Mircea M. Ionescu

…Aștept Noaptea Învierii să-mi liniștească sufletul destul de zbuciumat în ultimele zile. Vor înțelege, oare, toți că lumina sfântă de Paște trebuie să ne facă mai buni, mai oameni?! Mă tem că ticăloșii nu mai știu ce înseamnă nici Sfintele Sărbători, chiar dacă se închină, ba mai merg și la biserică, așa, de ochii lumii, într-o păcătoasă starea de fariseism la modă. Treaba lor, dacă își închipuie că Dumnezeu nu-i va vedea…

…Premierul MRU ia palme după palme, în ultimele zile, de la realitate (nu de la Realitatea TV care l-a periat mai deunăzi). N-a terminat bine junele prim-ministru să decidă stoparea construirii oricărui bazin, căci, zlobozit-a dânsul, “Nu suntem un popor de înotători!”, că Naționala de polo pe apă (sport în bazin, ca să priceapă și premierul!) a reușit, după 16 ani, să se califice la Olimpiadă! Un veritabil miracol, având în vedere numărul piscinelor performante ale României, atât de multe de le termini numărându-le pe degetele unei singure mâini. După o asemenea performanță, înainte ca poloiștii români să plece la Londra, primul-ministru ar trebui să-și facă autoctitica. Nu cu parole, parole, ci dând un decret prin care să oblige fiecare județ să construiască bazine!… Cine face înot (nu neapărat de performanță!) este un om sănătos, domnule MRU! De ce vreți să avem un popor și mai bolnav?! Că de medicamente pentru amărăștenii societății nu vă prea îngrijiți…

…A doua “palmă” pentru MRU, afacerea “Cupru min”, o bișniță ce-a mirosit urât de la început și a eșuat surprinzător de repede. Credeam, naiv, că noul premier va avea grijă, dacă nu de sănătatea poporului, atunci măcar de bogățiile naturale ale țării, secătuite, și așa, pe doi țechini de șacalii politici care au folosit Puterea exclusiv pentru buzunarele lor și viitorul familiilor proprii. Zice-se că în bișnița aceasta premierul ar fi fost direct interesat, ceea ce n-ar surpinde pe nimeni. Numai că și această încercare a premierului de a se lăuda cu un succes (aici, economic!), spre a-și spori popularitatea, a dat greș. Pentru mine, aura intelectualului rasat care este MRU a început să pălească. Nu atât pentru inepția cu bazinele, cât, mai ales, pentru temenelele pe care i le-a făcut președintelui Băsescu la… Realitatea TV. Realitatea țării spune altceva, domnule prim-ministru!…

…Nu cred (dimpotrivă!) că premierul nu știe ce drame trăiesc giurgiuvenii în ajunul Paștelui, datorită a doi-trei portocalii-pământii care au blocat bugetul propriu al Consiliului Județean și se încăpățânează să conteste și decizia definitivă a Tribunalului!?! Să nu te intereseze că Spitalul Județean nu mai poate primi bolnavi, ba nu-i mai poate trata nici pe cei internați, că micuții cu dizabilitați din centrele speciale nu mai au nici mâncare, nici medicamente, că proiectele culturale au fost sistate, că s-au oprit activități în care s-au investit bani serioși, că oamenii fac zilnic mitinguri în fața Prefecturii strigând „Vrem să muncim, nu să cerșim!”, „Iubim teatrul, nu circul politic”, înseamnă mai mult decât nerușinare. Înseamnă ticăloșie!… Se spune că, simțind cum viața i se apropie de final, lebăda cântă sublim. Acum, când toate sondajele și dezertările portocalii anunță sfârșitul PDL-ului, lebădoii Puterii scot sunete sinistre, ticăloase. Mizerabil sfârșit…

…Trec pe strada fotbalului, unde două dintre candidatele la titlu, Dinamo (care a fost lider 20 de etape!?!) și Rapid, au început catastrofal returul. Culmea este că ele vor juca… finala Cupei României! Rapid pare că a ieșit din criza profundă, mai ales după acest 5-0 (!!!!!!!!!!!!) la Cluj, pe terenul liderului distanțat la 5 puncte, CFR, care, după umilimța istorică, a și schimbat antrenorul, (re)aducându-l pe Andone în locul lusitanului Costa („mâna” lui Ando s-a văzut în seara asta, la Ploiești, 1-1, cu Petrolul, deși a jucat în 10 oameni 52 de minute!). Cum trupa lui Lucescu-junior și-a luat biletul de finală, după o dublă victorie în fața Vasluiului (1-0, în Moldova, 3-2, în Giulești), logic, Rapid ar avea avantaj față de Dinamo, care s-a calificat după o victorie norocoasă (1-0, acasă) și un… eșec, aseară (1-2, la Mediaș). „Câinii roșii” au schimbat, în sfârșit, antrenorul, dar, în locul lui Ciobotariu l-au readus pe italianul Bonetti, care a cam tăiat frunză la câini după ce a plecat din „Groapă”. Semn că, la Dinamo, continuă criza de conducere!… Căci, numai această conducere a putut (re)achiziționa pe bandă rulantă „epave” (Pulhac, Moți, Scarlatache) și ține în lot vedete doar cu nume (Dănciulescu, Cătălin Munteanu, Alexe)… După calificarea de la Mediaș, citesc azi în două ziare că Bonetti l-a reinventat pe Dorel Stoica, omul care a reușit golul calificării!?! Păi nu și Dorel Stoica a fost în teren -penibil o repriză cât a jucat- la înfrângerea de acasă (1-3), cu Sportul Studențesc, primul SOS pe care conducerea clubului nu l-a recepționat?!…

…Miercuri, am fost invitat la o premieră („Doamna ministru”, de sârbul Branislav Nușici, piesă văzută în copilărie la București!) la… Teatrul din Ruse. Clădire modernă, superbă, trei săli minunate, cu acustică impecabilă. Premiera, un succes de public (Sala Mare, arhiplină!”), regizoral (Vladlen Alexandrov), cu câteva roluri de zile mari (Dina Loloșova, Iasena Gospodinova, Vențislav Petkov, Kăsio Stanev, Ralița Kostandinova etc.). Chiar dacă frumosul Ruse (primul oraș din afara României vizitat de mine, pe când eram licean!) are și el probleme (șomaj, populație în scădere), respectul pentru artă este la loc de cinste. Ruse, un oraș bogat spiritual!…

…Înaintea premierei de la Teatrul Dramatic „Sava Ognianov”, am bătut palma pentru un proiect româno-bulgar, coproducție între instituția din Ruse și Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu. Seriozitatea și entuziasmul noului director al Teatrului din Ruse, regizorul de top Orlin Diakov, mă îndreptățesc să aștept, din „Conul Leonida” bilingv, un Eveniment. Chiar dacă, deocamdată, la Giurgiu, nu există un leu pentru teatru!… Voi trece pe la oamenii cu suflet mare din Giurgiu și le voi aminti de o replică istorică: „Dați un leu pentru Ateneu!”. Se aude, cumva, și pe la Guvern?!

…Până atunci, din tot sufletul:
Hristos a înviat și Sărbători fericite!

…Vineri 9 martie. Iau drumul Galaţiului. Cu un tren-căruţă, Inter-Regional în noua denumire a învechitului CFR. Prin Buzău-Făurei, să pierdem timpul, vreo jumătate de oră să rămânem în pustiu, poate ca să admirăm zăpezile de altădată, pe unde, luna trecută, un rapid venind de la Dunăre a rămas peste 20 de ore sub viscol. Munţii albi s-au mai topit, însă urmele prăpădului hibernal încă mai sunt pe la Cilibia şi Rosseti. Am plecat singur la drum, spre un eveniment din viaţa mea. Este prima oară când drumul spre o premieră de-a mea îl fac fără să am alături măcar unul dintre cei de lângă inimă,  prieteni şi cronicari. Toată lumea are „probleme”, acesta-i scuza zilei…

…La Galaţi, pe scena de la „Fani Tardini”, la 9 martie 2012, are loc avanpremiera piesei „Puşlamaua de la etajul 13”, text onorat cu Premiul I, la 5 octombrie trecut, la Concursul Naţional de Dramaturgie-Comedie lansat de teatrul gălăţean. Ca un teatru care îşi respectă cuvântul (şi blazonul!), „Fani Tardini” (director Vlad Vasiliu) montează piesa premiată, ceea ce nu s-a prea întâmplat pe la alte teatre. Eu am trăit această tristeţe cu „Leopardul Mistreţ”, care câştigase Concursul de la Teatrul de Comedie!… Acum, sunt norocos şi fericit…

…”Puşlamaua de la etajul 13” a văzut luminile rampei, toamna trecută, pe 19 octombrie, la Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu. Un minunat one-woman show, cu formidabila Anca Sigartău, în regia lui Dan Tudor. Textul meu are propuse, în uvertura lui, trei variante regizorale: cu un singur actor, care să le joace din voce şi cu păpuşi pe celelalte (5-6) din piesă; cu un personaj dublat de imagini filmate cu cei apăruţi în povestea dramatică şi cu… toate personajele aflate în ecuaţie. La Galaţi, regizorul bulgaro-român Vili Perveli Nikolov a preferat ultima variantă, ba a mai şi inventat un personaj (Îngerul) necesar încântătoarei sale metafore în care a îmbrăcat textul.

…Avanpremiera de vineri 9 martie s-a ţinut într-o sală plină de invitaţi, cu sufletul şi mintea prinse de trama piesei. Spectacol excelent. Premiera oficială de a doua zi, sâmbătă 10 martie, tot cu sala plină, cei mai mulţi fiind plătitori. Un spectacol rar, într-un dinamism neîntrerupt, vesel şi trist, interactiv, plin de metafore şi idei regizorale alese, de sensuri şi semnificaţii subtile, cu scene, replici, gesturi aplaudate în cascadă, cu spectatori acompaniind din palme cântecele moderne ale interpretei principale sau lăcrimând la drama fetei părăsită de părinţi, colegi, profesori. Iar în finalul de zile mari, pe tulburătoarea muzică a lui Şostakovici, superbă încheiere de spectacol găsită de Vili Perveli Nikolov, în scenografia valorosului Nicolai Mihăilă (cei doi au realizat, cu peste un deceniu în urmă, un spectacol excelent-„Cimitirul păsărilor”, la Teatrul Mic), publicul, în picioare, a aplaudat minute în şir, ovaţionând actorii, regizorul, scenograful şi dramaturgul, chemaţi şi ei pe scenă. Un spectacol de mare ţinută estetică, în care Vili Perveli Nikolov a demonstrat „cum laudae” că a fost studentul celebrei Cătălina Buzoianu şi, deloc întâmplător, a câştigat, acum 5 ani, Marele Premiu la Moscova, cu un spectacol de Cehov (”Cerere în căsătorie”, montat la  Silistra, în Bulgaria)…

…Marele rol (”Puşlamaua”) urma să-l joace actriţa cea mai tânără din teatrul gălăţean, Petronela Buda, de nici trei ani ieşită din aula facultăţii de teatru. Şi a reuşit un rol extraordinar, pentru care trebuie să-i mulţumeacă Bunului Dumnezeu că i-a dat har şi lui Vili Perveli Nikolov că a ştiut să o ducă, prin răbdare, tact, îndrumre şi încredere, spre un rol care va deveni, sunt sigur, de referinţă. Cea mai tânără actriţă a teatrului gălăţean a împărţit cele mai multe aplauze, într-un sublim schimb de ştafetă a destinului, alături de… cel mai vârstnic actor de la „Fani Tardini”, veşnic-tânărul Gheorghe V. Gheorghe (Bunicul), Legendă a scenei, absolut senzaţional într-un rol mic pe care l-a făcut mare.

Chiar dacă, din condiţii obiective (repetiţii la alte viitoare premiere), regizorul nu a putut beneficia de prima garnitură de actori din teatrul gălăţean, Vili Perveli Nikolov a reuşit, în bună parte, cu trupa aflată sub baghetă să o asambleze fericit, într-o fervoare rară, o nobilă şi tinerească bucurie de a juca. Ca atare, sub aplauze, la final, Aureliu Bâtcă (Îngerul, Colegul de clasă, Securistul, Ataşatul Ambasadei americane), Veronica Păpuşă (Mama), Svetlana Friptu (Bunica, Doctoriţa), Petrică Păpuşă (Tata, Antrenorul de tenis), George Breabăn (Poliţistul), Ana Maria Ciucanu (Diriga, Judecătoarea, Sora şefă)…

…M-am bucurat enorm că Vili Perveli Nilokov (fost fotbalist la Slavia Sofia!) a găsit adevărata cheie a acestui text contemporan: salvarea ”puşlamalei” prin tenisul de câmp- refugiul ei în faţa sinuciderii ce-i dădea târcoale. Semn că sportul poate însemna încă o morală activă, el salvând tineri rătăciţi!…

M-am întristat că la şlefuirea piesei, de şase luni, am lăsat două- trei replici  devenite inutile, acum, la scenă. L-am rugat pe Vili să le elimine, ceea ce va scoate puţinii timpi neutri. Asta nu exclude şi strângerea spectacolului, fireşte, numai prin joc, reprezentaţii nu prea îndepărtate între ele…

…La avanpremieră, m-a onorat cu prezenţa şi Marius Stan, preşedintele Oţelului Galaţi, campioana ţării. Ar fi vrut să vină cu echipa la premieră, dar, la ora spectacolului din 10 martie, Oţelul avea meci împotriva Ceahlăului. A doua zi m-am întâlnit cu Marius Stan la o cafea, nu pe vasul Malnaş, unde trag de fiecare dată când ajung la Galaţi, căci sloiurile uriaşe l-au distrus. Ne-am văzut tot pe malul Dunării, împreună cu Vili Perveli Nikolov şi Nicolai Mihăilă, fascinaţi de personalitatea boss-ului campionilor. Nu puteam să nu-l întreb despre ceea ce auzisem prin teatru: că va candida, din partea USL-ului, la postul de primar al Galaţiului. Personal, cred că venirea lui Marius Stan ca primar ar fi o mare şansă pentru Galaţi. Pentru că orice om care a trecut prin fotbalul de performanţă are absolvită Academia Vieţii. Iar dacă Marius Stan a reuşit alchimie contemporană, transformând în aur naţional Oţel(ul), dacă a promovat pe prima scenă, în cariera lui de preşedinte, nu doar Iaşul, dar şi o echipă de cartier (Rocar), atunci sigur poate face minuni…

…Cel care a făcut parte, ca jucător (mijlocaş central), din echipa gălăţeană care a învins istoric marea Juventus Torino, preşedintele de astăzi al campionilor României, Marius Stan, vorbeşte total diferit de majoritatea politicienilor (sau politrucilor!). La el nu există vorbe, vorbe, ci planuri concrete, soluţii, surse de finanţare, viziune complexă, sinceritate, un optimism lucid. Reţin una dintre ideile lui: ”Să ai şansa să-ţi curgă Dunărea la poartă şi să nu valorifici acest dar al lui Dumnezeu e o crimă”!

I-am auzit pe doi-trei temându-se că viitorul primar Marius Stan va susţine mai mult fotbalul. Eu cred că trebuie să susţină întregul sport, căci el e pe tobogan (şi) la Galaţi. Cum cred că Marius Stan va susţine şi teatrul, întreaga cultură din Galaţi. Primul motiv de speranţă mi l-a dat când s-a ridicat şi a plecat de la masa noastră spre echipă. La o masă vecină era un grup de tineri, şapte-opt liceeni. Marius Stan s-a apropiat de ei şi le-a spus: ”Mergeţi diseară la teatru să vedeţi o piesă excelentă! E o piesă din lumea voastră!”… Nu-mi amintesc ca teatrul să fi beneficiat, cândva, de un asemenea sprijin moral…

…Am avut şi bucuria-tristeţea de a primi o carte tipărită de Editura Axis Libri din Galaţi, care s-a angajat să publice (şi a făcut-o spre lauda ei!) piesele care au primit Premiile I şi II la Concursul Naţional de Dramaturgie-Comedie. Din câte s-a anunţat, Premiul I l-a câştigat ”Puşlamaua de la etajul 13”, Premiul II revenind unui confrate gălăţean, Victor Cilincă. Pe coperta cărţii, surprinzător pentru mine, primul nume este al celui care a primit Premiul II?! Iar Premiul I (al lui… Mircea Popescu, în caseta cu ISBN-ul!?! Daţi-mi mielul, domnilor!) a devenit al… doilea pe coperta cărţii scoase în condiţii tipografice excelente. Mai mult, tot în volumul respectiv am citit că au existat… câştigătorii Premiilor, din câte știu eu învingătorul este peste tot în lume numai unul. Cel cu medalia de aur! Axiomă contrazisă, se vede, dintr-un neînțeles patriotism local…

…La fotbal, Steaua a câştigat, în seara aceasta, tot în deplasare, tot cu 1-0 (ca şi la Mioveni), meciul cu U Cluj. A jucat mai bine peste jumătate din meci, însă nu a arătat ca o echipă puternică, ea terminând gâfâind, cu şansă şi cu un Tătăruşanu în… noapte mare. Plus că a beneficiat şi de ciudăţeniile arbitrului Alexandru Tudor care nu a acordat clujenilor, cred, un penalty clar în final. Şi, uite aşa, Steaua nu mai pierde niciun meci cu Al.Tudor, U Cluj nu câştigă niciunul!…

…”Bomba” campionatului naţional de baschet a explodat, în seara aceasta, la Giurgiu, unde micuţa echipă C.S.Ş. a învins istoric o candidată la titlul naţional: 83-75 cu Baschet Club Timişoara!!! Am fost la meci. Delir. Americanii Khramer, Burrel şi Simms, sârbul Miljovici, românii Vlaicu şi Bivolaru, plus antrenorul Chris Terrell (un yankeu civilizat, cu răbdare şi idei) au scris o incredibilă pagină de istorie în briza Dunării…

… România a scăpat, zice-se, de ninsori. Se anunță, din păcate, inundații devastatoare. Și, totodată, o cumplită mocirlă politică. Se țes scenarii diabolice, în așteptarea alegerilor locale din 10 iunie. Puterea pare disperată și caută tot felul de scheme, mișcări (ne)populare… Se aruncă în presa scrisă și pe mai toate canalele TV tot felul de știri otrăvite, se lovește, cu nonșalanță, sub centură. Într-un “circ” național se pregătesc lovituri de teatru, ticăloșiile se țin lanț… Personajele lui Caragiale par simpli copii de mingi pe lângă fauna politică a României din acest 2012, Anul Caragiale…

…Unic în istoria Consiliului Județean Giurgiu, cu președinte penelist! Bugetul propriu i-a fost atacat în contencios de… prefectul județului, firește pedelist! Până să se judece (sper rapid!) oribila tărășenie portocalie, blocarea bugetului propriu al CJ lasă fără asistență socială vreo 800 de oameni (mulți copii printre ei!), Spitalul de Urgență- fără medicamente și alimente, stopează proiectele finanțate de UE în valoare de aproape 100 de milioane euro, cam 3.000 de oameni din subordinea CJ-ului riscă să nu-și primească salariile (și așa mizerabile), Biblioteca județeană, Muzeul, Centrul cultural Ion Vinea, Teatrul Tudor Vianu sunt condamnate la șomaj, dar cine mai are nevoie de cultură în mintea celor care nu știu că “Somnul rațiunii monștri naște” (Goya)?! Ce alte ticăloșii urmează?…

…În sâmbăta aceasta, ultima din februarie, portocalii, căzuți amețitor în sondaje, l-au atras de partea lor și pe guralivul Gigi Becali, după ce au încheiat un protocol și cu revoluționarii. Blonda-neagra i-a făcut ochi dulci (și) oierului-europarlamentar care a decis să susțină cu PNG-ul lui liliputan candidatul Puterii pentru Primăria Capitalei. Nu s-a anunțat cine este alesul “piratului”, se spune, doar, că va fi o surpriză. Un candidat pentru așa-zisul independent Sorin Oprescu, cel care a mai primit o bilă albă de la bucureșteni cu deszăpezirea rapidă, după ce a punctat cu Pasajul Basarab și Național Arena… Sigur, lăudărosul Gigi Becali jură să-l dărâme pe doctor, fiind doar, zice-se, dator pentru eliberarea de la “mititica”, de acum doi ani…

Dar cine să-l mai creadă pe becalistul gălăgios?! Nu turuia el înaintea meciului tur al Stelei cu Twente, la București, că “Îi batem cu 3-0 să uite de fotbal!”?!… Ca, înaintea returului din Olanda, să pronosticheze doar un…3-1 pentru jucăria sa… Că Steluța lui nu s-a făcut de basme nu mai contează. A fost 1-0 în ambele jocuri pentru cei din Țara Lalelelor, altfel o echipă bună, dar fără sclipici european. La fotbal, primăvara noastră europeană s-a încheiat în plină iarnă…

…Mă apucă lehamitea când văd piruetele unor ziariști. Până mai ieri aruncau numai cu vitriol în Cotroceni și Palatul Victoria (în fapt al Înfrângerii), acum au îndulcit vizibil tonul, critica luând-o spre cei de la USL! Să fi cerut fostul șef al spionilor dosarele unor ziariști sau să fi schimbat aceștia macazul din proprie inițiativă?…

…Două săptămâni în Florida… Două zile la New York… Două ore la Paris… Acesta a fost super-concediul meu de iarnă, între 20 ianuarie-4 februarie…

…Ploaie îngheţată… Zăpezile (nu de altădată, cum ar fi spus Francois Villon!) urmărite, iniţial, pe Internet, din Miami, într-o Românie bocnă… Viscol de coşmar, care m-a sechestrat, pentru trei nopţi, în Teatrul Tudor Vianu din Giurgiu… Aceasta a fost reîntoarcerea mea acasă (sau “niciunde”?, cum spuneam în titlul unei piese de acum vreo 13 ani)…

…A căzut, în sfârşit, Guvernul Boc! O primă victorie a străzii, cum au spus cei mai mulţi despre frumoşii nebuni din Piaţa Universităţii. Peste 400 de mesaje găsite pe e-mail-ul meu spun că oamenii nu sunt mulţumiţi doar cu această cădere şi cer “Jos Băsescu!”… “Piratul de la Cotroceni” (nu din Caraibe!), în schimb, l-a trimis la Palatul Victoriei (deocamdată al Înfrângerii!) pe…şeful spionilor (SIE, of course!), Mihai Răzvan Ungureanu. Automat mă gândesc că, înainte de a deveni preşedintele SUA, Bush-senior a fost şeful CIA…

…Revin în Florida, după trei ani. Am mai vizitat-o de trei ori. Fireşte că m-a încântat de fiecare dată. De data aceasta, însă, m-am îndrăgostit de ea. Poate şi pentru că feciorul meu cel mare, minunatul Ducu, şi-a luat concediu şi mi-a oferit cea mai frumoasă vacanţă din viaţa mea. M-a plimbat prin toată Florida…

…Cu airboat-ul printre aligatori, egrete şi pelicani, în celebrele mlaştini din Florida, Everglades, nu departe de…Napoli (Naples, în limba locurilor!)…

…La St.Petesburg, nu în Rusia, ci în frumosul orăşel, aflat la 262 de mile de Miami (o milă=1,6 kilometri), în vestul statului, lângă Golful Mexicului, acolo unde inegalabilul cadou al lui Ducu s-a numit Muzeul Dali, uluitorul pictor spaniol care mi-a fascinat tinereţea şi m-a făcut să iubesc teatrul absurdului. Muzeul este o adevărată nebunie, merita numai pentru el să zbor 13 ore de la Bucureşti la Miami, cu escală la Roma, unde, în 1986, am fost cerşetor de libertate…

…Orlando înseamnă pentru mai toată lumea “Disney World”! Am ajuns nu în Magic Kingdom Park, bucuria copiilor, ci la Epcot, tărâmul din altă lume, cea a minunilor ştiinţei şi tehnicii, fascinaţia maturilor cu suflet de copil. Am petrecut 12 ore de vis şi aventură, am crezut că zburăm în spaţiu, în universul imaginaţiei şi inovaţiilor, al energiei, am gonit ţipând, cu peste 120 la oră, în circuitul maşinilor moderne, a înflorit bucuria de copil revăzându-l pe Nemo, delfinul celebru, adus sub ochii noştri într-un petec de mare în acvariul uriaş, dar şi pe Michael Jackson, într-un 3D de prin anii 80, am traversat uluiţi flora planetei Terra, ne-am plimbat cu bărcile vikingilor (la Pavilionul norvegian) şi ne-au cântat vestiţii mexicani mariachis în templul aztec, ca în pavilionul yankeilor să fim uimiţi de “Aventura Americană”, un nemaiîntâlnit spectacol de teatru, cu Benjamin Franklin şi Mark Twain, despre care voi scrie mai mult în revista “Taifasuri”… Mă întreb, mut de bucurie, şi acum, după două săptămâni, dacă am trăit, oare, eu, asemenea momente dintr-un film pe care ar fi invidioşi şi cei de la Hollywood?!…

…Am dat o raită de două zile şi la New York, Babilonul meu minunat de 13 ani, timp să-mi revăd prieteni (ziariştii Grigore L.Culian şi Vasile Bădăluţă, scriitorul Gabriel Pleşea), rude, să urc în fugă, la etajul 86, în Empire State Building, devenit cea mai înaltă clădire dintre Zgârie Nori după distrugerea “Gemenilor”, deschisă turiştilor până la 2 noaptea… New York, mon amour, univers halucinant, aceeaşi beţie de culori, îmi eşti în sânge, chiar dacă, acum, sunt îndrăgostit de Florida… New York-ul cel atât de aglomerat şi agitat faţă de Florida cea liniştită, mereu sub soare, înseamnă un alt ritm de viaţă, mereu o filozofie a şocului, după trei ani descopăr uimit alte clădiri imposibile care sprijină cerul, pe celebra 42 Street, în Times Square, unde lăsasem veritabile magherniţe cu tot felul de sexy-shop-uri… După 35 de ore, părăsesc Big Apple, oraşul în care am fost “taximetrist de noapte”, în cea mai importantă Academie, cea a Vieţii, plec cu sufletul plin şi cu o lacrimă pentru chinurile trecutului, convins că voi reveni curând, cu piesa mea montată la Teatrul Tudor Vianu Giurgiu, spectacolul “Puşlamaua de la etajul 13″, cu o încântătoare Anca Sigartău…

…Ultimele două zile în Florida. Bat în toate direcţiile, cu Ducu şi prietena lui Karina, “Veneţia Americii”, Fort Lauderdale, şi apoi îmi pun Atlanticul pe umeri, având în faţă cea mai scumpă plajă, cea din South Beach Miami, paralelă cu Ocean Drive, unde şi-au cumpărat vile, ca din filme, Madonna şi De Niro, Versace şi Beckham, şi câţi alţii, nababii de ultimă generaţie şi-au tras un cartier de palate cubiste peste drum de Ocean Drive, unde ajung la casele lor cu vaporul (!?!), toţi visează un tunel pe sub Ocean, acum, când s-au şi început lucrările la unul…

…Vineri 3 februarie este ultima mea zi americană. La ora 1 PM, sunt în Oceanul Atlantic, cald şi senin, la ora 2:50 PM mă văd cu Ducu, să luăm ultimul lunch la un restaurant cubanez, nu departe de Muzeul erotismului mondial, unde e o expoziţie intitulată atractiv “Rembrand şi secretele lui erotice”, de ce n-am descoperit chestia asta înainte să iau drumul Europei?! La 3:45 PM, plecăm spre aeroport, traficul a început să devină coşmar, Ducu şofează, însă, de parcă ar fi Schumacher, ajung la timp la îmbarcarea în cursa Air France de Paris. Las Miami la plus 28 de grade Celsius. La Bucureşti, s-au anunţat minus 21 de grade. Celsius!… Nu o spun cu cinism, doar mă duc să mă întâlnesc cu Viscolul care a furat şosele, case, oameni…

…Zbor excelent peste Ocean, în noapte, dar nu pot fura niciun minut de somn. Refac vacanţa mea inegalabilă din Florida, mă tot gândesc la Ducu şi plâng de fericire, Doamne, ce flăcău minunat am!… A meritat tot chinul meu în Lagărul din Italia şi din office-ul galben, noaptea, la New York, unde am simţit pistolul la tâmplă şi am văzut lama cuţitului apropiidu-se de mărul lui Adam… Opt ore până în capitala Franţei trec, totuşi, uşor. Până la cursa de Bucureşti mai am, însă, de aşteptat peste şase ore!… Nu pot rămâne prăbuşit într-un fotoliu pe aeroport, aflu că, de la Terminal 2, e o cursă directă de autobuz până la Opera din Paris, costă numai 10 euro, într-o jumătate de ceas ajung în centrul Oraşului Luminilor… Parisul rămâne mereu Paris, mai ales că este o vreme de primăvară, mă plimb cam două ore fericit, ajung la Trocadero, mă răsfăţ cu o cafea din pumnul meu de euro, în centru, gata, înapoi la aeroport… La gate F 51, aud vorbindu-se româneşte, unul în limbaj de mahala, alţi doi înspăimântaţi de “ploaia îngheţată” şi “nămeţii lui Iglaş”, aterizăm, însă, normal, ajung acasă în vreo 40 de minute, la ora 20:45. La Universitate, sâmbătă 4 februarie, seara, deşi e frig, 20-25 de oameni cer căderea Guvernului şi a lui Băsesescu! Luni 6 februarie, Boc va cădea…

…Luni 6 februarie, posturile TV şi canalele de radio anunţă că vine Infernul alb. Cutez, totuşi, să plec la Giurgiu. Am promis că pe 6 februarie voi fi la teatru. Se iese cu greu din Bucureşti, cu un autocar, multe maşini mici sunt oprite la ieşirea din Capitală. Ajung la Dunăre, după o oră şi jumătate, cu 35 de minute mai mult decât se face pe drum de vară, toamnă, primăvară… Mi-era dor de Giurgiu, a doua mea casă, merg să văd Dunărea uitată aproape trei săptămâni, vama cu bulgarii s-a închis, sloiuri mari, sub viscol, împart fluviul într-un caleidoscop sinistru… La teatru, dau un vin fiert, să uităm de ger şi de lama viscolului care vrea să ne taie faţa, îmi revăd fericit colegii şi noii mei prieteni de un an şi jumătate, unii suflete din scripturi alese, dincolo de teatru simt, deodată, potrivnici (!?!) doi oameni pe care i-am preţuit mult, vor să mă convingă, în miez de zi, că afară e noapte, n-au nicio şansă, “Nu mor pescăruşii când vor porcii mistreţi”…

…Luni seara nu pot pleca la Bucureşti. Drumul este închis. Dorm confortabil în teatru, în una din cele două camere ale frumosului mini-hotel cu care inimoşii mei colegi m-au aşteptat. Nu pot pleca nici marţi noapte… E miercuri noapte, 8 februarie, şi scriu aceste rânduri din camera de la teatru… De la Giurgiu la Bucureşti sunt numai 62 de kilometri!…

…Unde eşti Florida, ultima mea dragoste?!

…Prima săptămână din ultima lună a agitatului 2011 mi-a oferit zile de neuitat. Patru zile într-o Vienă plină de culorile și cântecele Sărbătorilor înseamnă pentru oricine un dar divin. N-am fost, însă, în Țara Valsului, pentru turism, ci pentru teatru, invitat la Festivalul organizat de Geirun Țino, directorul de la Pygmalion. O mini-copie la Festivalul Teatrelor Dunărene, ținut la Giurgiu, între 14-17 noiembrie, cu trupe din Galați, Brăila, Silistra (Bulgaria), Viena și, firește, Giurgiu. Acum, în buricul capitalei Austriei, la Teatrul particular Pygmalion, Festivalul Teatrelor Dunărene Românești, între 2-9 decembrie. Două teatre din aval, pe Dunăre, “Fani Tardini”-Galați, cu “Woyzeck”-ul celebrului G. Buchner, și “Tudor Vianu”-Giurgiu, cu “Pușlamaua de la etajul 13″ a semnatarului acestor rânduri. Ca excelenta Adriana Trandafir să deschidă balul cu recitalul “Pasărea măiastră-Maria Tănase”. Cum directorul teatrului gazdă este un cunoscut regizor româno-austriac, logic să existe și două piese în limba germană, oferite de organizatori, “Puff” (“Bordelul”), de Barylli, pusă în scenă de Geo Țino (și prezentată și în Festivalul de la Giurgiu) și “Ein one-night-stand”, de Daniel Felsner, o recentă premieră (neașezată încă), montată de regizorul româno-austriac Dan Stoica. Lumea-ntreagă e o scenă, indiferent de dimensiuni și vârste…

***

…”Pușlamaua mea de la etajul 13″ s-a jucat în două seri. Și a însemnat, fără exagerare, un triumf, care se datorează, în principal, formidabilei actrițe care este Anca Sigartău. Noul spațiu de joc, decorul schimbat din motive obiective, publicul diferit au reprezentat o provocare al cărui efect au fost aplauze și ovații de aproape nouă minute!!! Iar dacă sala plină a fost una mică, una mignon, ca la orice Studio, prezența a însumat nume mari ale scenei internaționale: valoroasa mezzosoprana Ruxandra Donose, fermecătoarea Ecaterina Coresi (noua Contesa Mariza a Vienei), ilustrul bas și profesor de canto în lumea-ntreagă, Theodore Coresi… Seara a doua a reprezentat un uluitor triumf al inteligenței actorului, în spectacolul interactiv, asupra a doi pseudo-spectatori aroganți sau nod-în-papură. Anca Sigartău a demonstrat nu doar că este o actriță de mare sensibilitate, dar și de-o inteligență rară. Cred că, joi seara, la Viena, în postura creată de cei doi români care, ajunși pe lângă Prater, au încercat să privească de sus o super-actriță, opt interprete din zece s-au fi pierdut cu firea. Forța argumentului rațiunii Ancăi Sigartău a triumfat în fața argumentului forței verbale de gang…

***

…După marele succes al “Pușlamalei de la 13″ în capitala Austriei, un om de-al casei mi-a aruncat un compliment învăluit într-o deplasată superioritate vieneză: “Nu visai tu să ai un asemenea succes ca dramaturg în afara României!”… I-am replicat calm, în câteva cuvinte: “Bătrâne, mi s-au mai jucat piese și la Chișinău, New York, Bridgeport și Stockholm!”. Atât i-am spus… Să mă laud că, la New York, am avut o sală cu 450 de oameni în extaz la “Beethoven cântă din pistol”, piesa mea prezentată de Teatrul Satiricus din Chișinău, în regia excelentului Sandu Grecu?! Sau că la “Turnătorul și Actrița”, jucată nebun de teatrul giurgiuvean, a trebuit să plătesc amendă pentru că se depășise cu mult capacitatea (410 locuri) sălii?! Sau că, la premiera absolută a piesei “Beethoven cântă din pistol”, la Chișinău, în aprilie ’95, s-au adunat în fața teatrului peste 600 de oameni (dublul capacității sălii!), ceea ce a făcut să se programeze pe loc un al doilea spectacol peste 24 de ore?! Fiecare din cele trei spectacole jucate la New York, Chișinău și Viena a însemnat un mare succes pentru mine. Copiii nu se compară. Ei înseamnă acea combustie rară pentru suflet…

***

…Viena, orașul unde, cândva, se spunea că românii mănâncă lebede, m-a făcut, în acest decembrie 2011, să fiu mândru că sunt român. Nu doar pentru că publicul de la Pygmalion a însemnat unul de elită. Ci și pentru că vienezii m-au tratat cu zâmbet cald aflând că sunt din România… Și pentru că în metrou sau în tramvai n-am mai întâlnit cerșetori sau șuți din Țara lui Dracula… Dimpotrivă, mulți tineri români, stilați, veniți în Țara Valsului să devină cineva… Am întâlnit un singur cerșetor, culmea, în campusul universitar de lângă superba Primărie. Alți doi de-ai mei, de-acasă, încercau să câștige cinstit un bănuț. Unul vindea reviste, altul cânta la vioară, nu departe de Catedrala Verit. “Trăiască fotbalul!”, a tresărit scripcarul bătrân, recunoscându-mă din lumea fotbalului… “Hai, Rapidul!”, i-am răspuns eu la salut, dar el a replicat sec: “Copos e un fâs!”… Și și-a vărsat oful în acordurile viorii, într-o “Rapsodie Română” interpretată cu fervoare și chin. L-am salutat cu drag și i-am strecurat un euro în șepcuța lui de rapidist necăjit…

…Am fost și la un restaurant românesc din Viena. la “Delta Dunării”. Interior plăcut, personal, însă, jenant. Țipete peste capetele mesenilor, vorbe necontrolate, nepoliticoase, mâncare parcă neterminată… Când am cerut o carafă cu vinul casei, gândindu-mă la minunatele podgorii ale Dobrogei, mi s-a recomandat ceva de la o cramă… austriacă!?! Norocul nostru e că n-am zărit picior de austriac, pe acolo… Nu voi umbri, însă, imaginea cu ospătarul-gură-mare și cei doi spectatori-români-care-îi-privesc-de-sus-pe-cei-de-acasă. Pe ei, i-am și uitat…

***

…Triumful (și) în Austria al Ruxandrei Donose, al soților Ecaterina și Theodore Coresi, mini-festivalul de teatru românesc de la Pygmalion, zămislit de Geo Țino, născut la Brăila, fantastica transfigurare a Ancăi Sigartău, dialogurile la un punch (băutura la modă, de Sărbători, de 3,90 euro, un fel de vin fiert cu tot felul de mirodenii) și la “Mozart”-ul (tot de 3,90 euro!) de la Cafeneaua celebrei Opere, mi-au spus că Viena ne privește, astăzi, altfel pe noi, românii. Patru zile, la Viena, am fost sincer mândru că sunt român…

***

…Am revenit la București, fericit și trist, cu mijlocul în cârpe. Aproape 20 de ore nu m-am dat jos din pat. Cutezasem să urc din nou, după decenii, cele 343 de trepte de piatră și să le mai și cobor, în Stephansdom (Catedrala Sfântul Ștefan), ca să văd Viena de la înălțimea de 67 de metri. Este ea tinerețea o stare de spirit, dar trupul nu mai ține cont de metafora aceasta dragă mie. Și totuși, sâmbătă seară, mi-am cărat trupul la Sala Palatului, să-mi regăsesc adolescența. În sublimul concert susținut de Adamo, belgianul de origine italiană care a fascinat generații, nu doar pe cea a anilor ’60. Sala arhiplină a întinerit brusc sub vocea minunată a lui Salvatore Adamo, sub acordurile șansonetelor, tangourilor, ale hiturilor care nu vor să apună. Cum să nu simți viața renăscând în tine reascultând “Dolce Paola”, “Vous permettez Monsieur”, “La Nuit”, “Les filles du bord de mer” și câte alte bijuterii muzicale. La un moment dat, văzând că se fac două ore de când a început super-recitalul (care a ținut două ore și un sfert), un spectator a strigat din primele rânduri ale sălii: “Tombe la Neige!”, titlul celebrului hit. La care veșnic-tânărul Adamo a zâmbit și a replicat: “Credeați că Adamo putea veni la București fără să aducă zăpada?!”. Peste câteva clipe o mare de oameni era în extazul Căderii de Zăpadă. În momentul acela am început să plâng. Fericit de adolescența mea vrăjită de Adamo, de anii aceia când zăpada era roz și avea zbor fierbinte de pescăruși, ușor apăsat de anii de acum, când zăpada parcă vine neagră, rece și grea… Tombe la Neige, Doamne, ce cântec de viață!…

…Ultima mea piesă de teatru scrisă, “Pușlamaua de la etajul 13″, aureolată cu Premiul I la Concursul Națion al de Dramaturgie, Galați 2011, a văzut lumina rampei, la Teatrul “Tudor Vianu” din Giurgiu. Cu o Anca Sigartău minunată și cu regizorul Dan Tudor îmbrăcat în neașteptată metaforă. În 12 zile, trei reprezentații, ultimele două cu casa închisă, poate și pentru că se joacă la Sala Studio. Pe 17 noiembrie “Pușlamaua” va apare în Festivalul Teatrelor Dunărene, la Giurgiu, iar în 20 noiembrie va vizita Bucureștiul, mai exact Sala Studio de la Nottara. Bucurii sincere pentru dramaturgul care, deși cam moare de foame, azi, în România, este bogat sentimental…

…Am așteptat cu bucurie Festivalul Național de Teatru (FNT) unde, prin bunăvoința UNITER-ului, am avut invitații la multe spectacole rare. Cel mai mult mi-au priit, însă, ca microb de teatru, colocviile de la Teatrul Act, numite “Divane”, unde am traversat perioade, stiluri și idei din teatrul românesc cu un evantai de regizori minunați, ca Ducu Darie, Victor Ioan Frunză, Laszlo Bocsardi, Alexander Hausvater și tânărul Radu Alexandru Nica. N-am vibrat, în schimb, cum mă așteptam, la “Cehoviziunile” reputatului Andrei Șerban, cu trei spectacole Cehov în gală. Cele “Trei surori” montate la Budapesta, în spectacolul ce a deschis Festivalul (!), au lunecat în eclectism ideatic, iar în “Ivanov”-ul de la Bulandra s-a răcnit cam două ceasuri din cele trei ore și jumătate cât a durat reprezentația. Aș numi acest “Ivanov”, ca o alternativă la superbul “Țipete și șoapte” montat excelent de marele regizor la Cluj, drept “Răcnete, palme și pumni”. Altceva decât Cehov… Problema este alta. În pauza “surorilor budapestane”, când destui spectatori plecau acasă, doi cronicari cunoscuți vorbeau în șoaptă: “Dacă ar fi fost un regizor tânăr, praf îl făceam!”. Aceasta-i drama: dacă Andrei Șerban este un mit, de ce nu-i considerat om, cu firești perioade de eclipsă, și i se acceptă orice?! De ce nimeni nu-i șoptește discret despre ghiveciul de idei, țipete și lungimi nepermise?! Unde este inegalabilul critic dramatic Valentin Silvestru?…

…Las una dintre patimile mele fără de sfârșit, teatrul (fericit, totuși, de acest FNT!) și trec la cealaltă pasiune, fotbalul. Barbarie în direct, acum o săptămână, la Ploiești, unde un descreierat numit greșit suporter petrolist a intrat în teren, neoprit de nimeni (!?!), și l-a lovit criminal pe Galamaz, de la Steaua. Până să fie huliganul mobilizat și trimis la arest, unde îi este locul, portarul Stanca și, mai ales, fundașul sârb Martinovici l-au lovit bestial cu picioarele. Culmea este că s-au găsit chiar doi-trei ziariști care să elogieze barbaria lui Martinovici, decretându-l erou!?! Jenante judecăți de valoare, penibilă confuzie de moralitate…

…Caruselul antrenorilor trădează graba-strică-treaba din fotbalul românesc, cu cătușe zornăind la ușile Federației și Ligii. În ultima săptămână, Astra l-a pus pe liber pe Șumudică, la primul eșec din campionat, după o serie nesperată, și l-a readus, după aproape trei luni, pe Selymeș. Care fusese dat afară de la FCM Tg. Mureș. Iar Șumudică a ajuns la Brașov, ca la Tg. Mureș să fie uns (pentru cât timp, oare?!) italianul Trombeta, cel dat afară, anul trecut, de CFR Cluj, unde obținuse destule rezultate notabile!… Aceștia-s conducătorii din fotbalul nostru șchiop…

…Apropos de CFR Cluj. Putea câștiga, sâmbătă seara, derby-ul cu Dinamo, după ce a întors rezultatul, de la 0-1. Cum “legiunea străină” de sub Feleac n-a fructificat sfertul de oră de foc de după pauză, se freacă și acum la ochi și se întreabă dacă-i adevărat? Da, Dinamo a câștigat, cu 3-2, prin “dubla” lui Marius Nicolae, din final, prin penalty-ul (regulamentar!) transformat și golul de mare atacant din ultimele 60 de secunde ale prelungirilor. Nu zic că Dinamo a fost mai bună, știu, doar, că echipa bucureșteană a învins după aproape patru decenii pe terenul CFR-ului clujean. Și mai susțin că penalty-ul prin care “câinii” au egalat a fost corect, așa încât patronul echipei cu doar doi jucători români titulari, Paszkany, se poate apuca de crescut capre, din moment ce a zis că va face așa ceva, dacă penalty-ul acordat de arbitrul Tudor pentru dinamoviști (că a dictat unul și pentru clujeni!) fost corect. A fost 100% corect, domnule Paszkany! Exista un oier în campionat, iată și un crescător de capre…

…Festival de teatru (și) la Galați. Cel național de comedie. Între 2 și 9 octombrie, cu 10 teatre și 11 spectacole. “Odeon”, “Nottara”, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul Mic, din București, Naționalul ieșean, “Tudor Vianu” din Giurgiu, “George Ciprian” din Buzău, basarabenii din Cahul, “George Bacovia” din Bacău și, firește, “Fani Tardini” din Galați. Din păcate, Teatrul “Jean Bart” din Tulcea și-a anunțat abandonul la jumătarea Festivalului! Între cele 11 spectacole, numai 4 (patru) cu texte românești: giurgiuvenii, cu “D’ale Carnavalului” de I.L. Caragiale, în regia lui Dan Tudor; gazdele, cu “Fiarele”, piesa lui Virgil Tănase, montată de autor, și “Conul Leonida față cu reacțiunea” de I.L. Caragiale; “Odeonul” cu “Natură moartă cu nepot obez”, piesa ieșeanului Ion Sabdaru, montată de Eugen Făt.

…Bucuria mea cea mare, la acest Festival, a venit miercuri 5 octombrie, când s-au decernat Premiile Concursului național de dramaturgie-comedie. Din cele 20 de texte primite la Concurs, piesa mea “Pușlamaua de la etajul 13″ a obținut laurii supremi. Al doilea Premiu I din cariera mea de dramaturg, după cel câștigat anul trecut, la festCo, cu “Leopardul mistreț”, piesă nemontată încă. De data aceasta, Premiul I și fără bani, răsplătit cu o diplomă, un buchet de flori, o carte (“Filmul American”!) și promisiunea că piesa va fi pusă în scenă de teatrul gazdă. Al doilea meu Premiu platonic (deocamdată) din acest an, după “Nu mor pescărușii când vor porcii mistreți”, care a obținut medalia de argint la concursul “Goana după fluturi”, la Rm. Vâlcea. Nu sunt sigur dacă “Pușlamaua de la etajul 13″ se va monta anul acesta (la anul?) la Galați, însă sper că el va fi lansat la public, până la finele lui octombrie, în briza Dunării, la…Giurgiu. Cu excelenta actriță Anca Sigartău într-un one woman show de zile mari și cu Dan Tudor la pupitrul de regie. Și nu uit că regizorul Geirun Țino m-a anunțat, acum vreo lună, că i-a plăcut foarte mult scriitura, vrea să o traducă în germană și să o monteze la teatrul său Pygmalion, din Viena. Cum am mai primit semnale, înainte ca piesa să fie aureolată de Marele Premiu de la Galați, și de la alți regizori din Arad, București, Chișinău, Iași și Vidin, interesați să pună piesa în scenă. O piesă actuală, pentru copii, părinți și profesori, despre singurătatea unei fete mutilată de certurile și orgoliile mamei și tatălui, despre dezinteresul celor din jur față de o elevă ajunsă în pragul sinuciderii, uitată de colegi și profesori, întrebări dure ale unei generații puse familiei, școlii și oficialităților. O piesă despre refuzul unei tinere de 15 ani de a-i acuza pe alții pentru a se scuza, despre forța morală a celei considerată superficial “pușlama” și colacul de salvare ce poate fi sportul (tenisul în piesă). O piesă veselă și tristă despre zilele noastre.

…Mi-am permis o mărturisire la decernarea Premiului de la Galați. Pentru mine Concursurile de dramaturgie înseamnă stimulente morale serioase, metoda de a-mi exploata la maximum puținul timp liber pentru a mai și scrie. Anul acesta, spre exemplu, am comis trei texte pentru Concursuri de dramaturgie (la cel de la Timișoara truda mea n-a obținut nicio recunoaștere!). Piese care, după trimiterea la data fixată spre jurizare, au fost rescrise și șlefuite de cel puțin trei ori. Dincolo de onorantele premii, vizate firește, știu că mi-am asigurat material primă pentru o nouă carte de teatru…

…Nu știu dacă remarcabilul om de cultură Tudor Vianu, nume de rezonanță europeană, a fost vreodată la Chișinău. Am văzut, însă, marțea trecută, în capitala Republicii Moldova, teatrul care, de vreo trei luni, îi poartă numele aclamat pur și simplu la finele spectacolului cu piesa “Tangoul de Adio”, de basarabeanul Val Butnaru, în regia valorosului Emil Gaju și interpretarea minunată a actorilor giurgiuveni Vasile Toma și Giulia Ionescu. Teatrul din orașul natal al lui Tudor Vianu, din briza Dunării albastre, a închis “cum laudae” Festivalul dramaturgiei basarabene, pe malul Bâcului, la Chișinău. Un veritabil eveniment teatral, cu 16 piese scrise de 11 autori basarabeni, cu 12 teatre prezente în concurs, 8 din Republica Moldova, 4 din România (Botoșani, Cluj, Giurgiu și Iași). Multe spectacole de mare ținută artistică, oferite de 12 regizori (un singur român, Alexandru Arion, din Cluj!), stiluri diferite, limbaj scenic divers, clasic și modern, interpretări notabile. Gazdele au dezvoltat fațetele teatrului-protest, politic, chiar expresionist, amintind de acel cutremurător tablou “Strigătul”, al lui Edward Munch. S-au impus câteva spectacole de mare curaj și profunzime politică (“Țara asta a uitat de noi…”, “Made in Moldova”, “Cu bunelul, ce facem?”, “Eu cu cine votez?”, toate în regia extraordinarului om de teatru Sandu Grecu, la “Satiricus Ion Luca Caragiale”). Dar și comedia de calitate s-a remarcat, în special prin remarcabilul spectacol “Ultimul Suțțo”, de Dumitru Crudu, în regia excelentului Alexandru Vasilachi, adus în Festival de Teatrul “Mihai Eminescu” din Botoșani. Și stilul metaforic și-a trăit clipe de extaz, impresionând amintitul “Tangoul de Adio”, dar și “Fotografii cu clovni invizibili” (tot de Val Butnaru), prezentat de trupa clujeană, “Pomul vieții”, de Dumitru Matchovschi, în regia lui Alexandru Cozub, la Teatrul Național “Mihai Eminescu” din Chișinău, ca și “În container”, de Constantin Cheianu (prezent cu patru piese în concurs, urmat de Val Butnaru, cu trei texte!), o montare modernă de ținută, prezentată de regizorul basarabean Radu Ghilaș, cu frumoasa echipă a Ateneului Tătărași din Iași. Fascinant spectacolul “Cobora un cățeluș din cer”, de Iulian Filip, în regia Gabrielei Lungu, prezentat de Teatrul de copii “Guguță”, mișcătoare și producția de la “Casa Actorului” Unitem, “Mitică-i omul nostru”, de Mihaela Perciun, autoarea unei piese dure despre rătăcirea tinerilor de astăzi (și) din Basarabia.

…Timp de șapte zile, Juriul a notat fiecare spectacol, pornind de la text, fără a putea omite aportul decisiv al regizorilor și actorilor. Pentru acordarea singurului Premiu, s-a folosit evaluarea secretă, cu note de la 1-l0 puse fiecărui spectacol de cei cinci “juriști”. Finalul avea să fie unul absolut spectaculos, ca întregul Festival, cu…doi câștigători! Căci “Ultimul Suțțo” (prezentat de Teatrul “Mihai Eminescu” Botoșani) și “Tangoul de Adio” (oferit de Teatrul “Tudor Vianu” Giurgiu) au totalizat același număr de puncte: 48,5! Pe locul secund-”Made in Moldova” (42 de puncte), pe treapta de bronz-”În container”-41 de puncte (ambele texte semnate de Constantin Cheianu, marele învins). Imediat sub podium, “Fotografii cu clovni invizibili” (40,5 puncte) și “Mitică-i omul nostru” (38 de puncte).

…Dincolo de toate, Festivalul internațional al dramaturgiei basarabene, organizat de Teatrul “Satiricus Ion Luca Caragiale” Chișinău, și ajuns la ediția a II-a, reprezintă o onorantă provocare pentru toate teatrele de pe ambele maluri ale Prutului! Și, în special, pentru cele românești, care ignoră din plin dramaturgia autohtonă!

…De joi 10 martie 2011, în lumea teatrelor românești, un nume nou, de rezonanță rară: lăcașul Thaliei din Giurgiu nu se mai numește Teatrul Valah, ci poartă o efigie în filigran scump: Teatrul “Tudor Vianu”! În sfârșit, după câteva luni bune de piedici și sofisme jenante… Dincolo de toate, mare onoare și, totodată, nobilă provocare pentru toți giurgiuvenii avizi de frumos. Teatrul de la Dunăre poartă numele unui remarcabil om de cultură născut la Giurgiu, în 27 decembrie 1897, dar cu ecou internațional. Un patron spiritual de elită, estetician de ecou european, critic și istoric literar, doctor în filosofie, eseist, poet, academician, profesor universitar, traducător, ambasador… O personalitate absolut marcantă, cunoscută și în mediile intelectuale din Viena, Berlin, Paris, Madrid, New Delhi, Londra și Roma, un corifeu al artelor (nu doar pentru lucrările de referință “Dualismul artei”, “Arta și Frumosul”, “Filosofia culturii”, monumentala “Estetică” în două volume etc.) cum și-ar dori pe frontispiciu orice instituție de cultură din țară. La început de primăvară 2011, Giurgiu irupe brusc, în lumea Thaliei, printr-un titan al culturii, despre care, mi-am dat seama abia acum, chiar și unii oameni de teatru nu știau că s-a zămislit în Cetatea din briza Dunării!…

…De ce Tudor Vianu?, m-au întrebat unii, cu sau fără maliție. Replica mea imediată, din iulie trecut, când am propus renunțarea la cuvântul “Valah”, nume frumos, însă arhaic (printre altele întâlnit și prin Târgoviște!) și fără uriașa arie de rezonanță europeană a celui ales: de ce nu Tudor Vianu până acum?! Chiar așa, în loc să ne bucurăm cu toții că numele lui Tudor Vianu se află, în sfârșit, unde merita de multă vreme, câțiva încearcă inutil să arunce umbre bolnave de fixism…

…Numindu-se “Tudor Vianu”, Teatrul din Giurgiu intră în constelația culturală românească a numelor sonore, de mare profunzime și respect. Să luăm Teatrele Naționalele din România: la București, el se numește I.L. Caragiale; Mihai Eminescu, la Timișoara; Vasile Alecsandri, la Iași; Lucian Blaga, la Cluj; Marin Sorescu, la Craiova; Radu Stanca, la Sibiu. Trecem dincolo de teatrele Naționale și citim Ioan Slavici pe firma Teatrului din Arad, George Bacovia, patronul lăcașului din Bacău, Mihai Eminescu, la Botoșani, Victor Ion Popa, la Bârlad, George Ciprian-mentorul trupei buzoiene, Constantin Nottara, are ecou în Capitală, Anton Pann, la Rm. Vâlcea, Alexandru Davila, la Pitești, Tony Bulandra, la Târgoviște, Sică Alexandrescu, la Brașov, Toma Caragiu, la Ploiești, Maria Filotti, la Brăila, Fani Tardini, la Galați, Jean Bart, la Tulcea, I.D. Sârbu, la Petroșani, Elvira Godeanu, la Tg.Jiu etc.

…Ce legătură are Tudor Vianu cu teatrul?, au ridicat câțiva din umeri a nedumerire (oare numai atât?!). La drept vorbind, o interogație născută din ignoranță. Căci răspunsul la o asemenea eventuală nedumerire înseamnă o axiomă: marele literat a semnat, printre altele, multe scrieri despre teatru și a scos volumul “Arta actorului” (în 1932), ghidul estetic al atâtor generații de slujitori ai Thaliei. A mai fost și director al Teatrului Național din București, în 1945, înainte să fie numit ambasador al României la Belgrad. Și a mai tradus sublim nu doar din Goethe, Cervantes, Voltaire, Stendhal, ci și din… Shakespeare! Doar trecând, fugar, peste uluitoarea carte de vizită a lui Tudor Vianu ne dăm seama că, realmente, giurgiuvenii sunt privilegiați ai sorții să aibe ca patron spiritual o asemenea personalitate.

…Tudor Vianu, nume de rezonanță în cultura națională și europeană, onorează, dar și obligă foarte mult Teatrul din Giurgiu. Viață lungă, sub un Arc de triumf și lumină, Teatru “Tudor Vianu”!…

***

…În teatrul sportului românesc, un week-end de coșmar. Rugbyștii au pierdut și în Georgia, lucru firesc, de fapt, după incredibilul eșec din Portugalia! “Stejarii” de altădată au devenit simple păpădii care nu mai sperie pe nimeni… Culmea e că un diriguitor al Federației Române de Rugby nu se rușina de eșecul din Georgia, ci se minuna cât au investit gruzinii în jocul cu balonul oval!…

…Tsunami devastator pe “semicerc”, duminică: naționala masculină de handbal a României a fost învinsă, halucinant, dar autentic, la două goluri diferență, în sala din Constanța, de… Lituania!?! În timp ce campioana României la handbal feminin, Oltchim Rm. Vâlcea, după ce a schimbat peste noapte celebra antrenorea daneză care n-a dansat decât…o lună (!?!) sub Capela vâlceană, s-a făcut de basme pe terenul lui Buducnost, cedând la o diferență lamentabilă de… 12 (douăsprezece) goluri!!! Și, așa, vâlcencele, care visau Liga Campionilor, au ieșit prematur din grupe! Semn că și în cetatea handbalului feminin autohton conducătorii sunt cei care au săpat groapa, tot schimbând antrenorii… La așa meci, așa comentariu TV. Cu 9 minute înainte de final, când gazdele aveau 10 (zece) goluri avans, o voce feminină, crăpând de patriotism ieftin, a lansat în eter o perlă a la Gâgă: “Să sperăm măcar într-un egal”?!?

***

…Campionatul național de fotbal (mai mult vorbit decât jucat!) s-a tensionat după eșecul (0-1) de sâmbătă, al liderului la Tg.Mureș, unde Oțelul a fost ruginit, nu glumă, dezamăgind crunt. În timp ce Poli Timișoara, sprintând spre titlu, s-a distrat, acasă, cu juveții lui Mititelu, administrând Craiovei un 4-0 (de tot plânsul pentru olteni), care a dus Banatul la două puncte de “tricoul galben”… Cât despre Rapid și Dinamo, două dintre jucăriile stricate, ele au ieșit din cursa pentru lauri, după remiza alb-cenușie din Giulești… “Echipa de zgomote” din Ghencea a început să anunțe, din nou, câștigarea titlului (cum de nu și a Ligii campionilor?!), după victoria de debut a noului antrenor Sorin Cârțu (în locul demisului Lăcătuș), un 1-0, cu Brăneștii, la Buzău, printr-un gol din ofsaid!… Duminică neagră și pentru Gică Hagi, la timona lui Galatasaray, el pierzând din nou, acum, 2-3 la Ankara, după ce a condus la pauză… Incredibil eșecul lui Mircea Lucescu, noul călău al Romei, care, duminică, în campionatul Ucrainei, a ieșit învins (0-1), cu Șahtiorul lui european de pe terenul modestei Karpatî Lvov!… Mie nu-mi iese din cap, însă, coșmarul de pe “semicercul” nostru cândva de aur, astăzi de plumb năclăit…

…În ultimele două săptămâni, de Ziua Îndrăgostiților-varianta occidentală care a îmbolnăvit și România (firește Valetine’s Day!)- și de 1 Martie, Teatrul Valah (ce așteaptă ultima viză să devină Teatrul “Tudor Vianu”!) a oferit giurgiuvenilor două daruri de preț…

…Mai întâi, într-o sală gemând de lume îndrăgostită de Legendă, regalul susținut superb de Maestrul Radu Beligan, cu piesa “Egoistul”, de francezul Jean Anouilh, regizată de remarcabilul om de teatru, totodată și un spectacol în care Actorul de 92 de ani nu a părăsit o clipă scena în cele două ore de joc! Artist (nu doar actor!) de geniu care o clipă nu a avut nevoie de sufleur, deși textul s-a dovedit mare și deloc facil! O perfectă lecție de teatru pentru spectatorii avizi de artă adevărată, însă și pentru mulți actori tineri care refuză să învețe texte infinit mai ușoare, care cad repede pradă cabotinismului, șușanelei și, nu o dată, gâfâie după o jumătate de oră de joc…

***

…A urmat, apoi, “Mărțișorul” oferit de Florin Piersic, cu “Străini în noapte”, de francezul Eric Assous, piesă tradusă și regizată de Radu Beligan. Spectacol cu o “uvertură” unică, cred, în lumea teatrului. Pentru că înaintea unei reprezentații de două ceasuri și de mare ardere internă (excelentă și Medeea Marinescu, Maria Mirabela din filmul care a fericit atâtea generații de copii!), Florin Piersic a susținut, timp de 20 de minute, unul dintre recitalurile lui inegalabile zămislite pe moment din marea lui dragoste față de spectatori. Apoi, spectacolul, tulburător, cu un veșnic tânăr Florin Piersic la cei 75 de ani împliniți în 27 ianuarie. Ca, după ce a ieșit din Niagara de aplauze și curcubeul de flori, să mai petreacă alte 50 de minute, în Cafeneaua Artiștilor (unde ținuse și Maestrul Radu Beligan o sublimă conferința de presă!), cu o parte din admiratori și ziariști. Alt show inegalabil, urmat de “repriza” de autografe, de vreun sfert de oră, când miezul nopții bătea la porțile Giurgiului. Noaptea magică Florin Piersic nu se încheiase. Chiar dacă era obosit, iar a doua zi urma să se scoale cu noaptea pe umeri, a acceptat invitația unui prieten de-al teatrului giurgiuvean (nu doar al fotbalului!), Pompi Boboc, la o fugară masă de pește. Alt recital de colecție, cu amintiri de preț, depănate fascinant în stilul inegalabil al lui “Margelatu”! Trecuse mai bine de o oră spre miercuri, când luam împreună drumul Bucureștiului. Auzind cât de greu mă descurc cu banii la teatrul giurgiuvean, mitul filmului și teatrului din România mi-a promis că va veni, în primăvară, la Giurgiu, să susțină, gratis, un recital de suflet. Un spectacol unic din prietenie pentru mine!… O onorantă prietenie începută, cu aproape două decenii în urmă, la New York, la hramul Bisericii Sf. Dumitru, când inegalabilul, inconfundabilul Florin Piersic i s-a adresat unui popă din prezidiu: “Părinte, mata nu prea ai moacă de preot!”. Eram pe sub mese, știind că Florin Piersic pusese un incredibil diagnostic, celui despre care mulți dintre românii din umbra Zgârie Norilor știam că are grade ascunse, Dumnezeu să-l odihnească. A urmat, apoi, un recital formidabil, memorabil al Marelui Actor Florin Piersic. Am scris fascinat o pagină de ziar în “Lumea Noastră” despre acea încântătoare seară românească de Frumos la New York. Și Mitul Florin Piersic n-a uitat!… Nu am cuvinte să mulțumesc, Maestre!

***

…Așteptând cu emoții aparte întâlnirea din briza Dunării, cu cei doi trimiși ai Zeilor să ne facă nouă, pământenilor, viața mai frumoasă, într-o noapte albă de teatru, m-a fulgerat ideea să onorez cele două prezențe de colecție sentimentală de la Giurgiu cu un Trofeu intitulat “Oaspeți de Legendă”. N-aș fi crezut că el va avea un asemenea ecou. Emoționat, Maestrul Radu Beligan a sărutat Trafeul, pe scenă, de două ori, iar Florin Piersic, întâiul actor român căruia i s-a făcut o stea pe Walk of Fame, din Piața Timpului, la București, m-a îmbrățișat pe scenă și și-a manisfestat bucuria zicând: “O să merg cu Trofeul acesta la televiziuni să crape unii de ciudă!”

***

…Ieri dimineață, o tânără ziaristă din Giurgiu m-a întrebat cum mi-a venit ideea cu Trofeul? Cum să vină?! Gândind, poate, cu sufletul, să răsplătesc cu un mic semn marea onoare pe care Radu Beligan și Florin Piersic au făcut-o minunaților spectatori și Teatrului de la Dunăre. În vremuri aflate sub nori grei, Giurgiu s-a răsfățat sub soarele Legendei…

***

…Stau de câteva zile și nu-mi pot explica un fenomen. În timp ce oamenii s-au agitat să facă rost de bilete, de un loc și pe jos la cele două regaluri artistice, niciun (adică zero!) actor din localitate nu a fost la sală!?! Poate aveți dumneavoastră vreo explicație…