Mircea M. Ionescu

…Două decenii de existență. 18 ediții. Două evenimente sărbătorite la ultima Gală UNITER, “momentul anului” mereu așteptat cu interes și speranță de Frumos în lumea teatrului românesc. Gala s-a ținut tot în studioul TVR, ca și anul trecut, semn că nu s-a ieșit din criză. Ba, dacă ar fi să căutăm “sâmburele de adevăr” din excelentul show al remarcabilului Toni Grecu (încoronat cu Premiul pentru divertisment), n-ar surprinde dacă viitoarele Gale s-ar desfășura în apartamentul lui Ion Caramitru, iar premiile anunțate prin SMS!…

…Gala s-a ținut la TVR. Nu la Teatrul Național, nici în Sala Palatului sau la Operă. Este un succes că ea a avut loc. Fie și în regim de criză (nu doar financiară!). Cum n-ajungea, însă, penuria banilor, dacă nu și cea a spectacolelor de excepție, a mai intervenit și “norul buclucaș” din Islanda, care a oprit din drum vreo două duzine de invitați de preț, printre care premianți și Altețe regale. Un rău nu vine niciodată singur… Neplăcut este că unii (inclusiv câștigătorii celor mai râvnite Premii, pentru regie și spectacol!) s-au dat “loviți” stând acasă, ceea ce pentru câțiva cronicari a semănat a “moft”. Acum, dacă și Woody Allen nu s-a dus la un Oscar, de ce n-am avea și noi ciracii autohtoni…

…Amfitrionul (ca și ctitorul Galei UNITER), Ion Caramitru, sobru, cu ironii fine, și-a văzut Spectacolul afectat serios de Cenușa vulcanului (era să zic “Cenușa Imperiului”, tic verbal de la titlul unui film). N-a fost, însă, singura nemulțumire a lumii teatrale. Cea mai mare ar fi producția bună de spectacole, dar fără vreo “lovitură” în anul teatral românesc 2009. Diagnosticul l-a pus un critic dramatic de substanță, membru al primului juriu, Ion Cocora: “Am avut parte, în 2009, de multe spectacole normale, dar nu excepționale”…

Sigur, mereu Premiile au însemnat “mărul discordiei”. Aici, vina o împart cele două jurii: primul (Doina Papp, Ion Cocora, Mircea Morariu), care a făcut nominalizările, al doilea (Valeria Seciu, Marina Constantinescu, Florica Ichim, Mihai Mădescu, Cornel Todea), care, prin vot, a decis Premiile!… Ce ne spun Premiile de concurs ale celei de a 18-a ediții, dincolo de cele (multe și normale) de excelență?

…Bucureștiul a câștigat 6 (șase!) Premii, ceea ce nu s-a mai întâmplat de multă vreme. Cea mai bună actriță (Virginia Mirea, pentru rolul din “Casa Zoikăi”, în regia lui Alexandru Tocilescu, la Teatrul de Comedie), Cel mai bun actor (George Mihăiță, pentru rolul din “Casa Zoikăi”), Premiul pentru debut (Crina Semciuc, pentru rolul din “Leonce și Lena”, în regia lui Horațiu Mălăele, la Teatrul de Comedie), Cea mai bună actriță în rol secundar (Ana Ciontea, “Un duel”, regia Alexandru Dabija, la Teatrul Național București), Cel mai bun actor în rol secundar (Vlad Ivanov, “Un duel”), Cel mai bun regizor (Alexandru Dabija, pentru “Pyramus & Tisbe 4 you”, la Teatrul Odeon).

Pe scurt: Teatrul de Comedie-3 premii, Teatrul Național-2 premii, Teatrul Odeon-un premiu! Cinci dintre cele șase premii se învârt în jurul a doi regizori: Alexandru Tocilescu și Alexandru Dabija…

…Provincia- numai două Premii (!?!), ceea ce, de asemenea, nu s-a mai întâmplat de mult, mult timp. Premiul pentru Cel mai bun spectacol, care a mers la Timișoara (“Rosencrantz și Guildenstern sunt morți”, în regia lui Victor Ioan Frunză, la Teatrul Maghiar “Csiky Gergely”), și Premiul pentru scenografie (Iuliana Vâslan, pentru “Herr Paul”, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț). Clujul, Sibiul, Sf.Gheorghe, premianții ultimilor ani, n-au figurat nici la nominalizări!…

…Marii nemulțumiți ai acestei Gale, nu doar în opinia mea: Mihai Constantin (nominalizat la “Cel mai bun actor” pentru uluitorul rol din “Sfârșit de partidă”, de Beckett, la “Metropolis”, în regia lui Alexandru Tocilescu), Sanda Toma (nominalizată la “rol secundar” pentru minunata creație din “Toți fiii mei”, de Arthur Miller, în regia lui Ion Caramitru, la Teatrul Național București) și Ștefan Caragiu (nominalizat pentru încântătoarea scenografie la spectacolul “Aniversarea”, de la Teatrul “Nottara”, în regia lui Vlad Massaci). Fără a da vreun “șah” laureaților, cred că era absolut firesc, ca să nu zic moral, ca la aceste trei categorii să existe și câștigători “ex equo”. Dar ce mai este firesc (nu mai spun moral!) în România de astăzi?…

…Am citit lunga listă a nominalizărilor de câteva ori. Niciun titlu de piesă românească! Conform tradiției. Sigur, alibiul-paradox a existat și la această ediție: Premiul pentru câștigătorul Concursului “Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de UNITER. Laureatul, valorosul Radu Macrinici (pentru piesa “Jack lunetistul”), avea să arunce săgeți în speech-ul primirii Premiului, subliniind că volumul respectiv (cu piesa nr. 1 tipărită) va rămâne un simplu pachet de hârtie, dacă textul nu va fi reprezentat pe scenă! Ceea ce nu s-a prea întâmplat…

Din nefericire, dar în conformitate cu majoritatea celor 18 ediții ale Galei UNITER, piesa autohtonă contemporană s-a aflat din nou sub nori. Nu norii lui Eyjafjallajokull (numele vulcanului islandez), nici ai lui Aristofan (excelent spectacolul “Norii” montat de Dan Tudor la TNB), ci Norii indiferenței față de condiția dramaturgiei române contemporane.

Dramaturgi români în viață, nu vă rămâne decât să vă pregătiți pentru ediția a 19-a!… Sau a 20-a… Sau a…

…S-a jucat, la “Național”, în Sala 99, și întâlnirea cu dramaturgii români. Actul II. Exact cum mă așteptam. Exceptându-l pe amfitrion, Ion Caramitru, distinsul director al UNITER și al primei scene a țării, plin de intenții bune,  nici un alt director de teatre din România n-a catadicsit să participe la un  “tablou” scurt cu dramaturgii autohtoni contemporani!… Nici regizorii n-au dat buzna (la ce bun, nu-i așa?!), “florile rare” numindu-se Ștefan Iordănescu, venit de la Timișoara, și Dan Vasile! Câțiva studenți, tineri la început de vis și meserie și doar 7 (șapte) dramaturgi: Olga Delia Mateescu, Dinu Grigorescu, Ștefan Caraman (venit de la Tulcea), Radu Macrinici, sosit și el de departe, Emil Mladin, Dan Mihu și subsemnatul. Mai mulți critici (Alice Georgescu, Ludmila Patlanjoglu, Iulia Popovici, Ileana Lucaciu, Constantin Paraschivescu, Nicolae Prelipceanu) și distinși oameni de teatru, cu maestrul Radu Beligan, Sanda Manu, Ilinca Tomoroveanu în primul rând. Context care, teoretic, stimula la discuții de fond…

…Teoretic, dezbaterea a început cu lectura impecabilă (de către colectivul de “zece actori” de la TNB) a unei piese, “Ziua perfectă”, scrisă de actrița Antoaneta Zaharia și laureată anul trecut la Concursul de dramaturgie UNITER. Un text ales, parcă, spre a susține ideea atâtor regizori și directori de teatre: n-avem dramaturgie română contemporană! Drama este că  unei asemenea scriituri, fără miză, fără acțiune, cel mult o culegere de replici frumoase, unele hazoase, i s-a acordat Premiul I !?! Nedumeriri și pentru maestrul Radu Beligan sau distinsa actriță Maria Teslaru care, după cum a mărturisit, dacă nu era obligație de serviciu, n-ar fi acceptat să participe la spectacolul-lectură cu un asemenea text (sincerități care au cam deranjat-o pe autoare!). Un text care neapărat trebuie să readucă în discuție Juriile și prestația lor…

…Tot teoretic, această întâlnire putea însemna un Moment. Eventual “Momentul Zero” al dramaturgiei autohtone contemporane. Practic, un asemenea iluzoriu “moment” a existat și acum un 10-12 ani, când, sub directoratul lui Dinu Săraru, tot la Naționalul bucureștean, s-a bifat o întâlnire cu dramaturgii români în viață. Promisiuni cât “Intercontinentalul” de alături, autocritici de circumstanță, un viitor anunțat atât de roz încât nu putea exista. Și nu s-a întâmplat nimic la nivel național, după acel Act I.

Dramaturgia română a rămas “Cenușăreasa”, atât a teatrelor, cât și a Uniunii Scriitorilor. Sigur, în acest deceniu, mulți dramaturgi n-au stat cu mâinile în sân, așteptând minuni. Nu am vrut să mă laud la întâlnirea din această săptămână, dar în răstimpul dintre cele două “momente” (unul ratat, al doilea… să mai așteptăm!) am avut, totuși, cinci premiere: două (“Turnătorul și Actrița” și “Fata care dă cu pumnul”), la Teatrul Valah din Giurgiu, prima piesa fiind într-un turneu de real succes la New York!; câte una (“Beethoven cântă din pistol”), la Theatrum Mundi (actualul Metropolis) din București, la cel din Bacău (“Dona Quijota”) și la Pitești (“Jucătorul de baseball”, în regia lui Matei Varodi; piesă care i-a adus Teatrului “Alexandru Davila”, la Festivalul internațional al teatrelor de studio, în noiembrie trecut, Premiul pentru susținerea dramaturgiei românești contemporane)! Am vorbit despre ultimele mele premiere tocmai pentru a nu lăsa impresia “autovictimizării”, când insist de ani buni pe nedreptatea care se face dramaturgilor autohtoni actuali!…

…”Lovitura de grație” avea să o dea confratele Ștefan Caraman, inițiatorul Scrisorii către Parlamentul României, de anul trecut, semnată de mai mulți dramaturgi. Autorul “Coloniei îngerilor”, de la Teatrul Mic, a venit armat cu idei mari și clare,  multiplicate și oferite participanților la dezbatere. În “mapa lui Caraman” există și un excelent studiu de caz: câte piese românești s-au jucat în ultimii ani buni la 20 de teatre din… România? Concluzia este halucinantă: din 370 de reprezentații la 20 de teatre din țară, numai 41 cu piese românești contemporane!?! Adică, 11%!?!… Orice altă discuție devine inutilă, orice scuză a regizorilor și, mai ales, a directorilor de teatre, jenanta! Vremea vorbelor a trecut, e timpul trezirii, domnilor!…

…Din “tabelele lui Caraman”, cele mai multe te lasă absolut interzis. Credeați, spre exemplu, că mult-lăudatul, mediatizatul Teatru “Radu Stanca” din Sibiu nu știe de cinci ani încoace termenul de piesă românească, negăsindu-și una locul în 38 de premiere care au costat foarte mult?!… Zero absolut la capitolul “piesă românească” și în dreptul ultimilor ani la Naționalul “Lucian Blaga” din Cluj, la Naționalul din Tg. Mureș, la “Bulandra”, “Odeon”, la Satu Mare…

La “Nottara” nu s-a jucat decât o piesă autohtonă din 18 producții, a doua fiind semnată de actrița și regizoarea Diana Lupescu, soția directorului teatrului, pe care autorul studiului nu o consideră autor dramatic!… La “Comedie”, care de 4 ani, ține și un Concurs de comedie românească, n-au văzut lumina rampei decât două texte românești scrise în țară (tot din 18 premiere), ambele semnate de Adrian Lustig, și niciuna dintre piesele premiate în Concursul teatrului!?!… La Naționalul “Marin Sorescu” din Craiova, numai doi români pe afiș (din 19 spectacole)!… La Brăila, Galați, Piatra Neamț, Brașov, Ploiești, câte un autor român contemporan!…

…La jumătatea drumului, că nu pot spune “la polul opus”, Naționalul bucureștean, cu șapte dramaturgi români contemporani jucați, din 44 de premiere, în 7 ani; tot șapte texte autohtone, din 22 de spectacole, și pe afișul Teatrului Mic (împreună cu Foarte Mic!); din 21 de producții, 6 piese contemporane românești (3 scrise de către actorii teatrului!) la Naționalul din Iași; 5 texte românești montate (din 19) la Naționalul din Timișoara; 3 autori autohtoni (din 22 pe afiș!), la “Metropolis”….

Ce spuneți domnilor directori de teatre și responsabili ai sectorului “cultură” din Primării, Consilii Județene și Ministerul de resort?!

…Convins că piesa românească actuală Există, însă nu este citită, i-am sugerat inițiatorului ultimei dezbateri nobile în intenție, lui Ion Caramitru, să ceară dramaturgilor prezenți la Colocviul de la Sala 99, câte 3-5 texte alese de ei. Să fie citite și abia apoi să discutăm dacă avem dramaturgie românească. Ideea rămâne valabilă!…

La ora actuală, nu de Colocvii-alibi duc lipsă dramaturgii autohtoni (Există de ani buni Clubul dramaturgilor, în fiecare lună, la Uniunea Scriitorilor). Ci de montări făcute cu interes, cu dragoste, într-o necesară conclucrare regizor-dramaturg. Numai așa se poate ieși din Criza morală, infinit mai nocivă decât cea materială, invocată, pe bună dreptate, și la ultima visare a celor care nu se pot vindeca să scrie teatru în limba română!

…Pe freneticul confrate Ștefan Caraman (jucat cu trei piese în ultimii trei ani) l-am cunoscut personal, săptămâna aceasta, la “Sala 99″. Culmea e că noi eram parcă amici de multă vreme. Poate și pentru că eu sunt un vechi comentator sportiv îndrăgostit de când mă știu, până la obsesie, de teatru, iar el e nepotul fostului vârf al Farului Constanța, Dumitru Caraman, cel care a dansat de 143 de ori pe prima scenă fotbalistică a țării, în distribuții selecte ale Echipei Mării, pentru care a marcat 33 de goluri.

Fotbalul și Teatrul, două dintre bucuriile rare ale Vieții, aflate în impas în România zilelor noastre…

…O discuție serioasă despre starea jenantă a dramaturgilor români contemporani s-a născut, de fapt, după conferința de presă a ultimului Festival Național de Teatru, din finalul lui octombrie trecut. Atunci, la sediul UNITER, Ion Caramitru, nu doar ctitor al Uniunii respective și director al Naționalului bucureștean, ci și un distins om de teatru, mi-a mărturisit că vrea să programeze o dezbatere a stării actuale a dramaturgiei autohtone contemporane. Semnalul l-a dat “Scrisoarea” prin care Ștefan Caraman, inițiatorul, și alți câțiva semnatari (dramaturgi ai prezentului românesc) încercau să atenționeze Parlamentul, dar și Ministerul Culturii despre condiția de “Cenușăreasă” a textului dramatic românesc autentic (care există, însă trebuie căutat, cum sublinia, mai zilele trecute, într-un excelent interviu din “Adevărul literar și artistic”, și remarcabilul regizor Alexander Hausvater!)…

…Pentru unii, prețioasa “Scrisoarea” a lui Ștefan Caraman, ca un ultim S.O.S. (“Salvați Sufletele Noastre”, în traducere!), dar și un meritat “cartonaș galben” arătat multor directori de teatru și regizori, însemna -citez, fără să dau nume, acum!- “O chestie comunistă”, “O prostie”! Ascultându-i, sincer m-am simțit mândru că am semnat acea Scrisoare!…

…Prostie era tăcerea vinovată de până acum a dramaturgilor români față de discriminarea lor în propria țară. “Scrisoarea” nu cerea altceva decât și jucarea dramaturgilor români (cu piese adevarăte, nu de mucava!), nu doar a celor străini, dintre care, fie vorba, unii sunt de duzină! Cum și în Franța există obligativiatea diriguitorilor teatrului din Hexagon de a monta dramaturgi autohtoni, așa-zisul argument al “chestiei comuniste” devine inutil!

…Săptămâna trecută, Ștefan Caraman mi-a trimis un mesaj-rază de speranță: “Ion Caramitru ne-a invitat la o dezbatere pe tema dramaturgiei contemporane, pentru miercuri 17 februarie, ora 11, la Teatrul Național, Sala 99″! Minunat, mi-am zis! Iată, în sfârșit, suntem băgați în seamă. Ba, le-am mărturisit distinșilor confrați Horia Gârbea și Doru Moțoc că este un Moment pe care nu avem voie să-l ratăm. Este nevoie de solidaritatea noastră de breaslă, acum, de claritatea și logica argumentelor, de fair-play și nu de orgolii mărunte.

…Peste două zile am primit și detalii despre întâlnirea de miercuri 17 februarie 2010, de la TNB. Evenimentul, intitulat “Piesa românească pe scenă-drepturi și obligații”(Sic!), urmează să fie deschis de lectura textului dramatic premiat la ultimul concurs de dramaturgie UNITER. Puteam crede, o clipă, în entuziasmul meu de moment, că-i vorba despre piesa câștigătoare la ediția din acest an a Concursului, care, se știe, își va anunța laureatul la finele lui…martie! Am citit, însă, titlul piesei (“Ziua perfectă”, de Antoaneta Zaharia) și am apreciat… autocritica UNITER-ului. Este textul premiat anul trecut (!?!), care, în sfârșit, se va bucura de o lectură. Vorbim, doar, despre dramaturgia națională contemporană!… Și, uite așa, obsesia mea că textele românești nu prea-s citite devine logică…

…Entuziasmul mi s-a mai temperat, când am înțeles că vom asista, în fond, la două Evenimente: lectura unei piese premiate și discuția de fond despre starea dramaturgiei române contemporane. Este, consider, un “coupe” nu prea fericit. Fiecare moment înseamnă un Eveniment, care necesită timp de discuții serioase și trebuie tratat ca atare, nu grăbit spre superficialitate prin combinarea cu altceva. E ca și cum un regizor ar încerca să prezinte în aceeași seară, în 2-3 ore, un “coupe” cu “O scrisoare pierdută” și “Rinocerii”, să zicem…

…Încerc, totuși, să-mi recapăt optimismul. Să cred că vor veni la acest Eveniment, cu sufletul deschis, fără prejudecăți și interese personale, mulți directori de teatru și regizori, că discuțiile nu vor fi formale, sub presiunea timpului, ci sincere, profunde, cu soluții viabile, nu cu “drepturi și obligații”, veche sintagmă sindicalistă…

Nu este timpul și cazul să căutăm vinovați, ci leacuri să ne vindecăm de nefiresc. Măcar în dramaturgie…

…Una dintre problemele grave ale teatrului românesc actual o reprezintă slaba reprezentare a dramaturgiei autohtone contemporane. Directorii și regizorii susțin că nu există piese demne de luat în seamă, ba unii (cazul celebrului Andrei Șerban) merg până într-acolo încât afirmă inconștient că “n-avem dramaturgie românească”!?! Drama cea mare este că până și Uniunea Scriitorilor n-a acordat premiul pentru dramaturgie anul trecut, pentru că respectivul juriu (fără vreun dramaturg sau critic de teatru!) nu s-a prea omorât cu firea să caute cărțile anului. Iar ele au fost! Nu capodopere (cum nici la proza sau poezie n-au existat volume de excepție), însă au existat!

…Culmea este că, an de an, se țin atâtea concursuri de dramaturgie, există câștigători, însă piesele laureate nu se joacă! Peste trei zile, pe 15 ianuarie, de Ziua lui Eminescu, se încheie perioada de primire a textelor pentru Concursul “Cea mai bună piesă românească a anului 2009″, la UNITER. Concursul acesta a devenit o tradiție. Nu discut, acum, felul în care s-au acordat mai toate premiile, de-a lungul ultimilor ani. (Imi este suficientă mărturisirea unui dramaturg valoros-Emil Mladin: “Am fost o dată nominalizat la UNITER, mai mult nu pot spera!”). Problema este câte dintre piesele premiate și tipărite de UNITER (cu finanțarea Casei Regale a României) s-au jucat?! Să se aștepte ctitorirea unui Teatru Regal pentru ca dramaturgii onorați la Concursul anual să-și vadă textele montate? Întrebarea aceasta îl vizează, în primul rând, pe creatorul și susținătorul (cu mari eforturi!) al minunatului eveniment care o reprezintă Gala UNITER, Ion Caramitru, remarcabil om de cultură (și nu doar pentru că a fost, cândva, ministrul culturii!), totodată și directorul Naționalului bucureștean…

…Concursul de dramaturgie de la UNITER nu-i singular. De câțiva ani încoace, în fiecare primăvară, are loc un Eveniment de ținută: Festivalul comediei românești, pe scurt “festCo”! Și aici, nelipsitul (și necesarul) concurs de dramaturgie, firește, la Teatrul de Comedie. Câte trei premii anual, ba și câte una-două Mențiuni. Normal, măcar piesa care a câștigat Premiul cel mare ar trebui să fie jucată de teatrul care patronează concursul. Normal nu-i, însă, un cuvânt în logica lucrurilor în România. Deci, nici în teatru. Nici la “Comedie”, unde nu s-au pus în scenă premianții!

…Cuprinși de lehamitea     cu care este tratat în România de astăzi textul dramatic, dramaturgii autentici au început să cam refuze să mai piardă timpul cu aceste concursuri-alibi. Pe 15 ianuarie, odată cu încheierea înscrierilor, la UNITER, pentru competeția “cea mai bună piesă românească a lui 2009″, începe o nouă aventură a dramaturgilor români. Vor avea ei aceeași soartă și în 2010?!

…Te duci și tu, 2009! Mai ai câteva ore. Ca ieri te întâmpinam cu șampanie, focuri de artificii și Mari Speranțe. Asta este soarta voastră, a anilor, să vă năruiți, când vă e universal mai drag, ca oamenii de zăpadă, ca frumoasele castele de nisip, ca noi, muritori mereu visători…

…Ai fost tu, oare, 2009, mai bun decât antecedentul, cum ne-am urat cu toții când te-am întâmpinat? Cum îl vom primi, mâine, la miezul nopții, și pe 2010, semn că ai avut și multe zile negre?… Sau, într-un puseu de anticipație lucidă, ar fi mai indicat să ne urăm pentru Noul An “să nu fie mai rău ca acesta de care ne despărțim!”?… În fond, cu ce te prezinți tu, 2009, acum, la ora despărțirii, a trecerii în istorie?

…Un an de criză. Financiară, că despre cea morală era cazul să vorbim mai demult. Unii (mai nihiliști sau mai analitici?) au precizat: a fost începutul de criză!…

Un an cu nivelul de trai scăzut brusc, tocmai când începusem să credem în promisiunile ălora de sus…

Un an care a dus numărul șomerilor la 680.000! (Cifră bună, din moment ce viitorul care bate la ușă anunță atingerea cotei 900.000!?!)…

Un an cu o campanie electorală care a bătut toate recordurile de nesimțire, mârlănie și abjecție. Mizeră campanie electorală care nu a schimbat nimic: avem același președinte, același premier, aceeași aroganță a celor corupților cocoțați la bucatele țării…

Un an în care printre Europarlamentarii români am întâlnit și numele lui Gigi Becali și EBA (Elena Băsescu, fiica președintelui!), ceea ce definește suficient bășcălia de pe scena politică românească…

Un an în care corupția a atins cote de avarie, cum au zis Forurile internaționale. Numai liderii noștrii se fac că muncesc. O mână spală pe alta, doar…

Un an în care sportul românesc nu și-a oprit căderea liberă. Naționala de fotbal a mai ratat un turneu final (al 4-lea consecutiv, din 2000 încoace!), oferindu-ne la despărțirea de preliminarii o lingură de mătrăgună: 0-5 cu Serbia, la Belgrad! Ca și locul 8 pe care a căzut, din iluziile noastre de medalii, Naționala feminină de handbal, la Mondialul de lângă Marele Zid!…

Un an în care ambasadorul nr. 1 al României, sportul, a ajuns iarăși minge de ping-pong politic. I-au fost impuși să-l conducă ageamii dubioși, de gen feminin, o madame Ridzi ajunsă cu dosar penal, după ce a băgat mâna până la cot în bugetul și așa mic, schimbată, la nici trei luni, cu doamna Plăcintă de la Focșani, care îmbrăcase la patru ace protipendada politică, însă habar n-avea de fenomen. Asta, în timp ce o somitate ca Octavian Belu își dădeau demisia, nemaisuportând impostura, iar marele Ilie Năstase nu-și poate încă deschide Academia de tenis, la care ar duce toate drumurile Europei…

Un an în care sportul nostru a mai demonstrat o dată că ascunde în el semințe de miracol: Marian Drăgulescu, dublu campion mondial, la gimnastică, Remeș Dumitrescu, aur, la Mondialele de scrimă, Lucian Bute, campion mondial la box profesionist! Nu poți trăi, însă, numai sperând la infinit în minuni!…

Un an în care cultura românească a plătit și ea tribut crizei financiare. Cel puțin Festivalul Național de Teatru a avut un buget înjumătățit, încât n-a mai putut fi adusă decât o trupă din străinătate (din Paris, cu piesa lui Eugen Ionescu, “Cântăreața cheală”!), iar actorii români care au jucat pe scenele Festivalului n-au primit un bănuț! Oricum, teatrul românesc nu moare, chiar dacă directorii de teatre s-au văzut obligați să trimită actorii în șomaj pentru 7 (șapte) zile!?!…

Un an (încă unul!) în care dramaturgia autohtonă contemporană a fost ignorată de către directorii de teatre, cu excepțiile de rigioare. Uniunea Scriitorilor n-a acordat Premiul pentru dramaturgie, deși existau câteva cărți de luat în seamă, care Uniune patronează un apreciat Club al dramaturgilor români, cu spectacole-lectură în premieră, în fiecare lună (Premiul pentru piesa anului citită la acest club a revenit lui Horia Gârbea)! Într-un scurt dialog (purtat înaintea începerii Festivalului Național de Teatru) cu remarcabilul om de cultură Ion Caramitru, directorul Naționalului bucureștean și al UNITER-ului, i-am replicat, la afirmația că “nu prea sunt texte bune”, susținând cu argumente că “texte există, însă nu sunt citite de către directorii de teatru și regizori, ba nici de către toți membrii diferitelor jurii”. Se citește tot mai puțin astăzi!…

***

…Aceste ultime zile din 2009 mă fac să cred că îl vom regreta. Nu de alta, însă cei care în campania electorală promiteau marea cu sarea, odată reinstalați în jilțurile lor pline de carii au suferit o mizerabilă amnezie și anunță națiunea: din 1 ianuarie 2010 multe se vor scumpi. Fără ca salariile să crească cu vreun leuț prăpădit! Vor exploda prețurile la alimente, carburanți, “vicii” (țigări, băuturi, noroc că nu au fost legalizate bordelurile!) etc. Spre exemplu…

Pâinea noastră cea de toate zilele, tot mai neagră, se va scumpi de poimâine cu 5-10%. Carnea de vită, cu 50%!!! Cea de porc, cu 25-30%. Cea de pui, 20-25 %. Benzina-cu 20%! Țigările-cu 30%. Curentul-cu 4%.

Tot în 2010, numărul profesorilor se va reduce cu…15.000! Vai de poporul care nu-și educă tineretul!…

Și tot așa, într-o inconștientă veselie guvernamentală, care nou-vechi guvern a mai tras un chef, la Sinaia, la ziua protejatei nr. 1 a lui Băsescu, cine alta decât madame Udrea, căzută tot în echipa învinșilor de realitate de la Palatul Victoria…

În 2010, sportul nu va mai avea minister, împreună cu tineretul, el fiind aruncat la grămadă cu alte compartimente. Prin ceață deasă se vede Olimpiada londoneză din 2012. Rușine, domnilor guvernanți, care n-ați căutat decât capital de imagine de pe urma sportului pe care îl asasinați cu bună știință!…

…Drama este că unii din “echipa de zgomote” a guvernului (nou-vechi) încearcă să ne convingă că “nu se măresc prețurile, ci se indexează”!?! Ce pretenții să avem de trăpași de “second hand”, când noul-vechiul premier a fost făcut de râsul lumii, aseară, de televiziuni, care i-au prezentat “speech”-ul din 30 octombrie, în care declara textual, cu o decizie guvernamentală fluturată electoral în fața camerelor: “Curentul și gazele nu se vor scumpi în anul viitor!”. Băiat isteț, Milu, mână dreaptă a Cotroceniului, și-a luat, atunci, în final de octombrie, măsuri de securitate: “Dacă am fost mințit cu datele care le am, vă mint și eu!”. Ne-ați mințit, domnule Boc, bloc 4, devenit, ca într-o piesă de teatru, în România, Minciunică!

…Ați mințit, mințiți și veți minți, deloc respectați alergători după ciolan care vă autointitulați politicieni! Mințiți dureros, încât cu greu vor mai petrece, la cumpăna dintre ani, de mâine noapte, cei mulți care, de poimâine se vor întreba cum vor mai supraviețui?!

***

…Personal, am avut un an cu lumini și umbre. Important este că am supraviețuit. Cu sănătatea, în primul rând. Profesional, marile bucurii mi le-a adus dramaturgia. Mențiune la “Concursul de comedie românească festCo ‘2009″, în mai, pentru piesa “Filozofia bășcăliei”, care, șlefuită de mai multe ori, a ajuns în volumul cu același titlu, apărut în noiembrie. (Încântat de titlu, Mihai Mălaimare, directorul Teatrului Masca, a afirmat în public că vrea să deschidă noua sală din Militari cu o piesă de Olga Delia Mateescu și alta de…Mircea M. Ionescu. S-a lungit lista mea cu promisiunile directorilor de teatru!).

Tot în final de an, am fost prezent în echipajul Teatrului Alexandru Davila din Pitești, care, la Festivalul internațional al teatrului de studio, a primit pentru spectacolul “Jucătorul de baseball” (piesa mea, regia-experimentatul Matei Varodi) “Premiul pentru valorificarea și promovarea dramaturgiei contemporane românești”.

Am pus punct final la a 30-a piesă a mea, sprintez spre “Căderea cortinei” la comedioara “Vând tribunal particular”! Dramaturgia, drogul meu moral, pe care unii încearcă (fără succes!) să mi-l interzică…

…Bye, Bye 2009! Vai, vai 2010?…