochiul liber, deși e reală, nu din filmele SF!… „Facem Procesul Verbal, îl semnați sau nu aici, vi-l trimitem prin poștă, în 30 de zile aveți drept de contestație, după care veți plăti amenda!”, a pus din nou flașneta dom’șoara…

…Era vineri 24 martie 2017, ora 12. La ora 17, întâmplător sau nu, citesc la intrarea în blocul meu un anunț destul de mare, prin care posesorii de autoturisme amendați în ultima săptămână sunt invitați, sâmbătă dimineață, în 25 martie, ora 11, la intrarea în Parcul Tineretului pentru a discuta cazul cu un consilier al Primăriei Sectorului 4!… Să vezi și ce să crezi!

…Am fost, astăzi, la locul faptei. Cam 40-50 de oameni. Un consilier local („De ce n-a venit primarul?!”, au sunat câteva voci!), firește binevoitor, la o primă vedere, chipurile, ne dădea dreptate, dar ducea discuția spre dezbaterea ce va avea loc în curând pentru reorganizarea parcărilor în Sectorul 4, așa cum a promis domnul primar! „Dar cu amenzile acestea aberante, fără temei, ce facem?! Pentru ele am venit, aici!”, am insistat de două ori, de parcă vorbeam în deșert. Nimic, concret!… Dictuția consilierului viza viitorul luminos, când vom avea parcări, când vom plăti și luarea gunoiului, când, o echipă e la asociația locatarilor e invitată să vorbim, luni, 27 martie, ora 18, la Primăria sectorului 4, cdomnul primar, ( Ei, da, nu cu oricine!) problemela sectorului!”…”Și cu amenzile astea ce facem, nu ne mai aburiți atâta?!”, a repetat un domn cu mustață sură… „Amenzile au fost date ca să fie plătite! Eu am plătit-o!”, a continuat alt domn discuția, și a aratat o chitanța: 145 de lei amenda!… „Au fost date 1000 de amenzi, săptămâna asta, domnilor! și e abia începutul!”, a răbufnit un tip în geacă albastră. „Guvernul lu’ Pește n-are bani, trebuie bani! Vor face tot felul de fărădelegi să corecteze marile lor greșeli populiste!”, a sunat o voce feminină…

…Am plecat în ceață. Voi contesta, probabil inutil, așa-zisa „contravenție” nesusținută cu fapte, luni nu mă voi duce la Primărie, sunt sătul de Parole, parole, tromboane, tromboane… Acum sunt CONVINS: Jecmăneala este ultima Ordonanță a guvernului! Pornind de la Primării în sus sau în jos… Fondurile plătite zeci de ani, de milioane de români, pentru asigurarea Sănătății NU SUNT, Poliția Locală și Primăria de sector au inventat ALTE găinării strigătoare să jupuie omul de rând, cinstit, nu penal!
…Luni, eu merg la Clubul Dramaturgilor! Mamă, ce piesă am trăit, în ultimele trei zile! De la Tovarășul Cancer la jecmănirea a mie de oameni (deocamdată)!…
…SE ANUNȚĂ UN POTOP DE BIRURI?! UNDE SĂ MĂ DUC, DOAMNE?!

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.
Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

CEA MAI FRUMOASĂ ANIVERSARE!

noiembrie 2, 2016 Comments off

…Nu cred că am primit vreodată atâta atenție, de Ziua mea de naștere, ca în acest final de octombrie 2016! Peste 8.000 (opt mii!) de vizualizări pe Facebook, la mica mea însemnare. Câteva sute (”!?!) de urări din lumea-ntreagă! De la copiii mei scumpi, de la rude, de la prieteni, colegi, parteneri de bine și de rău, în Viață, în presă, în Lagăr, pe Taxi, atâția oameni mereu dragi sufletului meu, din cele două Universuri ale mele-Patimi fără de sfârșit, Fotbalul și Teatrul, descoperite, simultan, la șapte ani, la Teatrul și Stadionul Giulești, unde nemuritorii mei Părinți mă duceau la două săptămâni!… M-au tulburat mai toate mesajele. Și m-au întinerit, Privind înapoi cu mândrie!..

…Spre anii Liceului, unde am fost coleg pentru un an, cu minunata, generoasa Margareta Pâslaru, Regină a muzicii ușoare, dar și actriță de noblețe în „Opera de trei parale”, montată de Liviu Ciulei, la „Bulandra”, colegă de zbor peste Ocean, unde Viața ne-a dus pe ambii și ne-a reîntors Acasă pentru sublimul limbii române…

…Spre anii de tinerețe nebună, când, spre a demonstra că există și arbitrii corecți, am riscat, ca ziarist cunoscut, să pun fluierul în gură și să iau fanionul ce năștea furtuni. Am fost coleg de generație (și de teste!) cu Adrian Porumboiu, pe care regretatul colos al arbitrajului românesc, Nicolae Rainea, mi l-a recomandat, într-o noapte, în trenul de Cluj, drept „unul dintre viitorii mari arbitri români”, pe când Adrian nici nu începuse Cursul nostru de cavaleri al fluierului de la FRF!… Adrian Porumboiu și Ion Crăciunescu au devenit prietenii mei, idolii mei, pentru Verticalitatea lor atât de incomodă, imposibilă într-o lume strâmbă (ca și acum!). Mi-au trimis, ambii, mesaje-urări,atât de frumoase, încât mi-au dat lacrimile!
…Ca și rândurile unor colegi de breaslă, și urările din seara Zilei de 31, la Clubul Dramaturgilor, ca și petala de suflet aruncată curcubeu pentru Ziua mea din Australia și Canada, din New York-ul sufletului meu, Florida și, firește, Los Angeles, din Italia, țara mea-cântec de Viață, unde am trudit pentru Viza spre Libertate, din Austria, Norvegia, Suedia, Germania, Elveția, Spania și Franța, din Bulgaria, Serbia și Basarabia, din toată România iubită cu lacrimă până voi pleca, Acolo, Departe…

…Am plâns de fericire, spre miez de noapte bucureșteană, când, din Los Angeles, la telefon, răsunau acordurile de neuitat „Mulți Ani Trăiască”, intonate în nemuritoarea limbă română de micuța mea mare tezaur- nepoțica Genevieve, de minunata noră Karina și de flăcăul meu cel mare Ducu, suflet de aur (ca și tatăul lui, nu?!)…

…Că unii, de care ani buni m-a legat Speranța, au uitat de Ziua mea, n-a mai contat, la câte Onoruri am primit!… La cât Soare am primit în acest 31 octombrie 2016, n-am mai văzut nicio umbră, nici ca…”Fiică a Luminii” (Lucian Blaga).

…Unul realmente de excepție, cel trimis de excelenta Actriță Dorina Păunescu, care m-a felicitat, postând pe Facebook o fotografie cu unul dintre Idolii mei, Model de viață, Anthony Quinn!… I-am răspuns, imediat, tulburat: „Sărut mâna, Dorina, este una dintre cele mai frumoase urări primite, știindu-se Ținerețea uluitoare a celebrului meu pasager din taxiul de la New York!”… La care minutata Actriță a dat imediat replica:”Întâmplări extraordinare se întâmplă oamenilor extraordinari!… Căci ce altceva este taxiul tău cu amintiri?…La mulţi ani!”…

…NU AM CUVINTE să mulțumesc miilor de Oameni care mi-au zămislit CEA MAI FRUMOASĂ ANIVERSARE!
…TUTUROR, buchetul meu mare, mare, cu gânduri mereu însorite!

„Curat, murdar” (2). MINI-REVISTA PRESEI, VREMURI ÎN DIAGONALĂ…

iulie 9, 2016 Comments off

…N-am fumat în viața mea o țigară! Un pahar de vin roșu, nu refuz. O bere, rece, mai rar, dar să fie nefiltrată… În schimb, chiar dacă îmi încep ziua cu un „Rond de dimineață” pe Internet, nu pot să nu citesc și două ziare, mirosind a tuș de tipografie, print cum se spune:”Gazeta sporturilor” și „Minciuna”, cum a ajuns chișcăreasa mea să-mi ofere nu doar „Adevărul” (bun ca publicație!), ci orice cotidian pe care-l cer, în care adevărul e compromis ca simbol în România post…

…Azi, în așteptarea Finalei latine, a patra la număr, de la Euro, mâine noapte, bienseur, mi-am colorat prânzul cu lectura „Gazetei”. M-a încântat (și de data asta), prin echilibru și adevăr franc, fără echivocuri, editorialul fostului coleg de redacție de la „Sportul”, remarcabilul Ovidiu Ioanițoaia, „Abureli federale”, ce se încheie corect: „Haideți să-l vedem pe Daum la lucru, să strângem pumnii pentru echipa pe care o va alcătui și vom mai vorbi!”…

…Drama este că, auzind de staful federal în care se află un fost consilier al lui Băsescu și un altul al lui Talpeș, ex-șeful SIE, un amic din SUA, suflet mare de român, care a fost, pe banii lui, după Steaua la Sevilla, și Barcelona, iar după Națională la Cardiff ’93, la Wolrd Cup ’94, la Coupe du Monde ’98, și, acum, în Franța, la cele trei meciuri ale „tricolorilor”, îmi apunea, acum două zile|:”Nu mai merg, frate, după nicio Națională! Ea nu mai e a românilor, e a politicienilor! Să și-o păstreze, sănătoși, i-au săpat deja groapa!”… Trist, deși, poate, cam exagerat…

…M-a impresionat, realmente, un tânăr confrate, Remus Răureanu, cu un excelent material intitulat „Federația Română Anti-Fotbal”, în care, subtitlul spune TOTUL: „FRF și-a consumat în doar doi ani credibilitatea și legitimitatea. Nu mai reprezintă sportul pe care ar trebui să-l organizeze, luptă împotriva lui”. Felicitări, tinere, cu care mă mândresc că sunt coleg de breaslă!

…Cum nu există alb fără negru și nici lumina fără umbre (Lucian Blaga spunea, chiar, că ele, umbrele, sunt fiicele lumini!), citesc și o opinie opusă, că așa e democratic, nu?! Se intitulează „Selecționer sau egumen?”, iar semnatarul, un neica-nimeni pentru mine, ca nume (scuzați-mi ignoranța!), îi cam ia în tărbacă pe toți cei care n-au aplaudat numirea federală! Să fim clari, domnule, eu, unul, cel puțin, n-am nimic cu antrenorul Daum, vine dintr-un fotbal mare, ci cu omul-consumator-de-cocaină și fariseismul federal, de Pinocchio, care ne tot vorbea sus și tare despre „integritate”!?!… Numai că respectivul, domnul cu pixul, care pare dintr-o „echipa de zgomote” dezacordată, după ce ne trage de urechi și ne atenționează „de parcă am fi fost toți niște sfinți și am băgat în casă pe necurat’!”, își bate joc (e cel mai simplu lucru, când ai condeiul în mână și nu știi ce înseamnă cu adevărat libertatea presei!) de eventulitatea numirii unui antrenor român la cârma Naționalei (idee care a circulat în ajun!): „Ar fi fost bun „unul de-ai noștri”, eventual unul dintre ăia care s-au făcut că antrenează turbane prin Golf…”! Ei bine, tinere, bătrâne, pe scurt cineva, printre „ăia”, antrenorii români, există, la cote internaționale înalte, și Mircea Lucescu! Și Loți Boloni. Și Dan Petrescu, și Cosmin Olăroiu, la care faci aluzie indirectă, și alții. Niciunul dintre ei n-a făcut altceva decât a antrenat (chiar și Șumudică, suspendat pentru pariuri!), cu rezultate, adică, n-au „prizat” prafuri albe, cum n-am făcut-o nici eu și nici cei care nu pot ocoli moralitatea dalmațiană a antrenorului german, altfel un tehnician apreciat!… Așa sunt unii care, cum e un subiect la modă, cum se reped să scrie, să chinuie pixul, microfonul, iar, ca să le iasă ideea, folosesc sofisme banale și jigniri penibile… Curat, murdar, nene Iancule! Trăim vremuri în diagonală…
9 iulie 2016, București

DON’T CRY FOR… YOU ARGENTINA! Ai terminat Mondialul frumos și demn!

iulie 14, 2014 1 comentariu

…S-a încheiat și Mondo-Samba! „Mașina de fotbal” a nemților a adus Germaniei al patrulea titlu mondial, după cele din 1954 (4 iulie, Berna: 3-2 cu Ungaria marelui Pușkas care, în grupe, spulberase Panzerele cu 8-3!!!), 1974 (2-1, la Munchen, cu Olanda) și 1990 (1-0, la Roma, cu…Argentina, prin penalty-ul transformat de Brehme în min. 85). Acum, triumf greu, muncit, cu noroc, cu un 1-0 venit izbăvitor abia în min. 113, când mai erau șapte minute până la loteria penaltyurilor. Golul mondial, splendid (preluare pe piept și șut de maestru, cu stângul, pe unghi închis) a fost opera giuvaierului Mario Goetze, de 22 de ani, de la Bayern Munchen, plecat pe cărările gloriei la Școala de fotbal a lui Marcel Răducanu! Titlul mondial decis în prelungiri, ca și la ediția sud-africană, când Spania a ajuns la epoleții de aur, în min. 116, prin golul lui Iniesta în poarta olandeză…

…Germania era marea favorită în finala XX, în special după demonstrația de forță și fotbal-total din semifinale, acel halucinant, extraterestru 7-1 (5-0) cu Brazilia!?! Argentina, învingătoarea nemților în finala din 1986, în Mexic, (3-2), avea șansa a doua, dar îl avea pe Messi și venea după eliminarea Olandei, la penaltyuri. Nemții au fost vizibil incomodați, nemaigăsindu-și traseele și raidurile nimicitoare în hățișul bine gândit, întins ca un abil strateg de Sabella, cu energicul Mascherano, comandantul unei redute bine păzită. Mai mult, sud-americanii aveau să survoleze de mai multe ori careul german, ba au și scuturat plasa porții lui Neuer, o dată (min. 29), prin Higuain, însă a fost ofsaid. Favorita finalei s-a văzut abia în ultimul sfert de oră al timpului clasic (90 de minute), iar salvarea de la ghilotina penalty-urilor a adus-o noul copil minune al fotbalului german, Mario Goetze, inspirat introdus de Low, în min. 88, în locul respectabilului veteran de fotbal Klose (golgeterul all time al Mondialelor, cu 16 goluri!), cam “mână moartă” în partida de azi-noapte. Germania n-a mai impresionat ca altădată, însă a câștigat și are argumentele ei solide pentru acest triumf!

…Prin succesul Germaniei, Europa reușește întâiul titlu mondial într-un turneu final disputat în America de Sud (Uruguay, Brazilia, Chile, Argentina), Centrală (Mexic) și de Nord (SUA). Era și timpul! După ce Bătrânul Continent a pregătit cruciade de fotbaliști sud-americani în campionatele tari din Anglia, Franța, Germania, Italia, Spania!…

…”Don’t Cry for Me Argentina” (“Nu plânge pentru mine Argentina”), sună titlul acelei melodii celebre a lui Llyod Webber din musicalul “Evita” (1978) și filmul cu același nume, din 1996, în care Madonna a cântat și pentru Maradona și pentru viitorul star Messi. Astăzi, titlul melodiei trebuie schimbat în “Don’t Cry for… You Argentina”, căci trupa lui Sabella a încheiat frumos și demn Mondialul, fără a fi ajutată de arbitri (dimpotrivă!) și de Miss Fortuna (vezi accidentarea “motorului” Di Maria –absent în semifinale și finală-și forma modestă a lui Messi în faza eliminatorie). Naționala “pumelor” poate cânta mândră această melodie celebră, întărind acel vers “The truth is I never left you” (“Adevărul e că nu te-am părăsit niciodată”). Argentina nu și-a trădat publicul, milioanele de fani, n-a părăsit nici Fotbalul!

…Am fost fan Europa în această finală. Nu mă interesa că e Germania sau Olanda, singurele emisare de top venite la acest Mondo-Samba de pe Bătrânul Continent. Căci Anglia, Franța, Italia și Spania-campioana mondială din 2010 au dezamăgit crunt. Fan al Europei trebuie să recunosc că învingătoarea mea n-a făcut un meci deosebit, semănând, oarecum, cu acela împotriva Ghanei (2-2, în grupe). „Mașina de fotbal” a lui Low s-a gripat în fața unui adversar matur, echilibrat, experimentat, ba a avut și mai mult noroc la două ocazii uriașe ale argentinienilor, cea a lui Palacio (min. 97) putând arunca “zarurile finale”. N-a fost așa, dar, la impresia artistică, Argentina iese cu capul sus! Jucând ca o Echipă, nu doar cu Messi, minunatul meu Lionel care a dezamăgit rău în prima lui finală de Mondial, poate și datorită stării de sănătate (a vomat, așa cum o făcuse la în amicalul de la București, 0-0, pe Arena Națională!)…

…Culmea e că modestul Messi a fost desemnat de FIFA drept “Balonul de aur” al Mondialului brazilian, ceea ce denotă că falanga lui Blatter-blat-bla-bla-bla nu mai are pic de rușine! Când statisticile îi sunt total defavorabile acestui jucător de geniu (dar într-un moment nefast al carierei!), când golgeterul competiției, cu 6 goluri, este uluitorul columbian James Rodriguez, marea revelație a turneului, când la “pase” până și portarul german Neuer (ales, corect, cel mai bun goalkeeper al competiției) i-a fost superior „decarului” sud-american, chiar și la…dribliguri, când la “kilometri alergați” suferindul Messi s-a situat ultimul dintre jucătorii de câmp, când a disărut după cele trei meciuri din grupe, unde a marcat patru goluri, a-l alege Jucătorul Cupei Mondiale 2014 este încă o compromitere a forului mondial! Nu mă interesează cu sponsorul jucătorului este și al imperiului FIFA!

…Prima mare compromitere a FIFA-ei (fieful lui Blatter-blat-bla-bla) la acest turneu au reprezentat-o arbitrii. Chiar și la finală, unde, aplicându-se directivele boss-ului pătat (mai puține cartonașe galbene!), cele 36 de faulturi sanționate: (20-16 în favoarea nemților!”) au fost puține! Revoltătoare atitudinea fluierașului italian Rizzoli în cele două faze, după primul sfert de oră, când neamțul Kraer a fost făcut KO de Garray în careul argentinian, și cea dinspre finele celor 90 de minute, când bravul portarul german Neuer a ieșit să respingă, la limita careului mare, lovindu-l ca un tanc pe Higuain! Nici măcar un cartonaș galben, ce să mai vorbim despre penaltyurile care se impuneau! Așa încât tam-tam-ul făcut, astăzi, de presa de la Buenos Aires (“Am fost furați de arbitru, ca și la Roma, în 1990!”) ar trebui să țină cont și de faza cu neferictul Kramer care cred că se numără și acum!…Inutil să mai amintesc de sângele țâșnind din fața spartă a lui Schwelnsteiger, fază de thriller pentru care agresorul (lovitură de K1), ginerele lui Maradona, Aguero, trebuia ridicat de secția de Poliție…
… Aceasta a fost maniera blatistă de la FIFA care nu poate decât distruge fotbalul și fotbaliștii!

…Mă  bucur pentru titlul Europei obținut printr-o uzină de fotbal, ușor gripată în finală. Dar recunosc și valoarea Argentinei care, împreună că tânăra și minunata reprezentativă a Columbiei, au reprezentat cu brio fotbalul sud-american (nici Chile n-a dezamăgit!), a cărui mare decepție s-a numit Brazilia, cea împinsă  inutil prin toate manevrele de culise de Blatter-blat-bla-bla-bla…

…Despre acest atât de frumos Mondo-Samba vom discuta mult de acum înainte! Nu de alta, dar, reîntorcându-ne pe iarba ofilită de acasă, vom avea dor de fotbal adevărat, spectaculos, gândit, iubit. “Umbrele nu sunt decât fiicele luminii” spunea marele poet și filozof  Lucian Blaga.
…Să rămânem cu tot ce a fost Frumos, încântător la această Sărbătoare Mondo-Samba!

…Diseară nu mai avem meci! Mi-e dor de nopțile albe ale Mondialului XX!

Litoral 2010. Zorba Grecul la Venus…

iulie 28, 2010 Comments off

…Cu greu ajung, duminică dimineață, la mare, pentru cinci zile, deși planificasem o vacanță plină pe final de Mondial. Tot la Neptun, la Casa Scriitorilor. Aici, mi-e bine. Grădina umbroasă suspendată deasupra mării, cu plaja la picioare. Și colegii de breaslă, parcă tot mai puțini… Vara trecută, aici, la Neptun, am zămislit două dintre ultimele mele piese de teatru: „Colecționarul de elefanți” și „Dresorul lui Casanova”. Anul acesta, nu mai e timp de scris. De cum vin de pe plajă, de la 9 dimineața (când începe codul roșu al iradiațiilor, ce ține până la ora 18!), îmi toc timpul de așa-zis concediu cu telefoane și faxuri: la Ministerul Culturii, la Arhivele Statului, la Primăria Capitalei, la Arhivele Județene Giurgiu, la colegi din Teatrul Valah. Caut o ultimă portiță, acul în carul cu fân: un rând într-un act oficial din care să rezulte că Teatrul Ion Vasilescu, mutat (prin dispoziție de la Consiliul Culturii!), în noiembrie 1981, la Giurgiu, și devenit ulterior Valah, nu a fost înființat de Consiliul Județean de la Dunăre, actualul ordonator principal de credite. Rândul acesta ascuns (sau inexistent în Arhive răvășite, dacă nu pierdute!) ar salva patru oameni de la tehnic-administrativ și 11 actori de disponibilizarea cruntă impusă de lamentabila Ordonanță 63…

…Litoralul nostru pare dezolant. Chiar dacă apa e curată și foarte caldă. Pare un muzeu sentimental părăsit. Numai în week-end e agitație, forfotă. Departe, însă, de ce a fost cândva… Pe vremuri, venirea la mare îți dădea o bucurie rară, o stare de vis. Câteva zile la mare efectiv îți încărcau bateriile sufletești. Acum, fețele puținilor oameni sunt inexpresive, turiști aflați sub vremuri grele, grele. Mulți, parcă, au fost obligați să vină la mare. Olimpul, cândva loc de elită, pare o epavă…

…Stațiunea Neptun, ca și părăsită. Marți, după ora 20, dacă număr 150 de oameni de la un capăt la altul al localității. Pe vremuri, n-aveai loc să te plimbi, era o minunată beție de culori și sunet… Acum, rar mai auzi câte o muzică. Restaurantele-s goale. Două-trei mese ocupate, ici, colo. Unele, efectiv pustii… Prețurile ridicate, ce nu țin cont de criză, reprezintă, firește, cauza-cauzelor. Nu întâmplător, mulții dintre puținii turiști preferă masa la pachet…

…În timpul săptămânii, plaja e golașă. În schimb, multe mașini de fițoși, Jeep-uri, Merțane, alte volane de lux parcate pe nisipul plajei, la (sau și la!) Neptun, sub Casa Scriitorilor! Nici țipenie de polițist, să-i amendeze pe cei care se cred buricul lumii, încălcând normele elementare de civilizație. Ca mâine ne vom pomeni cu mașinile de lux parcate cu roțile din față în apa mării… Somnul rațiunii bântuie România anului 2010…

…Marți seara, merg la Venus, la invitația amicului Marius Carniciu. M-am împrietenit cu Marius, acum aproape un sfert de veac, la New York. Marius are și el o viață de roman. La început, punea benzină, la o stație din Sunnyside. Apoi, a urcat pe taxi, ca și mine. Cu o ambiție rară, a fugit în California să-și perfecționeze studiile universitate din țară. A ajuns un expert în medicina veterinară. Doctorul curtat de americani s-a întors, însă, în România, visând (ca și mine, ca atâția alți sufletiști naivi!) să facem America în țara noastră natală…

…În stațiunea Venus, Marius și-a creat un colț de rai. Un restaurant pe malul mării, cu o grădină de vis, aranjată după sufletul lui de machedon generos și tenace. „Caru’ cu scoici” nu-i doar un restaurant elegant în aer liber, ci și un minunat muzeu, ctitorit cu idei și armonie. Lemnul și luminile modelate ca o poezie, florile, statuile și pietrele aduse din albul Eladei, dinamica muzică grecească te fac câteva clipe să te simți în paradis. Din păcate, și la „Caru’ cu scoici”, criza se simte. Doar șase-șapte mese ocupate. Marius zice, optimist incurabil, că e bine. „După un week-end așa și așa, ieri, luni, a fost jale. La prânz, văzând că nu intră nimeni, am dat muzica tare, să atrag lume. Muzică grecească, să te ridice pe mese să dansezi. Nimeni!… Atunci, purtat de muzica de suflet, am început să dansez eu, dezlănțuit. Aveam cele două fetițe în fața mea, Ioana și Maria, cu mama lor, și i-am mulțumit lui Dumnezeu că mi-a dat comorile astea”, l-am ascultat pe Marius Carniciu povestind, la un platou de stavrizi și un pelin fin. Și, imediat, mi-a venit în minte scena din „Zorba Grecul”, cu Anthony Quinn dansând demențial de uman, în timp ce funicularul cu bușteni se prăbușea, iar călugării fugeau ca la război. Era fantastica bucurie de a trăi. O bogăție rară, pe care bunul meu prieten, doctorul Marius Carniciu, mi-a redat-o. Fie și pentru o noapte…

…Am părăsit „Caru’ cu scoici” cu sufletul plin. Marius mai făcea un Rond de noapte prin Edenul lui, ca un artist îndrăgostit de propria operă. Stațiunea Venus era goală, dar eu nu vedeam asta. Eu pluteam fericit prin trecut, când am venit întâia oară la mare, pe la 22 de ani, ca reporter frenetic, iar Venus se afla la „roșu”, în faza finisărilor. Venus, locul unde, acum 35 de ani, Dumnezeu a hărăzit să-mi procreez întâiul fecior, pe Ducu. Eram la Hotel Sanda, unde, pe atunci, nu găseai loc să arunci un ac, numai Măria Sa Fotbalul făcându-mi rost de o cameră în extra-sezon. Ce vremuri…

…Litoralul românesc 2010 este trist. Noaptea trece tăcută pe lîngă mine, trădată, parcă, de aceste vremuri cumplite. Îl revăd, însă, pe Zorba dansând divin, când buștenii se prăbușeau, și sufletu-mi renaște o clipă, îi am pe Mircea-Robert, Maria și Ducu, și pe Carmen, scriu, mă lupt cu viața, fac naveta la Giurgiu de trei săptămîni, în robia sfântă a teatrului, analizele sunt bune, trăiesc, „Pământule, dă-mi aripi, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat, să nu se simtă Dumnezeu în mine, un rob în temniță încătușat”, parcă-l recitesc pe Lucian Blaga, aici, la Casa Scriitorilor, la Neptun, deasupra mării, în final de iulie 2010…

Vancouver. Actul II. Jocuri Paralimpice.

martie 17, 2010 2 comentarii

…Frumoasa Olimpiada albă de la Vancouver s-a încheiat la finele lui februarie. Jocurile de iarnă, însă, continuă. Aș spune, chiar, că se află în plină desfășurare cea mai nobilă Olimpiadă. Cea fără vreun învins. Olimpiada născută din lacrimă și speranță, ca un Triumf al Omului. În aceste zile, tot la Vancouver, între 12-21 martie, Jocurile Paralimpice de Iarnă, la 5 discipline: schi alpin, schi fond, biathlon, hochei pe gheață și curling în scaun cu rotile. 58 de medalii pentru sportivi cu handicap care demonstrează Forța morală a Omului. Miracolul Vieții…

…Jocurile Paralimpice și-au început istoria în 1960, când, după Olimpiada de vară de la Roma, s-au disputat și primele întreceri paralimpice. De atunci, în fiecare an olimpic se țin și aceste Jocuri în care nu există decât un învingător: Omul. Nobila idee a apărut, însă, în 1948, când Sir Ludwig Guttman a organizat, în Anglia, întâia competiție sportivă pentru marii mutilați de război…

…Astăzi, Jocurile Paralimpice de vară au ajuns la ediția a 13-a. Harta de vară a acestor Jocuri: Roma-’60, Tokyo-64, Tel Aviv-‘68, Heidelberg-’72, Toronto-’76, Arnhem-’80, Stoke Mandeville-Anglia și New York-1984, Seul-’88, Barcelona-’92, Atlanta-’96, Sydney-2000, Atena-2004, Beijing-2008.

…Jocurile Paralimpice de iarnă se află, acum, la Vancouver, la ediția cu numărul 10. Au început în 1976, la Ornskoldsvik, în Suedia, continuând pe pârtiile din Geilo (Norvegia)-’80, Innsbruck-’84 și ’88, Albertville-’92, Lillehammer-’94, Nagano-’98, Salt Lake City-2002, Torino-2006.

…Orice concurent de la această Olimpiadă inedită înseamnă un fantastic roman, un film uluitor. Aleg trei exemple din atâtea simfonii ale Destinului…

…România va avea la această ediție din Canada un mesager de preț: Laura Văleanu, la schi fond. Sibianca, născută, parcă, pe schiuri, acum 20 de ani și ajunsă în lotul național de juniori, și-a văzut câteva clipe iluziile frânte, în 2006. Atunci, un blestemat accident de motocicletă a dus la amputarea piciorului drept la nivelul gambei. Peste două luni, însă, era din nou pe pârtie. Cu proteză specială, ea visează, acum, o medalie la Vancouver!…

…Alexi Salamone s-a născut la Briansk, la două respirații de Cernobâl. Dezastrul de la reactorul nuclear avea să mai facă o victimă, distrugându-i picioarele micuțului Alexi. Spre șansa sa, părinții aveau să ajungă curând în SUA. Acolo, a redescoperit sportul sub o altă morală. Astăzi, el este titular în naționala americană de hochei pe gheață, campioană mondială, favorită la aur și la Paralimpicele de la Vancouver…

…Canadianul de 31 de ani Brian McKeever a fost lovit de Sindromul Stargardt, care răpește omului lumina. Până acum, Brian a fost ajutat de fratele său, care i-a fost ghid la Jocurile Paralimpice în 2002 și 2006. La Vancouver, va concura orb, pe cont propriu, la schi fond!…

Trei exemple care înnobilează ființa umană! Pentru ei, fiecare cursă, fiecare meci înseamnă o „Odă a bucuriei”. O Odă a Omului…

…La ultima ediție a Jocurilor Paralimpice, cea de la Torino 2006, a fost un record de entuziasm: 200.000 de spectatori i-au încurajat pe cei 600 de mesageri ai celor care au refuzat înfrângerea, luptând cu Destinul pentru triumful valorilor umane.

…Acum, înțeleg versurile lui Lucian Blaga într-o altă cheie: „Vreau să joc, cum niciodată n-am jucat, Să nu se simtă Dumnezeu în mine, Un rob în temniță încătușat. Pământule, dă-mi aripi”…

…Vreau să joc!