Arhivă

Post Tăguit cu ‘Karina’

Jurnal de California (7). E SĂRBĂTOARE!… CÉLINE-O.K. ȘI DUPĂ AL DOILEA CONTROL…

aprilie 1, 2016 Comments off

…Joi 31 martie. Ziua H. Dimineață ușor agitată… Emoții. Curcubeu de speranțe… Acum, spre ceas de seară… …Joi 31 martie este Ziua când nepoțica mea scumpă Céline a trecut cu brio și al doilea control medical. După cele două operații din atât de cumplitele ei prime 5 (cinci) zile de viață. La UCLA Medical Group, în Santa Monica, pe Wilshire Boulevard, colț cu 12 Street, ultimele emoții!… Medicul specialist în gastro-intestinale a controlat-o cu atenție, a accesat pe computer toate analizele, parametrii, jurnalul zilnic din luna de spitalizare ale micutei noastre Prințese și ne-a anunțat cu zâmbet plin: „Este OK!… Totul e normal! Și va fi!”… În momentul acela, astăzi, pe la 2:30 P.M. (ora Californiei), am simțit lacrimi scăldându-mi sufletul…

…Ești o Învingătoare, sublimă Céline! Surioara ta puțin mai mare, superba Genevieve, abia așteaptă să vă jucați!…

…Céline, minune nevinovată, Imn de Speranță și Viață, în seara asta aș vrea să mă îmbăt. Dar nu am reușit să o fac niciodată în cele șapte decenii de când exist. Oricum, e Sărbătoare în sufletul meu, sunt beat de fericire pentru tine și pentru minunații tăi părinți, Karina și Ducu, atât de încercați în ultima lună și jumătate!
…Ani mulți, sub un Arc de Triumf, sublimă nepoțică, ultimul Răsărit de soare în familia noastră americano-mexicano-română!

Jurnal de California (4). MI-AM GĂSIT JOB ÎN SANTA MONICA!

martie 29, 2016 Comments off

…Drumul spre Ocean, pe cocoașe, pare, o clipă, un tablou din San Francisco, nu sunt, însă, în vestitul „Streetcar” (Ce piesă „Un tramvai numit dorință” de Tennessee Williams!) ce aleargă spre apele Pacificului, deasupra Alcatrazului, mă aflu în mașina lui Ducu și mergem veseli, sub soare, toți cinci–Celine și Geneviene, în scaune speciale, în spatele mașinii, Karina lângă ele, eu, în dreapta feciorului meu cel mare. Ținta e clară, Santa Monica Beach, o plajă de 3,5 mile (5,6 kilometri), foarte lată, lângă Pacific Coast Higway. Locul unde circulăm ca pietoni bine dispuși, se numește Santa Monica Pier, ctitorit, în 1909, la poalele unor bulevarde celebre, Colorado, Ocean, și ale unui lanț de hoteluri și vile de lux. Plaja aceasta este un Spectacol, o Istorie, o Fascinație…

…Știam că aici s-a filmat „Baywatch”, nu-s eu cu filmele, iar piese de teatru nu s-au montat pe plaja asta bătătorită de actori celebri, Nu însă în spectacole, ci printre sutele de mii de americani care au fost absorbiți de voleiul pe plajă, început, aici, la Santa Monica, unde primul joc oficial s-a consemnat în 1930. Zeci de terenuri de volei pe plajă pentru amatori, baza de selecție în căutarea viitorilor campioni. Poți uita de salba de titluri mondiale și olimpice ale yankeilor, în acest sport pe care l-au creat și pentru care s-au zbătut să devină sport de Olimpiadă, cum s-a și întâmplat, debutând la Atlanta, în 1996, unde 11.000 de spectatori au fost la finală?!… Se spune că pionierii acestul joc spectaculos sunt Jean Bruncardi și Johnett Latrelle, cu vreo sută de Open-uri câștigate, dar istoria scrisă îl prezintă ca rege al Fileului din briza Oceanului pe Karch Kiraly, care a triumfat în 142 de Open-uri!…
…Privesc pădurea de terenuri de volei pe plajă și mi-i imaginez în aceste locuri pe Marlyn Monroe, Paul Newman, Tom Selleck, Robert Redford, înălțându-se la fileu, între două filmări, scene consemnate de istoricii locului. Mare amator al acestui joc a fost și legendarul baschetbalist Wilt Chamberlain, și câți alții pe care poveștile locale și cele scrise nu-i cuprind. Eu n-am venit, însă, să fac o istorie a voleiului pe plajă, se joacă și pe la noi, la ales la Constanța și Costinești, ci să mă bucur de splendori rare, într-o țară mamut, în care oamenii nu uită, dimpotrivă, să facă și mișcare!…

…Chiar dacă este Paștele Catolic, duminică 27 martie, când vizitez vestita plajă, destulă lume. Mulți, de toate vârstele, cu biciclete de toate tipurile, inclusiv tandemuri, unii, atleți de ocazie, ba, pe Digul distracțiilor, și o ședință de yoga, amintindu-mi imediat de „Spirala lui Bivolaru”, la Costinești, în Golful francez, unde am văzut în premieră așa ceva, în ’95, când eram într-o scurtă vacanță în…România, și am rămas șocat. Aici, pe Santa Monica Beach, e altceva, o geometrie a mișcării și a respirației… Nu zăresc nici un rugbyst, ciudat pentru mine, junior din trupa lui „Ahoe, un salut din vechea Troe!”, la juniorii Griviței roșii, cu neuitatul poet-antrenor Tudor George… Santa Monica a fost o vreme, în anii acestul Mileniu, capitala acestui „sport de derbedei practicat de gentlemeni” (Jean Giraudoux), câștigând și două titluri naționale (2005, 2006)… Cum să uit de rugby, sportul adolescenței mele, din moment ce yankeei au fost campionii olimpici în 1924, la Paris, când au învins și Naționala noastră (37-0!) și pe a gazdelor, „cocoșul galic” administrându-ne un sec 59-3, dar „tricolorii” noștrii au cucerit „bronzul” turneului olimpic la care au participat, atunci, doar…trei reprezentative?!

…Fanii de surfing sunt cam dezamăgiți, chiar dacă aici e un paradis al lor. Oceanul nu are valuri, adio plimbări pe creste cât blocul cu patru etaje… Zăresc un anunț, Școala de surfing, merg spre ea, caută și instructori, gata, om sunt, visez o clipă, dar eu nici nu știu să înot, iar în Pacific nu se scaldă nimeni, deocamdată, afară sunt doar 20 de grade Celsius… Ducu îmi face o fotografie, cea pe care o vedeți atașată la acest material cu primul meu job ratat în Santa Monica…

…Nu văd Pier Aquarium, din Heal Bay, și nici prea multă activitate pe teritoriul Plajei Internaționale de Șah, în schimb, spectacol rar, pe Plaja Mușchilor. Sute de oameni, la aparate pentru toate gusturile și talentele, inele, bară, paralele egale și inegale, balansoare. La inele, gală, nu alta, sunt zece inele ridicate la vreo doi metri de nisip, câte două în cinci acolade metalice. Un bătrânel valsează din inel în inel, cu o desteritate uluitoare, unii îl fotografiază uimiți, îl urmează și o puștoaică, valoare, domnule, sigur, sunt și pleziriști, dar e o încântare să vezi concertul de la inele, care l-ar fascina până și pe celebrul nostru campion Dan Grecu… La o bară fixă, o veritabilă Sirenă, mângâiată de zile de soare și briza Pacificului, devine când statuie sub munții de ceață din zare, când un dirijor în forță, schimbând amețitor registrul mișcărilor, coordonate, parcă, de un computer magic…

…Cu familia mea din Califiornia am venit, la cravată și sacou de primăvară (cum altfel, fără cravată nu eram eu, vorba lui Ducu?!), să mă bucur de sublimul naturii, aici, la Santa Monica. Dar am descoperit și splendoarea umană…

…Seara, plin de atâta frumos, după ce am ținut-o în brațe pe minunea de Celine, încercând să-i alin prin vorbă caldă, semnalul de foame, am văzut un serial de dată recentă „Mozart în junglă”. Un film (americanii știu să facă și filme excelente!) despre viața frumoșilor nebuni care au mai rămas în acest Mileniu, creatorii de Artă, în filmul acesta membrii Orchestrei simfonice New York. Junga nu putea fi decât cea care m-a maturizat și pe mine, în cei cinci ani și ceva de taximetrie, inegalabilul New York…

…Descopăr cu bucurie că Ducu nu se uită la talk-show-uri, tot felul de kitsch-uri, rar deschide televizorul, pentru seriale bune, expediții, concerte de muzică de toate genurile, emisiuni din care poți învăța multe. Exact cum fac eu la București, unde am renunțat de vreun an la pălăvrăgeala, minciunile și noroiul de la televizor… Un documentar pe „National Geographic”, altul pe „History”, pe „Animal Planet”, un film pe HBO și câte două-trei meciuri bune, nu partide de trei parale din campionatul românesc…
…Când trăiești într-un Tărâm al Minunilor, cum este California, cum să-ți mai ardă de cancanuri?! Chiar dacă și aici, din păcate, au fanii lor!

…Am ratat eu, la Santa Monica, jobul la Școala de surfing, dar, simt, l-am primit pe cel de scriitor! Gata, am pus-o de-o nouă carte. Un Jurnal sentimental… Editori, vă aștept ofertele!

Jurnal de California (3). LA VENICE, M-AM LIPIT DE BBC…

martie 28, 2016 Comments off

…Știu, privind imaginea de mai jos, prietenii o să mi se împuțineze, clevetitorii vor ajunge la scenarii SF, iar dușmanii (care nu mă interesează demult!) vor face o criză de ficat sau de bilă…

…BBC Pop Up este o echipă britanică, of course, care a străbătut Canada și Statele Unite pentru a surprinde, prin jocul dragostei și al întâmplării, Evenimente aparte. Face reporaje pe șosele, în orașe, în baruri, pe plaje, în munți, în cartiere sărace și între nababi, forțând tot ce este…Surprise! Și nebunia asta a lor a prins…

…Eu am întâlnit team-ul BBC Pop Up, sâmbăta ce-a trecut, la Venice, în California, dacă mai era nevoie de precizare. Am realizat că, o vreme, am fost colegi. Pe vremea Mondialului american de soccer, World Cup ’94. Când eu eram corespondentul special a BBC-ului la marea Gală a fotbalului mondial! Cu reportofonul după mine alergam prin stadioane, hoteluri, restaurante, parcări, oriunde se afla Naționala noastră de fotbal (firește ROMÂNIA!), cu jucători, antrenori, conducători, ziariști și suporteri. A fost cea mai frumoasă pagină din Istoria Naționalei de fotbal a României! Dacă ar fi existat pe atunci BBC Pop Up, cu siguranță că m-ar fi însoțit, cel puțin după acea Victorie istorică, 3-2 cu Argentina!…

…Contaminat de stilul BBC Pop Up caut și eu surprize, lucruri neștiute, neașteptate, însoțindu-mi minunile de nepoțele, Celine și Genevieve, pentru care am trecut din nou Oceanul, după un drum de 25 de ore, cu tot „arsenalul” aferent. Iar feciorul meu cel mare, Ducu, îmi alimentează din plin această foame de nou.
…Umblu cu un carnețel după mine, oriunde aș merge. Ca și BBC Pop UP, cu două-trei camere de filmare pornite…

…N-am petrecut decât patru zile pline, aici, și, după 22 de ani, California mi se pare atât de necunoscută. Este drept, atunci, în luna Mondialului, petrecută cu prietenul de cinci stele, valorosul regizor de teatru Florin Fătulescu, timpul avea cinci viteze, nu-mi era gândul decât la fotbal, la transmisiile pentru BBC și „tolba” pentru cartea despre Mondial („Columb a descoperit America, Hagi a cucerit-o”). Acum, e altă Viață, mult mai calmă, de Vacanță…

…Acum trei luni eram în Florida. Nu credeam că voi reveni atât de repede în State… Sublima Celine este de „vină”…

…Logic, fac comparații, reflex de ziarist, nu zic scriitor, să nu fiu acuzat că mă dau prea important…
…Clima, diferită. La Miami era prea cald în decembrie și ianuarie. Trebuia să suport și noaptea aerul condiționat, care nu prea mă lăsa să dorm, ba m-a și îmbolnăvit… Aici, în California, diminețile (mai ales) și serile sunt răcoroase, pentru mine, uneori, chiar friguroase… Să dormi ca un prunc!

…Dar, Adio, plajă! Chiar dacă am venit cu două slipuri. Noroc că, înaintea plecării din Bucureștiul iubit, Ducu mi-a spus să-mi iau și un pulovăr-două…
…Circulația pare mai civilizată, există atenție pentru colegii de trafic…

…Prețurile sunt mai scumpe în California, logic, din moment ce aici există o taxă în plus, cea de stat…

…Benzina e și ea ceva mai scumpă, nu cu mult, 2.50-2.90 $ galonul. Există și o explicație. În California, atenția pentru poluare este cea mai mare din SUA. Ca atare, și procesul de tratare al benzinei este îmbunătățit, iar mașinile sunt diferite față de cele din alte state. Mai mult, mașinile, mici și mari, pentru California sunt speciale față de cele fabricate pentru celelalte 49 de state!

…În dimineața asta, nora mea Karina mi-a spus că pe CBSN s-a anunțat că…”fotbalul românesc are probleme cu matematica”!?! Nu știam despre ce e vorba. Am aflat repede. Gafa de Gâgă a Federației Române de Fotbal, în a cărei matematică aberantă, Andone a marcat 9,5 goluri, iar Stancu 18,5 (!?!). Sau invers, nu mai contează… O vreme ar fi bine să nu spun pe aici că am fost comentator român de fotbal…

…Mă bucur de nepoțele, de copiii de aici, de California-cu multe alte frumoase nebunii care mă așteaptă să le descopăr!

Jurnal de California (2). Sâmbătă, la Venice, am fumat marijuana și l-am întâlnit pe Mao!

martie 28, 2016 Comments off

…Întâiul week-end în California 2016 a început sâmbătă 25 martie. Ducu m-a invitat la o plimbare prin Venice, alături de Karina și cele două minuni de nepoțele, Celine și Genevieve. Am mai fost în Veneția Americii, acum 22 de ani, în timpul Mondialului de Fotbal. M-a dus, în două seri, la un restaurant de lux pe unul dintre Canalele Veneției și la un amic doctor, vestitul regizor de teatru Florin Fătulescu, prietenul care mi-a montat, în anii ’80, cu mare succes de public și de presă o comedie („Pele și caii verzi” sau „Adio, Pele!”) la Petroșani și Brașov, cu turnee de ecou în București și pe Litoral.

…Acum, Venice pe timp de zi. Zi însorită, chiar dacă diminețile, în California, sunt friguroase. Venice este un fel de cartier în Los Angeles, deși, a fost fondat, la 4 iulie 1905, ca stațiune independentă pe plajă, de un milionar al tutunului, Abbot Kinney. În 1926, însă, teritoriul mărit de la 2 mile la 16 (23 de kilometri), cu destule canale trasate prin mlaștini drenate, cu clădiri având arcadele amintind de Palatul Dogilor din falnica Republică Italiană numită Venezia, această splendoare de la Pacific a fost anexată orașului Los Angeles, în subordinea lui aflându-se și astăzi. Despre Venice, cuibușor de nebunii, pentru artștii din lumea-ntreagă, casă a generației beat între 1960-1970, s-au scris cărți, s-au făcut filme…

…Eu plec la drum pentru un mic reportaj de suflet, capitol într-un Jurnal sentimental. Plec însoțit de un „ghid pentru un scriitor”, cum îmi numesc feciorul cel mare, Ducu, care știe să-mi ofere ceea ce nu se află pe Internet sau în pliantele turistice.

…Venice este și astăzi un magnet, pentru că a fost vitalizat nu de bogătani, ci de artiști, oameni cu gusturi estetice, sigur nici fără vreo lețcaie în cont. Aici, una dintre casele-baracă, cum mi-a venit prima definiție văzându-le, cele fără vreun etaj, joase, sărăcăcioare în splendoarea naturii dintre Munții Santa Monica și Oceanul Pacific, se vinde cu cel puțin un milion de dolari!… Sunt multe astfel de maghernițe cumpărate, iar pe locul lor se construiește zdravăn, e plin cartierul de noi clădiri, între palmierii înalți de vreo 30 de metri, specifici numai Californiei. Chiria într-un astfel de lăcaș, construit prin anii 40 pentru clasa muncitoare, era acum trei ani de 2.000$ pe lună. Azi, e 4000$! Dar, cei care au rămas din anii trecuți, plătesc chiria de atunci, o lege salutară îi apără pe chiriași de rapacitatea unor proprietari care vor să mărească mereu prețul…

…În drum spre Venice Beach, ajungem pe Main Street și Ducu, maestru în informatică, îmi atrage atenția la o clădire pe stânga, „Binoculars Building”. Două binocluri mari, negre, străjuiesc intrarea. Este sediul vestitei companii „Google” pentru Los Angeles și partea de Vest, sediul mondial fiind la San Francisco. Avansăm și trecem repede în Abbot Kinney Boulevard, ctitorul minunăției Venice. „Este considerat cel mai interesant bulevard din America”, mă atenționează Ducu, și privirea se înnobilează cu un șir rar de magazine, restaurante, Galerii de artă, între Palmierii uriași parcă purtând fulare de frunze la gât, sprijinind cerul. În zonă, străzi care te duc cu gândul la Andalusia (Sevilla noastră din 7 mai 1986, Steaua-Regina Europei la fotbal!), Valencia, Granada, Cadiz… La un moment dat, atenție mărită: o Gondolă într-un sens giratoriu, Windward Circle, centrul stațiunii, semn că s-a circulat cu gondolele și în Veneția Americii… Suntem la răscrucea lui Pacific Avenue cu o stradă și descopăr încă una dintre minunile lumii: strada se poate traversa normal, de la stânga la dreapta și invers, dar și… perpendicular! Fac întâia oară în viață un asemenea drum, depășim câțiva cerșetori și ajungem față în față cu Venice Beach!…

…Plaja asta e un regal rar. Ciorchini de oameni stau pe un dâmb de nisip și participă la unul dintre spectacolele publice. O trupă, „Olimpicii de ghetou”, pare a fi formată din campionii mondiali la gimnastică artistică și acrobatică, se rostogolesc de trei-patru ori în aer, înainte și înapoi, se aruncă pe caldarâm de parcă ar avea amortizoare în brațe, fac flotări uluitoare, ținând antrebrațele lipite de ciment, se cântă modern, se dansează, se râde, Viața e frumoasă, turiștii filmează, fotografiază… Văd un SegWay, nebunia pe două roți, cu un ghidon înalt până la nivelul pieptului, pe care te plimbi cât vrei, am descoperit distracția asta, care costă vreo 4.000 $, cu vreo cinci ani în urmă în South Beach Miami. În Venice, se închriază, cu 49,99 $ pe oră și 79,99$ pe două ore, dar mușterii s-au cam împuținat, mai ales că aici e și ținutul surferilor. Azi nu-s, însă, valuri, și distracția este pe faleză, chiar dacă, aproape de Ocean, se află Ringul skateboarderilor… Pe Esplanadă, tot felul de expoziții de ocazie, de nebunii, artă naivă, magazine cu souveniruri, numai culori vii, în combinații atât de diverse, un bătrîn cu doi șerpi mari, poți face o fotografie cu unul ei, unul alb, altul gri, un homeless cântă cu foc la un pian, adus la mal de plajă… Ducu mă face atent în fața Avenue-ului Westminster, la nr. 20, la 20 de pași de plajă, descopăr o casă din filme, din poveștile copilăriei, ctitorul ei a numit-o Casa Bordello. E din marmură neagră și albă, cu grilaje și uși aurite, un roccoco-barocul secolului 18 în stil american, cu personaje din filmele ultimului secol, parcă și doi-trei zei, pe acoperiș, pe pereții laterali… Ducu îmi arată și adevărate expoziții de picturi murale pe zidurile magazinelor, clădirilor oarecari, predomină roșul, galbenul și albastrul, liniile drepte, floră și faună marină, oameni stilizați, este arta acestui Mileniu, aici, unul dintre autori, Rip Cronk, este un cunoscut de-al lui Ducu…

…Pe un practicabil destul de ridicat, se face reclamă la un „spectacol rar”, i se spune „Freak Show”, în care, pentru cinci dolari, intri și vezi „60 dintre ciudățeniile de pe acest Pământ”! La intrare vor să ademenească publicul avid de senzații tari, oameni cu trei mâini, o femeie cu barbă, un pitic de vreo 30 de centimetri… Trec trist pe lângă acest Show și gândesc că cei mai ciudați am ajuns noi, cei așa-ziși normali, de afară, scoatem bani și din durerea umană din blestenații sorții, să ne bucurăm semenii bolnavi de „evenimente” sau să fim fericiți, cu cinism, că nu ne-au lovit pe noi asemenea blesteme! Dar, oare, suntem fericiți în această sărăcie morală?!…

…Trec pe lângă al treilea așa-zis cabinet „The Green Doctors”, o masă și un scaun într-un cort sau o cămăruță fără peretele din față. Ducu îmi înțelege nedumerirea și mă pune în temă. „Dacă vrei să fumezi marijuana, aici, o poți face liniștit, numai că trebuie să ți se dea de la aceste cabinete un certificat că ești apt să tragi marijuana. Costă 40 dolari certificatul!”…N-am fumat în viața mea, nici măcar o țigară din mătase de păpușoi, așa că nu-mi rămâne decât să rămân scriitor și să-mi imaginez…

…Sunt pe plajă, la Venice, și trag tacticos dintr-o țigară de marijuana, băi, ce liber sunt, băi, ce târșelos am fost, să nu-mi simt mintea luând foc, să visez, să mă simt… Cum naiba să mă simt?!… Negăsind răspuns, am mai tras o dată lung din marijuana cumpărată pe dracul știe cât, și am început să înjur cu patos sau ca la ușa cortului teroriștii, blatiștii, politicienii care distrug conșteint lumea și nu se mai satură de bani și putere, haosul din România și pseudo-liderii ei de rahat, mânăriile, noua dezordine a Europei… Deodată, o echipă specială a venit, m-au înhățat doi gardieni-jucători de fotbal american, mi-au dat două palme, mi-au făcut o injecție, și m-au trezit la realitate! Bine că n-am cedat în viața mea tutunului, o zic, în Venice, culmea ironiei, fondată de un miliordar al tabacco-ului, Aboot Kinney…

…Lunch cu totul și cu totul special. Într-una din clădirile cu arcadele de la Palatul Dogilor. La un restaurant chinezesc. „Bucătăria lui Mao!”, zâmbesc Ducu și Karina. Încăpere oarecare, cu 12 mese de patru locuri și una de 10 persoane. Dar pereții însă… În față, cum intri, figura lui Mao Tze Dun. Și multe fotografii și desene, cu tovarăși în jurul lui Mao, cu soldatul comunist apărătorul Patriei, iar deasupra tejghelei unde aduc bucătarii comenzile, un tablou cu chipul lui Mao în patru culori: roșu deschis, albastru, grena, negru!… Nu cred că vreunul dintre cei din restaurant știe care a fost adevărata față a lui Mao Tze Dun (1893-1976)… Liderul comunist al Chinei, poet, filozof, novator (!?!) al teoriei marxist-leniniste, al economiei politice, liderul partidului comunist chinez, strateg militar și politic, om care, se spune, a îmbunătățit educația, școala, sănătatea lângă Marele Zid, dar a avut pe conștiință și vreo 60 de milioane de morți, în perioada 1949-1976, cu acele campanii nebune numite „Saltul înainte” și „Revoluția culturală”. Ce înseamnă însă 60 de milioane de morți la un mega-popor care a atins întâiul miliard sub Mao?!.

…După o masă chinezească de cinci stele, la care Genevieve a mâncat alături de noi, iar Celine a dormit liniștită în căruciorul ei, am întrebat-o pe una dintre cele două ospătărițe care ne-au servit (o chinezoaică și o afro-americană), firește pe asiatică, o femeie în jur de 55-60 de ani, dacă l-a văzut vreodată pe Mao?! A privit o clipă-două ca electrocutată, a dat tăcută din cap, ce o fi vrând să spună, oare, și a plecat!…
…Ce Mao, domnule?! Cine să fie ăsta?! Important e că unii mănâncă o pâine de pe urma lui…

…Am plecat din Palatul Dogilor californian ce adăpostește…”Bucătăria lui Mao”, cu gând de scriitor. M-am uitat la tabloul cu Mao în oatru culori și l-am provocat la dialog, ca în acele dialoguri de patru ani „Dacă am fi fost față în față”, publicate în ziarul meu „Lumea Noastră, Lumea Sporturilor” de la New York…
-Domnule Mao…
-Tovarășe!
-Tovarășe Mao, cum a fost cu liderul comunist al României, Ceaușescu?
.-Când, atunci de ne-am văzut ultima dată, la Beijing,în ’64?
-Atunci!
-Ce să fie, atunci?
-La vreun sfert de veac după executarea comunistă a lui Ceaușescu, s-a scris că v-a contrat, chiar la Beijing!
-Da, mi-a zis că ar trebui să mai îndulcesc relațiile cu tovarășii sovietici…
-Și l-ați pedepsit, nu?!
-Dacă-l pedepseam, nu mai pleca viu din China!… N-a fost obraznic, doar a vrut să arate că are și el idei…
-Se spune însă că…
-Tovarășe, tot ce s-a întâmplat a fost că nu m-am dus la dineul de adio! Atâta tot… Ca între comuniști!

…Zi de roman, astăzi, la Venice, Veneția Americii!

26 martie 2016, Mar Vista, California

VIVA MEXICO, și din Ruse!

iunie 18, 2014 Comments off

…Am avut noroc, marți, trei ceasuri rele! Mi-am putut respecta ambele patimi fără de sfârșit, fotbalul și teatrul (în ordine alfabetică!). Ziua a II-a a Atelierului European de Teatru, de la Ruse, a oferit un alt spectacol de ținută („Tot ce face moșul…”, după o pevestire de Andersen, pe care sper să o vedem și la Giurgiu, la Festivalul Teatrelor Dunărene, 6-10 octombrie), un veritabil recital al magicienilor de la Teatrul Independent „Credo” din Sofia (de data aceasta tot cu uluitoarea Nina Dimitrova, totodată și autoarea regiei, dar cu un alt partener, la fel de talentat, Dimitr Nestorov), Cum s-a terminat cascada de aplauze, fuga pe terasa Art Cafe a Teatrului Sava Ognianov, la masa rezervată! În noapte, la Ruse, între rafale de mușcături de țânțari, începea pentru mine Ziua de Mondo-Samba…

…La Belo Horizonte, „bombă” în toată regula, când luam loc în fața plasmei! Algeria conducea cu 1-0 (un penalty transformat în min. 25, cum au zis comentatorii bulgari!). Și eu care credeam că pe același stadion va fi o nouă ploaie de goluri, amintind de Columbia-Grecia 3-0! Belgienii, „diavolii roșii” ai copilăriei mele, i-au cucerit pe mulți care-i văd în lupta pentru piscurile înalte ale Mondialului XX. E minutul 66, când trec la masa actorilor, rezervată pentru fotbal, la Art Cafe. Merg, totuși, pe mâna belgienilor, îmi strig încrederea în triumful celor din Benelux. Și, curând egalează Felaimi (cel de la Manchester United), ca, exact când mai erau zece minute până la final, Mertens, băiatul de la Napoli, să aducă o victorie absolut meritată a favoriților. Nu de alta, dar algerienii care s-au distrat în ultimul amical cu trupa lui Pițurcă (a fost 2-1 pentru africani, însă putea fi și 4-1!) n-au tras decât un șut pe poartă, cel al penalty-ului transformat!… Și cu un șut, mai greu poți dărâma munții…

…Meciul serii, la Fortaleza! Brazilia-Mexic! Toată lumea de la masa actorilor e convinsă că Selecao va câștiga ușor, cu arbitru, cu public, cu superstarurile lor! Eu, cu noră mexicană, firește, strig la puținele raiduri aztece „Viva Mexico”! Și proniostichez 0-0!… Brazilienii domină, dar campionatele grele din Europa, din care scot țechini ca din minele de aur le-a obosit vedetele. Se vede clar. Brazilia joacă „lumină” într-o  linie mediană dezarticulată, dar și fără dramul de nebunie ce se simte în fotbalul „țiparilor” lui Miguel Herrera. Care neînfricați mexicani rezistă, ba au și tupeul să șuteze de mai multe ori la poarta adversă decât milionarii lenți ai lui Scolari: 10-5 a fost raportul șuturilor la poartă pentru azteci, cum aveam să citesc, imediat după meci, pe site-ul Mondialului!…

…Culmea e că, în ultimele trei minute, când goalkeeperul outsiderului a scos miraculos golul victoriei cariocas, toată masa de actori de la Art Cafe-Ruse a aplaudat în delir! Nu țineam doar eu cu Mexicul, echpă care, să nu uităm, acum doi ani, chiar administrase brazilienilor un dublu-sec 2-0! Ba, în ultimul minut dinaintea prelungirilor, Julio Cesar, portarul favoriților (ajuns pe la o echipă din…Toronto!), s-a opus Minunii. Probabil că nici fluierașul n-a mai fost lăsat să ajute trupa gazdă, s-a revoltat lumea-ntreagă de jaful japonezului, în „uvertura” Mondialului, când a inventat acel penalty otrăvit pentru Neymar și ai lui, la 1-0 pentru croați! Viva Mexico!, strig fericit în noapte, aceeași explozie de bucurie răsună curând și pe circuitul telefonic Miami-Ruse! Karina și Ducu, cuscrii mei din Veracruz sunt în culmea fericirii! Mexicul a meritat remiza pentru devotament!… Mai este șocul de luni 23 iunie, împotriva Croației. Viva Mexico!

…Cum joacă, la ora aceasta, colecția de Stele a Braziliei, nu mi se pare în stare să țină piept Olandei și Germaniei. Dar, am învățat în cinci decenii de gazertărie sportivă, în fotbal niciun meci nu seamănă cu altul! Festina lente, ziceau latinii. Chiar dacă eu vreau ca Europa să cucerească întâia oară Trofeul în Amertica de Sud…

…Nu mi-am mai pierdut noaptea cu meciul rușilor lui Capello în fața zvârlugelor sud-coreene. Cât aș fi de contaminat cu fotbal și teatru, nu văd nici eu orice meci și orice spectacol din Templul Thaliei. Dimineața, pe televiziunea bulgară, am aflat rezultatul: 1-1 (0-0). Și m-am bucurat… Îmi plac surprizele, mai ales că, pe la Moscova, se vorbește de titlul mondial!?! Rebiata, play, lăsați intoxicarea!

Casă, dulce-casă, după peripeții albe pe ruta Miami-New York-Londra-București…

ianuarie 6, 2014 1 comentariu

..In sfârșit, în ultimele clipe ale celei de a cincea zi a Noului An, am ajuns la București. Duminică târziu, ca într-un „lung drum al zilei către noapte”, cum am învățat eu, fermecat de metafore și sensuri nobile, în Templul Thaliei! Fără bagaje (ele au înnoptat pe Aeroportul J.F.K din New York!), rupt de oboseală, după numai trei ore de somn de vineri dimineață, când, la Miami, a început Aventura întoarcerii, dar, acum, ca maratonistul din poveste, la capătul cursei, vibrând de Viață, cu sufletul plin…

…De nepoțica mea de aur, Genevieve, lăsată pe marginea piscinei, de transfigurarea flăcăului cel mare, Ducu, devenit tată, de Karina, „Nora” mea, nu a lui Ibsen… De prietenii care mi-au făcut, pe încântătoarea „Roosevelt Island”, o primire atât de caldă într-un New York parcă înghețat, cu Aeroportul JFK ca după o catastrofă naturală, cu sute de paturi de campanie pe culoare pentru ghinioniștii care n-au găsit un loc pentru o cursă de Europa…

…Venit de la cele 30 de grade Celsius ale fascinantei Florida, în gerul cinic însorit, tăiat de vântul Atlanticului, de la New York, o clipă am crezut că nu mai respir, că mi-am pierdut mâinile și picioarele, devenite, parcă, stalagmite și stalactite… Tot am bătut, însă, la pas bocnă, Babilonul alb, mai ales pentru feciorul meu cel mic, Mircea Robert, Bob-cum îi zic rudele și amicii de peste Ocean, trecând prin Times Square, pe Broadway, fascinându-ne ochii lângă bradul de Crăciun (fie și stins!) de deasupra patinoarului de la Rockefeller Center, am prins pe retină și imaginea vestitei Radio City Music Hall, am intrat în superba Madison Square Garden, ca un încântător muzeu, în a patra zi a Noului An, fără mega-concerte de VIP-uri ale muzicii ușoare, fără Rangers și Knicks, fără ringul de box al marilor campioni și pista de atletism pe care încântătoarea Doina Melinte, spulbera, ca ieri, recordul la „Milă”… Gerul Marelui Măr nu ne-a mai lăsat să ajungem la Miss Liberty, acum și statuie de gheță, cu flacăra ei de libertate nestinsă, am renunțat să urcăm și în „Empire State Building”, pentru că așteptau escaladarea vreo sută de turiști cu glugi trase pe ochi și uitați în bocanci groși…

…Duminică, 4 ianuarie, la prânz, după odiseea de cinci ore prin gerul New York-ului, pe „Roosevelt Island”, ultimul domiciliu în uluitoarea mea Aventură americană de 13 ani, Coca-Elena Carasca, Adriana Hegbeli, Grigore L. Culian- editorul ultimului mohican al presei românești adevărate din New York („New York Magazin”), doctorii Oana și Dan Ciupitu din Sydney m-au făcut să mă reântâlnesc cu România mai devreme cu câteva ore, inima lor bătând pur în sunetele lui Eminescu, Nichita, Enescu, Caragiale și Eugen Ionescu. Nu puteam să nu discutăm despre „acolo” și „aici”, despre politică și viitor, despre teatru și renașterea culturii române în New York, odată cu venirea poetei Doina Uricariu la timona Institutului Cultural Român (ICR) din Big Apple…

…Din păcate, timpul nostru sentimental s-a scurs atât de repede, nici trei ceasuri, nu i-am putut revedea pe Șerban, Gil și Marius, eu trebuia să ajung „acolo” care va deveni „aici”. Mă aștepta Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu, să dăm bice pentru stagiunea de primăvară, am un manuscris să îl termin (piesă de teatru, ce altceva!), joi, 9 ianuarie, am invitație la premiera „Titanic Vals”, la „Odeon”. Plus că mi-au venit alte idei de-o nouă piesă și o nuvelă, în acest voiaj de iarnă-vară și retur (și ca vară-iarnă și ca… București-Miami-București). Cred că există o boală a scriitorului, de a bate lumea să caute metafore, hiperbole, eroi, povești de viață…

…Am părăsit New York-ul înghețat, noaptea, cu două ceasuri întârziere, colosul Boeing în care ne-am îmbarcat nu pentru Cytera, ci pentru Europa, trecând zgomotos ca peste sloiurile din Alaska, spre pista curățită pentru decolarea înspre malurile neînzăpezite încă ale Tamisei. Dezlănțuirea neprogramată, neanunțată a Naturii ne-a alarmat, însă, și deasupra perfidului (oare?) Albion, după șapte ceasuri moțăite pe un aeroport vesel, la decolarea întârziată din noapte, când pasărea de metal, un „Airbus”, tot din flota aeriană British Airways, ce ne căra spre casă-dulce casă, a balansat de câteva ori, parcă beată, obligându-ne să ne mai închinăm o dată!

…Mulțumesc, Bunule Dumnezeu că m-ai avut în grija ta și de data aceasta!

J.O. Penultima zi. “Viva Mexico”, pe Wembley, “Ole” Messi, la București!

august 11, 2012 Comments off

…Azi-noapte, am rumegat greu eșecul ștafetei americane la 4 x 400 m., când ultimul schimb al yankeilor părea scos dintr-un azil de bătrâni și obligat să alerge. Și am decretat, în miez de noapte, că triumful ștafetei micuțului stat Bahamas asupra marilor favoiriți americani înseamnă cea mai mare surpriză a Olimpiadei de la Londra!…

…M-am înșelat! Astăzi, în 11 august, pe Wembley (nu legendarul, căci acesta, pe care s-a jucat, astăzi, este un stadion nou, fără poezia Istoriei și… Legendelor!), în această sâmbătă, penultima zi a Jocurilor Olimpice, a explodat cea mai mare “bombă”: Mexic a cucerit prima sa medalie de aur, învingând, în finala turneului de fotbal (nu de lupte de cocoși!) favorita 1000 la 1000, titrata, bogata, poate prea îngâmfata reprezentativă a Braziliei! Și nu doar cele 115 milioane de azteci din Mexic, dar și milioanele de mexicani din America, din lume și-au ridicat bucuria în cântec de suflet: „Viva Mexico!”… Cânt și eu, la București, sub ploaie, cu gândul la însorita Baja californiană, la Tijuana, de cum treci de San Diego, locuri admirate pe vremea legendarului (pentru noi, românii!) World Cup ’94, din SUA… La Miami, Ducu și Karina chiuie de fericire, cred că au și pus grătarul la foc, pe marginea piscinei, să curgă berea, Corona, Salitos, Tecate, în valuri, într-o noapte de vis! Regret, în aceste clipe, că nu sunt cu ei, sunt, însă, cu tot sufletul acolo…

…Cine n-a urmărit meciul la TV și vede rezultatul, 2-1 (1-0) pentru azteci, crede că este vorba despre o greșeală de corectură! Numai că este o miraculoasă Victorie uriașă, absolut meritată de echipa inteligentului strateg Luis Fernando Tena, un meci-lecție pentru toate echipele mici, inclusiv pentru românul Victor Pițurcă! Mexicanii au deschis scorul în secunda 30, prin Peralta, vârful care avea să puncteze și în min.75, după două bare, pe contraatacuri tăioase, în plin asalt orb al Reginei fotbalului mondial. Că Hulk avea să înscrie golul de consolare pentru brazilieni, în primul minut din cele trei de prelungiri, n-a schimbat cu nimic această partidă istorică. Ambițioșii, dar și inteligenții mexicani, cu o echipă-acordeon, în defensivă și la mijloc, cu un pressing ucigător și sublimă dăruire, au făcut din Galaxia braziliană o trupă de anonimi, amețită de driblingurile și raidurile celor pe care, probabil, superstarurile i-au privit prea de sus. Mediatizatul Neymar, prea umflat de regia impresarilor în cârdășie cu unii ziariști, s-a cam făcut de zâmbete amare, milionarii Oscar, Marcelo, Juan, Rafael, Pato, D.Silva au devenit o trupă de anonimi, pierduți în mecanismul infernal al formației Mexicului, autoarea celei mai mari surprize de la Olimpiada XXX!

…Nu poți să lauzi pe cineva dintr-o echipă care, în acest 11 august, a intrat în Legendă. Antrenorul Tena merită, categoric, un bonus de mare strateg, ca și uluitorul portar Corona, cel care, împreună cu “diavolul” aztec Peralta, a pus primele nestemate la Coroana din aurul olimpic! Un aur pentru care alții ar fi dat o duzină de medalii de la sporturi necunoscute marelui public. Un aur care a ridicat moral Mexicul mult peste cota 36, la care se află când scriu, loc la care au contribuit alte trei medalii (2 argint, 1 bronz) aduse de săriturile în bazin și cele două de bronz (1 argint, 1 bronz) la tir cu arcul!…

…Și, dacă tot privim clasamentul pe medalii de la Londra, la ora când scriu, SUA s-a distanțat pe treapta întâi, cu 98 de medalii, dintre care 42 de aur! În ciuda “sindromului China”, cu 82 de medalii (37 de aur). Cât despre România, cu 9 medalii (2-aur, 5-argint, 2-bronz), ea a tot coborât. E pe locul 25. Și încă se mai dau medalii. Nu și pentru noi…

…La puțin timp după ce, pe Wembley, lumea fotbalului cânta în extaz “Viva Mexico”, la București, pe “Național Arena” (cu un gazon jenant!, și tribune entuziaste, cu locuri goale, totuși!) un amical de lux. Supertereștrii de la Barcelona (care vor începe campionatul peste opt zile), cu Messi în frunte, au venit pentru un amical de cinci stele (pentru noi!) cu Dinamo. Eveniment, cu un oaspete atât de mare pentru un fotbal ajuns atât de mic, cum este cel românesc!). La care nu puteau să nu se bulucească (nu-i așa?!) așa-zisele noastre VIP-uri, așa-ziși ziariști fără vreo legătură cu fotbalul și cu bunul simț…

…Primul “Ole” s-a auzit la patru minute după ce arbitrul român Cristi Balaj a pornit spectacolul. Messi a trasat, dezinvolt, o diagonală în stânga protarului dinamovist Bălgrădean, mutând întâia oară tabela. Dar ce mai contează tabela (2-0, în final, mai exact în prelungiri!), într-un amical… Pun materialul pe blog și mă bucur de arta galacticilor, și gândesc ce-i în Mexic, la Miami, în California, dar și în… Brazilia, unde cred că unii au aruncat televizoarele pe geam, de atâta supărare! Astă-seară, în lumea fotbalului, se cântă “Viva Mexico!”, în ritm nebun de mariachis… Când va cunoaște și România o asemenea noapte magică, după aceea de la Sevilla ‘86?…