Arhivă

Post Tăguit cu ‘Ioan Chirilă’

Sevilla, Steaua, acum un sfert de veac…

mai 6, 2011 Comments off

…De un sfert de veac, aștept ziua de 7 mai ca pe un ritual din scripturi rare. Cu câteva zile înainte pun o șampanie bună la rece. Îi sun pe Imi Ienei, Puiu Iordănescu, pe Helmuth Duckadam… Și deschid, emoționat, în lacrimă de neuitare, arhiva mea sentimentală. Retrăiesc, pas cu pas, fază cu fază, ceas cu ceas, acel miracol de la Sevilla, Steaua-regina Europei, una dintre Legendele pe care am trăit să o văd cum se întrupează…

…5 mai 1986. Mă consider un favorizat al sorții, când urc în avionul –un TU 118, parcă- Stelei. Marele Ioan Chirilă și eu, singurii ziariști care avem norocul să plecăm și să ne întoarcem în aceeași aeronavă cu Steaua!… Am plecat victime sigure pentru cei mai mulți (poate de aceea m-am și aflat eu lângă Nea Vanea!), ne-am întors cu Trofeul Cupei Campionilor Europeni, fapt incredibil, ireal pentru lumea-ntreagă, realitate de vis, de aproape trei decenii, pentru noi, românii…

…Zbor spre Sevilla, luni 5 mai ’86, cu o escală la Timișoara. În sala de protocol a aeroportului, mai toate gradele militare, oameni de fotbal, pișcoturi și șampanie. Surprinzător pentru mine, jucătorii Stelei, numai zâmbete. Parcă merg la un meci oarecare de campionat, nu să dea piept cu falnica Barcelona, în prima Finală europeană din istoria fotbalului nostru. În avion, la un moment dat, Ion Alexandrescu –poate cel mai mare conducător de club de la noi- îmi șoptește: „Domn MMI, hai să-ți zic una doar pentru dumneata. Va juca și Puiu!”. Puiu Iordănescu, antrenorul secund… Merg la Nea Vanea Chirilă și îi plasez discret „bomba”. Imi Ienei ne surprinde uimirea. Nea Vanea îl întreabă dacă nu-i o glumă. „Așa e, va juca Puiu. Dar spre final… E surpriza noastră pentru spanioli… Vă rog, însă, să nu dați la ziar”, se confesează Imi Ienei, vecinul meu de la „Polivalentă”… Apare și Valentin, fiul cel mare al Ceaușeștilor. Imi Ienei continuă discuția și „tovarășul Valentin” se poartă ca un gentleman: „Nu cred că ar fi bine să scrieți despre acest lucru!”… Câți trepăduși nu ne-ar pus pumnul în gură, ordonându-ne să nu scriem așa ceva!… Nu am scris un rând, n-am dat nimic de înțeles în corespondențele noastre de marți și de miercuri. Ar fi scăpat cineva, oare, o asemenea „bombă”, astăzi, când apar atâtea lucruri care nu s-au petrecut nici măcar în gând?!…

…Fericit că particip la un asemenea Eveniment (cel mai mare din cariera mea de ziarist sportiv!), nu mă interesează că, la fel ca și corifeul presei noastre sportive, Ioan Chirilă, nu am decât o diurnă de doi dolari pe zi și 15 dolari pentru cazarea pe-o noapte, bani cu care nu putem dormi nici în gara Sevilliei. Pentru un asemenea Eveniment, merită să nu dorm trei nopți și să fac greva foamei… Norocul nostru este omenia conducătorilor Stelei, care ne dau, la luxosul Hotel Macarena, camera maseurului, mutat într-o încăpere cu doctorul. Plus că suntem acceptați la masa echipei… Mergem cu Steaua la antrenament, la o plimbare prin parc, în dimineața meciului. Orașul parcă s-a îmbrăcat într-un tricou uriaș al Barcelonei, sub asediul fanilor catalani. În iadul acesta, care irupe în fața Catedralei Giralda, simt teama cum urcă-n mine, ca seva-n trunchiuri. Lăcătuș, Balint, Ilie Bărbulescu, Iovan și Pistol se țin de glume. O clipă mă întreb dacă nu-s inconștienți… Marți, când Steaua fără nume se odihnește la „Macarena”, plec cu Nea Vanea și Costică Mijaica, venit de la New York, în… tricoul Stelei (!?!), la vreo 20 de kilometri în afara Sevillei, la conferința de presă a marilor favoriți. Trupa cea vestită a Barcelonei nu trădează nicio emoție. Ba, antrenorul Terry Venables devine arogant, când îl întreb dacă refuză acea butadă care spune că balonul este rotund: „Barcelona poate juca mâine cu orice balon, rotund, pătrat sau cub, cu orice echipă, cu nume, nu cu una necunoscută ca Steaua, care, și așa a ajuns prea departe”. Ioan Chirilă se ridică brusc de pe scaun, o ia spre ieșire și-mi aruncă a lehamite: „Hai, măi, Mirceo, n-avem de ce să mai pierdem timpul pe aici!… Se dau prea mari și asta îi poate costa!”…

…Miercuri 7 mai 1986. Ora 12:30. La Macarena, vine grupul ziariștilor români, care au aterizat de câteva minute cu vreo două sute de norocoși suporteri din țară. Mai toți sunt, paradoxal, optimiști. Gheghe Nicolaescu, Dan Voicilă, Ioan Bocioacă, Horia Alexandrescu, Octavian Vintilă. Cam tăcuți, nea Mache, alias Eftimie Ionescu, și Teoharie Coca Cosma (care va transmite partida la TVR, în locul marelui Cristian Țopescu, pedepsit de conducerea de partid pentru curajul de a fi spus multe adevăruri incomode!)…

…Cu aproape două ore înainte de meci, urc cu nea Vanea în autocarul Stelei, ne așezăm pe locurile din spate. E o liniște de catedrală. Se aud, parcă, inimile gata să spargă piepturile steliștilor. Par statui lipite de geam. Când să pornească autobuzul cu escortă spre stadion, în fața ușii deschise, Valentin Ceaușescu, foarte calm. „Îi batem cu 2-0!”, zice tovarășul Valentin. Ușa mașinii se închide și pornim parcă fără să respirăm spre stadion. „2-0?! E nebun!”, îmi șoptește-n urechea dreaptă Nea Vanea. Îi dau dreptate în gând și-mi fac o cruce… Aceeași cruce pe care o fac și la începutul meciului, în infernul catalan, la vreo șase-șapte metri sub loja Regelui Juan Carlos al Spaniei, sigur de victorie ca și Terry Venables…

…După minunile lui Duckadam și cele două penalty-uri transformate de Lăcătuș și Balint, după uluitorul 2-0 pentru Steaua, Regele privește în gol. Noi, mâna de ziariști români, ne îmbrățișăm, chiuim, țopăim pe gradenele unde am urmărit jocul…

…La Macarena, poze cu Trofeul și o gură de șampanie din Cupa Campionilor Europeni. Apoi, la banchetul Regilor Europei. Stau la masa cu Duckadam, Lucică Bălan, Weissednbacher și Pistol. Primul interviu cu Eroul de la Sevilla, Duckadam, pentru Revista „Fotbal” de a doua zi. La doi pași, spre intrarea păzită a hotelului, roiesc impresarii. Toți îl vor pe Duckadam! Se vehiculează sume astronomice… „Două zile o să mă duc acasă, la Semlac”, e tot ce-și dorește Eroul, parcă nerealizând minunea… Tudorel Stoica e tare trist, acel stupid cartonaș galben, luat la centrul terenului, într-un 3-0 sec cu Anderlecht, i-a barat drumul spre finală… Imi Ienei mă întreabă, din când în când: „Chiar am câștigat Cupa Campionilor Europeni?!”. Trăim un vis… Pe la trei noaptea, mai toți jucătorii urcă în camere, fericiți, cu soțiile și prietenele sosite în ziua meciului. Eu și Ioan Chirilă nu mai avem unde pune capul. Zorile se spală de întuneric când ne întindem pe fotoliile din hol, la Macarena. Moțăim câteva minute, când, deodată, tărăboi la Recepție. Zvonaci aruncă ideea că au cerut azil politic câțiva jucători ai Stelei! Unul arată și un ziar local, abia ieșit din tipografie. Pe prima pagină, cu titlu mare, o declarație a Regelui Juan Carlos: „N-am văzut în viața mea așa ceva!”. Cred că alteța regală nu se putea referi decât la cele patru penalty-uri apărate de Duckadam. Numai că, alături de uimirea Regelui, un alt titlu: „36 de români au cerut azil politic!”… În tensiunea de dimineață, din hol, la Macarena, apare cu cămașa pusă-n grabă pe el, furios la culme, Imi Ienei. „Cine-și permite să ne ponegrească?! N-a rămas niciun jucător, toți dorm în hotel! Vă rog lăsați-ne să dormim! Respectați-ne!…”, tună antrenorul Campioanei Europei și pleacă să mai prindă un ceas de somn…

…Deși a plecat cu câteva ore bune întârziere din Sevilla, tot așteptându-se să se răzgândească unul dintre „cei 36 de români”, Steaua a ajuns la București cu toți jucătorii, miraculoși în ceea ce rămâne „Noaptea Generalilor” din fotbalul nostru: Duckadam-Iovan, Belodedici, Bumbescu, Bărbulescu-Bălan (73’ Iordănescu), Balint, Boloni, Majearu-Lăcătuș, Pițurcă (112’ Radu II). Antrenor: Emeric Ienei.…

***

…Meciul acesta, Steaua-Barcelona, 2-0, la Sevilla, în inegalabilul, inimibalilul, neuitatul 7 mai 1986, îl știe, astăzi, toată lumea adevărată a fotbalului. „Apără Duckadam!”, răsună peste un sfert de veac vocea lui Teoharie Coca Cosma…

…S-a răcit șampania în frapiere, mă pregătesc să ridic pocalul… N-am fost niciodată stelist, însă 7 mai este pentru mine ca o zi de naștere… Îl voi suna încă o dată pe Imi Ienei, să-l întreb dacă „e adevărat că am câștigat Cupa Campionilor Europeni?!”, pe Puiu Iordănescu, căruia i-am dat un telefon și miercuri 4 mai, de ziua lui, și pe Duckadam, „One Man Show” (ce emisiune am făcut cu el și Dan Puric, pe Telesport, la „Idoli și Legende”, în 7 mai 2006, când a curs șampania în studio!)… Sus paharul, pentru voi, minunați o singură dată Regi ai Europei!

…Din păcate, unii, cei săraci sufletește, n-aud cum Sevilla cântă încă românește, în neuitata Noapte a miracolelor zămislită-n Andaluzia…

…7 MAI este o Zi care nu se poate (încă!) uita! Legendele nu mor, nu le poate cumpăra niciun nabab al prezentului cenușiu…

*O variantă a acestui material a apărut inițial pe blogul sportvox.ro

Sevilla, după 24 de ani…

mai 7, 2010 1 comentariu

…Acum 24 de ani, exact pe 7 mai ’86, eram la Sevilla! Plin de vise. Astăzi, într-un birou, nu prea luminos, în București, la Telesport, mă simt încântat de amintiri și ros de griji. Vreau să mă bucur, acum, de Sevilla. Trecutule, dă-mi aripi, vreau să fiu fericit!…

…Am ajuns în frumoasa Andaluzie, luni 5 mai ‘86. Împreună cu regretatul Ioan Chirilă, profesorul meu de la „Sportul”. Numai noi doi ziariști. Pe atunci, exista un singur ziar de sport și două ore de emisiune la TVR… Am făcut drumul acceptați de delegația Stelei în avionul ei. Astăzi, așa ceva pare o utopie. Poate și mulți ziariști de scandal sunt de vină… Tot atunci, n-am avut un dolar diurnă. Alt lucru de necrezut, azi, nu-i așa?!… Eram, însă, fericit, chiar dacă am dormit în camera maseurului echipei noastre. Ultima noapte, cea a miracolelor, când Cupa Campionilor Europeni trona în holul hotelului Macarena, nici n-am dormit. N-aveam unde, căci veniseră soțiile fotbaliștilor și n-au mai fost locuri… A fost, însă, cea mai frumoasă noapte albă din viața mea. Cine putea dormi, atunci, de 7 mai?!…

…De la București, pe 5 mai ’86, prima aterizare a fost la Timișoara. O chestie tehnică a aeronavei rusești. Șampanie și pișcoturi. Și urări pentru Victorie. În delegația Stelei, mulți vorbeau despre Victorie. „N-avem ce pierde!”, suna imperativul categoric…

…În avion, de la regretatul Ion Alecsandrescu (unul dintre cei mai mari conducători de club pe care i-a avut România) am aflat că va juca Puiu Iordănescu, antrenorul secund al lui Emeric Ienei. I-am spus lui nea Vanea Chirilă. Ne-am dus la Imi Ienei. „Da, va juca, însă vă rog să nu dați la ziar”. Valentin Ceaușescu, în „echipaj” și el, a auzit discuția și ne-a zis sfios (da, sfios!): „Și eu cred că n-ar fi bine să publicați asta. N-ar mai fi surpriza noastră”… N-am dat un cuvânt în corespondențele noastre de la „Sportul” despre discuția din avion. Astăzi, oare?!…

…Miercuri 7 mai ’86, pe la prânz, au venit „întărituri” de la București. Nea Mache Ionescu și Gheghe Nicolaescu, colegii de la „Sportul”… Dan Voicilă, pentru Radio… Teoharie Coca Cosma, pentru Televiziune, Cristian Țopescu fiind suspendat cretin de conducerea de partid… Octavian Vintilă, Horia Alexandrescu, actorul Alexandru Arșinel… Ne-am fotografiat cu toții în hol la Macarena… Nu prea vorbeam despre meci, spaima se cuibărise în noi sub năvala suporterilor catalani de afară… Au venit și vreo douăsute de suporteri, fericiți ai sorții, chiar dacă mâncau de la pachet prin Sevilla, pe lângă uluitoare Catedrală Giralda… Douăsute la vreo 40.000 de fani ai Barcelonei…

… Cu mai bine de două ore înainte de a începe meciul, am plecat la stadion. Tot cu nea Vanea, tot împreună cu fotbaliștii. În același autocar! Ceea ce, astăzi, pare o poveste științifico-fantastică… Am stat, cu Ioan Chirilă, pe ultimele locuri, în spatele autocarului. Liniște de catedrală, toți priveam pe geam, parcă se auzeau inimile noastre cum bat, gata să spargă piepturile… În tăcerea aceea, deodată, în fața ușii deschise de la autocar, a apărut Valentin Ceaușescu. A înțeles, cred, tăcerea statuilor din autocar și a punctat cu glas sigur: „Îi batem cu 2-0, nu uitați asta! Mult succes!”… „2-0?!… E nebun!”, a zis în șoaptă nea Vanea. Și eu credeam că-i doar un pronostic cu bătaie psihologică… O clipă, însă, m-am trezit optimist și i-am zis, bâiguind, lui nea Vanea: „Să știi că mi-am luat costumul de la Zagreb, de acum 9 ani, când am fost cu Naționala să transmit pentru Televiziune. Am bătut cu 2-0, atunci, pe 8 mai!… Tot cu costumul ăsta am fost și la Leeds, cu Craiova, acum 7 ani. Am bătut tot cu 2-0!”. Cred că Ioan Chirilă m-a crezut nebun. A preferat să privească, prin geamul mașinii, orașul care alerga incandescent pe lângă noi…

…Meciul a fost un Vis. Care nu se poate povesti. Parcă a durat un an, un deceniu. Când s-a terminat, parcă eram mai tineri, parcă eram mai bătrâni. Urcasem în Legendă!… Îl mai văd, și astăzi, pe Regele Juan Carlos al Spaniei, la vreo cinci metri desupra mea și a lui Dan Voicilă. Privea departe, departe, cine știe unde… Nu cred că putea gândi, atunci… Alături, Valentin Ceaușescu radia de bucurie…

…Noaptea de după Triumf am petrecut-o în restaurantul de la Macarena. Cu Cupa Campionilor Europeni la intrare. La masă cu Duckadam, asaltat de armata de ziariști din toată Europa. Am fost primul care a făcut un interviu cu „Eroul de la Sevilla”. Dincolo de restaurant, de salonul Reginei Europei, impresari din toate colțurile voiau să-l momească pe Duckadam să rămână în Spania… N-au avut nico șansă…

…A doua zi, presa vuia. Pe prima pagină a unui ziar, pe stânga, un titlu mare, sub poza Regelui Juan Carlos: „N-am văzut în viața mea așa ceva!”. Duckadam apărase, doar, patru penalty-uri! Pe aceeași pagină I, în dreapta titlului „N-am văzut în viața mea așa ceva”, altul: „33 de români au cerut azil politic”! Zvoniștii lansaseră ideea că sunt și trei fotbaliști printre cei care nu vor să se mai întoarcă. Alertați, securiștii români au venit cu noaptea-n cap la hotel. Eram în hol, cu Ioan Chirilă, moțăiam pe fotolii, când cineva, un băiat cu ochi albaștri, l-a sunat de la Recepție pe Imi Ienei. Antrenorul Campioanei Europei a coborât furios: „N-a rămas nimeni din echipa Stelei, domnilor! Cum puteți crede așa ceva?!’…

…”Imi, chiar crezi că am câștigat noi Cupa Campionilor Europeni?!”. Întrebarea aceasta a sunat a doua zi de multe, foarte multe ori. O pun de fiecare dată când mă întâlnesc cu Emeric Ienei. I-am pus-o și în dimineața aceasta, de 7 mai 2010, la telefon. Minunea aceea nu se poate uita!… Este nu doar minunea Stelei, ci a fotbalului românesc… Ceea ce unii uită!…

…Pe 12 mai ‘86, Regina Europei a fost primită de secretarul general al Partidului, Nicolae Ceaușescu. Am fost acolo, cu nici două luni înainte să evadez din sistem, luând drumul lui Columb. La Palat, toți aliniați ca la garnizoană. „Conducătorul iubit” a ciocnit un pahar cu șampanie cu fiecare jucător, cu antrenorii, cu toți din staff-ul Stelei. Când a ajuns în fața lui Lăcătuș (care a transformat penalty-ul intrat în Istorie), l-a dojenit: „Și tu, să tragi atât de sus, că era să-mi sară inima de emoție!”… „Ia uite și la ăsta!”, am auzit o replică, parcă a lui Ilie Bărbulescu, și o clipă am crezut că ne va aresta pe toți…

…Acolo, la Palat, Echipa din „Noaptea Generalilor”, pe care, sunt sigur, n-o știu (sau au uitat-o!) mulți: Duckadam-Iovan, Bumbescu, Belodedici, Bărbulescu-Bălan (73’ Iordănescu), Majearu, Boloni, Balint-Lăcătuș, Pițurcă (112’ Radu II). Antrenor: Emeric Ienei. Nume de pus în ramă de aur!…

…Meciul acela nebun, 2-0 cu Barcelona, pe tărâm spaniol, la Sevilla, l-am revăzut de cel puțin 24 de ori în acești 24 de ani de la „Noaptea generalilor”. De atunci, în fiecare zi de 7 mai, retrăiesc aventura în Noaptea Minunilor. Și ridic o cupă cu șampanie! Dragă Imi Ienei, chiar a fost adevărat Visul acesta andaluz, din nemuritorul 7 mai ‘86?!…

Iarina Demian, Tudor și Ioan Chirilă

martie 27, 2010 Comments off

…Precizez de la bun început că această tabletă publicată, nu demult, într-o primă formă, redusă, în revista de mare tiraj „Taifasuri”, este o cronică sentimentală. N-aș putea scrie altfel despre oameni pe care îi respect de-o viață. Chiar dacă voi vorbi despre o recentă premieră, „O lume pe dos”, rămân fidel valorilor morale care mă încăpățânez să cred că nu s-au răsturnat chiar toate…

…În lumea de astăzi, absolut „pe dos”, Teatrul rămâne o oază de puritate și frumos, un veritabil drog moral. Pe care ni-l oferă, cu nobil sacrificiu, cei care se mai (z)bat pentru morala Thaliei, ignorând haosul de sensuri și abandonarea de principii. Un astfel de minunat trubadur al Teatrului este veșnic tânăra Iarina Demian, remarcabila Actriță de decenii bune, neobositul regizor din ultimii ani. Alături de ea, în ultimul deceniu, dedicat dramaturgiei americane, fiul cel mic, actorul și muzicianul în vogă Tudor Chirilă. Fiul cel mare, Ionuț Chirilă, și-a croit drumul său în Teatrul Viselor, care-i fotablul!…Pe toți trei îi știu și îi prețuiesc de-o viață. De când împărțeam aceeași chilie, la „Sportul”, cu profesorul de gazetărie și de Viață, întâiul lector al primelor mele texte dramatice, inegalabilul Ioan Chirilă, soțul distins al Iarinei și tatăl sever al lui Tudor, certat nu o dată la telefon că nu exersa suficient la flaut sau „corn”, ca și mediatorul între antrenorii de la Dinamo și feciorul lui cel mare, Ionuț…

…După ultimul succes, cu „Biloxi Blues”, de Neil Simon, premiera oferită de Iarina Demian și Tudor Chirilă, acum, în Sala Studio la Teatrul de Comedie, un spectacol realizat și cu ARCUB de cei doi creatori de Frumos („O lume pe dos”), înseamnă un triptic american de piese scurte. Dramaturgi mai puțin cunoscuți la noi, descoperiți de Tudor Chirilă, pe undeva, prin Singapore: Terrence McNally (cu „Preludiu și Liebestod”), A.R. Gurney („Problema”) și Christopher Durang („Naomi în camera de zi”). Ultimul autor mi s-a părut un veritabil Eugen Ionesco american, absurdul textului fiind potențat de jocul admirabil al Iarinei Demian, vulcan de neliniște și eseu de expresivitate. Actrița s-a contopit cu regizorul într-o atenție definitorie la orice detaliu, de replică, psihologie și costumație. O revedeam, fermecat, pe încântătoarea Iarina din „Cercul de cretă caucazian”, de Brecht, tot la „Comedie”, cu Sanda Toma și… prichindelul (de șase ani, pe atunci!) Tudor Chirilă, și din „Fuga” lui Bulgakov (în traducerea lui… Ioan Chirilă, care asigurase varianta română și pentru „Turnul de fildeș” la același teatru), cu genialul Ștefan Iordache, în regia de top a Cătălinei Buzoianu. N-a fost unica bucurie a serii.

…M-a cucerit și actul I, prin jocul excelent, nuanțat și vivace, total trăit artistic, ca gest și rostire, de Tudor Chirilă, interpretul unui rol extrem de greu. Al dirijorului chinuit până la sinucidere de vicii și gânduri, sub bagheta căruia ne fascinează Wagner, cu nemuritoarea operă „Tristan și Isolda”, abilitatea tehnică a regizoarei contribuind, aici, din plin la transfigurare. De altfel, muzica este aliatul Iarinei Demian în tot spectacolul, nemuritorul Handel făcând legăturile între cele trei acte (al II-lea, sub cota celor amintite!). Marius Drogeanu, Simona Stoicescu, Smaranda Caragea și Andrei Runcu, scenografia Ramonei Macarie și costumele Angelei Dumitrescu- în umbra celor doi…dirijori, însă într-un minunat joc de „orchestră”.