Arhivă

Post Tăguit cu ‘Genevieve’

DRUMUL MEU SPRE LIBERTATE A ÎNCEPUT, ACUM 32 DE ANI, LA 4 IULIE 1986!

iulie 4, 2018 Fără comentarii
Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

 

…4 Iulie 1986. Plecam din București, cu o Dacia 1300, spre…AMERICA! Aveam 41 de ani, eram realizat, sentimental, profesional și financiar, dar lăsam gazetărie, dramaturgie (6 premiere la activ!), scumpii părinți, sora Mona, soția Cornelia, colegi și prieteni, pentru Libertatea piciului meu Ducu, pe atunci de 10 ani!… Viza pentru America am luat-o, după cinci luni și zece zile de dureroasă așteptare, in Lagărul de refugiați politici din Italia (Latina și Roma), unde am dormit cu spaime și un ciocan sub pernă, unde am cărat mobilă la etajul 6, am spălat pizzerii și closete, am săpat șanțuri la Vitinia, am cosit iarbă și încărcat la betoniere la Ostia!… Și unde, popularitatea de comentator sportiv m-a salvat de la mutilare, fanii mei, Microbiștii, cărora, seara, în fața Grajdurilor de la Latina (80 km. Sud de Roma), le povesteam despre Dobrin, Dumitrache, Rică Răducanu, Balaci, Marcel Răducanu, despre Sevilla 7 mai 1986, unde am fost trimis al ziarului “Sportul”, împreună cu profesorul meu marele Ioan Chirilă și m-am întors la București… Iar ei mă apărau de “cârtițele” Securității, unul urma să îmi taie tendonul de la un picior, altul să umble cu o șurubelniță in capul meu!…

…Ca intr-un film sau piesă tare, potențialii mei agresori, Nelu și Iani, “îmbârligați” (termenul lor preferat!) de Pedro, care-și făcuse o facultate la Timișoara și ajunsese recepționist la pensiunea de profugi “Claudia” din Roma, racolat de “băieții cu ochi albaștrii”, erau unul fan UTA, altul Poli Timișoara, mă știau de la TV, și au devenit păzitorii mei! Ba, intr-o seară, m-au dus in fața unei biserici și l-au implorat pe Dumnezeu să-i ierte pentru ce urmau să îmi facă, fără să știe că eu trebuia să fiu mutilat cu sânge rece… După care m-au invitat la un restaurant, am mâncat ca niciodată in cele două luni de Lagăr, m-au întrebat câte-n lună și in stele despre UTA, Poli Timișoara, Craiova și Rapid, despre Duckadam la Sevilla, erau Fericiți. Am înțeles rapid că “prietenii ziaristului și dramaturgului, care va scrie o carte despre ei”, cum se făleau, făceau tot felul de nebunii, furau rulote cu oameni in ele, mașini, îmi săltaseră și Dăciuța mea, mi-au adus-o a doua zi și m-au ajutat să o vând la un preț bun, erau unși cu toate alifiile, știau toate relele, șuteau din tot felul de magazine, intr-o zi, când am căzut la pat cu febră mare, au intrat ca o vijelie in camera mea, și a colegilor de suferință și speranță Gigel și Romeo, și-au scos hainele și au deșertat vreo trei kilograme de alimente scumpe și cutii de medicamente, categoric furate, și au început să țipe că, dacă mi se întâmplă ceva rău, vor răspunde cu toții in fața lor! Au ieșit deciși să meargă la Recepție, să-l “aranjeze” pe Pedro, cu șurubelnița ce mi-era destinată, i-am implorat să se potolească, altfel, mutilarea “cârtiței” va aduce Poliția și pot fi probleme pentru toți, iar eu mă chinui in Lagăr, ca să-mi văd feciorul și soția în America…
…Și dramaturgia, Amanta mea Thalia, părăsită brusc și dureros, avea să mă ajute, piesa mea, comedia politică de mare curaj “Aventura unei femei cuminți”, cu premiera in 1981, la Teatrul Bacovia, jucată de 286 de ori în toată țara, dar interzisă în turneu la Naționalul bucureștean (două spectacole Sold out, în 10 mai 1984), pentru că am fost un ticălos dând de înțeles că “To’arășa nu e femeie cuminte?!”, fiind numit năpârcă capitalistă, piesa aceea, spuneam, m-a ajutat să obțin Viza pentru USA! …
…Spre care am zburat de la Roma, in 19 Decembrie 1986… Alt surghiun și între Zgârie Nori, cinci ani și jumătate condamnat la “carcera galbenă”, taximetria, Academia Vieții, pe timp de noapte, cu pistol la tâmplă și cuțit in ceafă, dar și pasageri de Legendă, Zorba Grecul, Greta Garbo, Imelda Marcos, Fata lui Fidel Castro… Pe timp de zi zămisleam, primele trei luni în subsolul vilei regretatei mele verișoare Tory, apoi în apartamentul meu de două camere, din Roosevelt Island, întâiul ziar de sport in limba română în afara Țării, “Lumea Sporturilor”, devenit din vara lui ‘89 și “Lumea Noastră”… Sigur că, azi, dacă mi s-ar oferi un milion de dolari n-aș mai putea repeta fantastica experiență de viață în care numai Bunul Dumnezeu m-a ținut viu…
…Zbuciumul meu, veritabilă “Condamnare la Libertate” n-a fost in zadar! Ducu este realizat, fericit, acolo, departe, în California, cu Tezaurul lui-Genevieve și Celine, nepoțelele mele de aur!
…Da, a meritat să risc totul, acum 32 de ani, în fond nu mi-am făcut decât datoria de părinte, chiar dacă nu cred că voi mai lua vreodată avionul spre Los Angeles!
HAPPY BIRTHDAY, AMERICA!

E BINEEEEEEE!… DOAMNE, CÂTĂ GRIJĂ AI DE MINE…

aprilie 14, 2018 Comments off

… Azi dimineață, mai bine zis cu zorile pe umeri, mi-a fost foarte rău. Am crezut că mă va înghiți un Hău! N-am cunoscut vreodată acest fior de neviață, să fie ultima mea Clipă, Clipă, clipa de Viață, Viața de-o clipă, nu mai eram eu, mă golisem de mine, nu mai era nimic in mine, in jur, nu știu cum de nu m-am prăbușit în baie, în Pustiul din apartamentul meu, cu privirea spre Parc, nu spre Moarte, cum scria Cioran!… Știam, doar, că trebuie să plec la analize, mi s-a cerut să le repet după două săptămâni! Cu greu am făcut dușul, tot voiam să mă întind pe jos, în baie, pe hol, oriunde, nu eram, însă, năuc, raționam, dar nu era corpul meu, nu mai aveam picioarele mele… La 8:30, am plecat târâș spre Gara de Nord, nu, nu luam trenul de Sinaia, pe lângă care am trecut joi, venind de la Tg.Mureș, și mi-am promis să urc la Cota 1400, n-am mai fost de mult, acolo… Lângă Gara de Nord, pe “Dinicu Golescu”, am găsit, după… 9(nouă!) luni, Laboratorul unde să îmi fac Analizele fără să plătesc, prin Casa de Sănătate, la care am cotizat toți ani in care am lucrat la statul român, dar de 9 luni, același răspuns:”N-avem fonduri!”… Unde sunteți, mama voastră de fonduri?!…

…Azi am fost băftos, au fost fonduri, dar in țara mea natală, dacă vrei să te rătăcești, întreabă doi-trei oameni de o adresă prin preajmă și, sigur, ajungi la balamuc! Eu am întrebat unde e Centrul de recoltarea sângelui-sector 1 și am ajuns să orbecăiesc pe aleile Spitalului Militar, unde intrasem prin Bulevardul Dinicu Golescu și am ajuns in… Calea Plevnei, după atâtea “indicații prețioase”… Pe la 10:15, după marea hoinăreală in gol, nemâncat, am ajuns sfârșit la Centrul de recoltare. Mi-au scos sânge pentru…15 analize, adică 5 eprubete, întâia dată in viață mi-a luat sânge un tinerel cu ochi inteligenți care și centra și sărea la cap, adică și la desk, si la telefon și in camera de recoltat. Dar, profesionist băiatul, mână de pictor, nu am simțit decât o albinuță care mi-a descoperit vena de la mâna stângă, cam cicatrizată de cei 11 ani in care mi se tot forează sânge din trei in trei luni (la dreapta, vena parcă a dispărut, speriată!)… Fericit că nu am leșinat, după plecarea buimacă de acasă, cu greu am făcut primii o sută de metrii, să-mi cumpăr o sticlă cu apă plată și să o arunc cascadă în gâtul meu… Cum am ajuns la serviciu, nu mai știu, parcă tot eram gata să cad, să fi căzut?!, mă tot târam prin Viață… Bossul meu m-a rugat să plec acasă, cu limuzina lui, probabil s-a temut să nu dau colțul în biroul nostru cu povești frumoase din teatru și din viață, cum să-i spun că nu vreau să mă duc  în „cavoul de la etajul 8” în care m-a aruncat de viu o așa-zisă bisericoasă și să fiu găsit, acolo, ca un ultim boschetar, după zeci de ore, dacă nu de zile, sau, dacă vreți, ca „superbul hoit se desfăta la soare”, nebunia lui Baudelaire ce a născut „estetica urâtului”?!… Îngrozit de o asemenea imagine macabră, am tras scaunul lângă dozatorul de apă, din două-n trei minute am băut un câte un pahar, mai bine de o oră m-am umplut cu apă, mi s-a refăcut, cred, sângele dat în cinci eprubete, și, incredibil, mi-am revenit… A trecut greu dimineața asta a neștirii, a uitării de-o Clipă, m-a susținut gândul analizelor, știu, pot fi considerat cinic, însă e bine că încă mai pot face analizele, nu?!… Cum vor fi?!…
…Răspunsul înseamnă perioada cea mai grea a analizelor, până aflu timpul ia foc, arde spre seară, când tot amân să deschid computerul, să scriu CNP-ul, numărul buletinului de analize, și să aștept decizia Destinului!, clipe tare grele, de simt cum îmbătrânesc, voi face o cruce scurtă, și o să parcurg încet, încet, rândurile, o să închid ochii, o să trag aer in piept și… Sunt conștient că va veni și clipa aceea blestemată, când PSA-ul o va lua razna, peste bagatela de acum trei luni, după întoarcerea din America, timpul acela când voi auzi ultima oară:”Coane, nu mai avem ce face!”… De clipa aceea fug, fug din singurătatea de acasă, să nu mă găsească singur cuc iremediabilul “The end”… Azi dimineață, am simțit o adiere dinpre acea clipă, am vrut să scap de ea citind ceva din Jurnalul lui Kafka, dar nu s-a deschis cartea, am vrut să mă refugiez in “Jurnalul unui trăsnit”, să mai șlefuiesc la el, însă mi-au înghețat gândurile, degetele nu mai puteau cânta pe tastele computerului… In cei 11 ani de la operația de cancer la prostată, de când fac analize din trei in trei luni, astăzi, 11 Aprilie 2018, a fost cea mai grea zi furată de la umbra Vieții…

…Mai ales când a venit noaptea, după ora 22, și a început calvarul, coșmarul și Speranța, am deschis computerul, am făcut clasica cruce scurtă, am tras adânc aer in piept, uitasem, cred, să mai citesc, și m-am auzit șoptindu-mi:”Hai, odată, ce o fi, o fi!”… Am închis ochii, parcă vrând sa fug cât mai lung intr-un vis, mâinile au accesat mecanic datele, am privit spre icoana din bibliotecă, spre fotografia nepoțelei Genevieve, am savurat petecul de ziar cu poza in care eram, in ‘83, la Vigo, pe banca Naționalei, cu Mircea Lucescu și Mircea Rădulescu, am mai sărutat cu privirea câteva din cărțile mele publicate, două afișe de spectacole , “Omul, acest animal ciudat” și “Pușlamaua de la etajul 13”, cu minunata Claudia Motea, s-au pierdut in aplauze, parcă ar fi fost un Requiem, dar, brusc, a renăscut iluzia de viață și am privit curajos cifrele de pe ecran le-am comparat in goană febrilă cu acelea din ultimul buletin de analiză, le știam pe dinafară, împietriseră în memoria mea, și am înțeles imediat că am scăpat și de data asta!
…E BINEEEE, DOAMNE! Atâta am strigat din toată disperarea strânsă-n mine, am sărit ca un arc, tăind aerul cu pumnul, și am chiuit lung, lung, când la Madrid era pauză și Juventus conducea cu 1-0 pe Real!… Analizele sunt ca ultima dată, cu două săptămâni in urmă!… Pe 25 Aprilie, pot să fac injecția aceea, care, de 11 ani, a devenit parte din mine, fără ea, adio, încă un set de Vise… E BINEEEEEE! Trei luni visez din nou, scriu!…
…TRĂIESC!

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

Jurnal transoceanic de iarnă (1). DUMINICA ÎN CARE, ÎN CALIFORNIA, M-AM SIMȚIT MILIONAR ÎN DOLARI!

decembrie 7, 2017 Comments off

…A doua zi după ce am aterizat (pentru a cincea oară în viață!) în Los Angeles, duminică 3 decembrie 2017, după ce m-am plimbat și jucat, încântat, cu nepoțelele Celine și Genevieve, pe plaja însorită din Santa Monica, Ducu, flăcăul meu cel mare stabilit de doi ani în California, după ce a descoperit America, în ’88, la New York, și s-a bucurat un deceniu de minunile Floridei, ieri, spuneam, Ducu m-a invitat să facem un tur al caselor de vânzare în „Orașul Îngerilor”. Mă rodea de mult curiozitatea de scriitor de a vedea și casele oamenilor cu bani gârlă din cel mai bogat stat american, California, care, dacă ar fi țară, ar fi a patra din lume, din punct de vedere financiar! Forță pe care și-o trage din Tehnologia de ultimă generație (pentru un neofit ca mine în domeniu!), Internetul, dar și Industria Entertainment-ului, alimentat de inegalabilul Hollywood…

…Turul caselor de milioane a început la o adresă de pe o stradă ce dădea în Bulevardul Venice, sigur că există o Venezie și în California, fondată în 1903, de Abbot Kinney, un magnat al petrolului la vremea respectivă. Acum, în ultima lună a anului 2017, intrăm într-o casă scoasă la vânzare, într-o zonă cu multe imobile vechi, fără etaje, având încă gratii la ferestre, dar în vizibilă îmbunătățire, de privești mașinile luxoase trase în fața lor. Ne întâmpină un tip la vreo 50 de ani, figură de aventurier trecut prin lume și prin viață. Ne spune că el este și agentul imobiliar, mai are două case, iar pe aceasta o vinde pentru că vrea să-și facă un hotel în Nicaragua, unde lui îi place enorm… Casa de vânzare, cu trei dormitoare și două băi, arată excelent, se vede că a fost renovată de curând. Tipul e franc, ne mărturisește că a luat-o cu 350.000 de dolari, iar acum o dă cu un milion de dolari, fără 51 de mii.

…Ducu îmi explică noua modă, de vreo 20 de ani, în materie de construcții de case în California. Sunt căutate cele care, de afară, par magazii, dar se vând pe cel puțin pe un milion-un milion și jumătate de dolari, asta pentru teren, căci maghernițele sunt repede dărâmate, iar pe locul lor se ridică rapid edificii moderne, cu grădini superbe în față, cum sunt și cele două din arhitectura viitorului, pe Rose Avenue, în Venice, având prețuri exorbitante, ca mai toate cele ce se apropie mai mult de Ocean, Pacificul fiind la doar un kilometru și ceva…

…În spatele casei celui care vrea să-și deschidă un business în Nicaragua, aproape de Venice Bulevard, nu prea departe de una dintre autostrăzile care brăzdează L.A.-ul, o terasă nici prea mare, nici prea mică, și două surf board-uri mă îndeamnă să-l întreb dacă-i surfer, este, el însă are o altă pagină de ecou în autobiografia lui de roman, pe care o povestește cu nonșalanță: pe locul terasei de azi, cândva, a cultivat marijuana și a făcut bani buni cu asta… Ne despărțim de casa scoasă la vânzare pentru un milion de dolari fără 51 mii, cu imaginea unui american pentru care viața înseamnă mereu o provocare…

…Al doilea popas, la 3318 Colby Avenue, nu prea departe de locul unde locuiesc, în apartamentul lui Ducu. E un veritabil Paradis, parcă sunt în filmele americane văzute de decenii. Ni se recomandă să ne punem cipici albaștri de protecție la încălțările noastre, ca în multe spitale, Ducu semnează într-un registru, suntem pe un loc 6 al vizitatorilor de azi, posibili cumpărători, primim și un pliamt cu toate datele, cu fotografii din stradă și din interioarele de poveste. Și, firește, elementul important, să știm de la început la ce să ne așteptăm, prețul!… 2.585.000 $!?!… Nici mai mult, nici mai puțin! Adică, o sumă spre 3 milioane de dolari, semn că petecul acesta de Rai nu-i pentru oricine! (În Malibu, însă, prețul unei asemenea case sare de 20 de milioane de dolari!)… Cinci dormitoare, mobilate cu rafinament, tot atâtea băi mari, cu o briză de poezie, o piscină superbă în peluza de iarbă tunsă recent, de unde, în zare, se văd crestele munților, debarale enorme, o sufragerie mare, intimă, unde, la capătul unei mese lungi, o doamnă blondă trecută de 60 de ani, cu trăsături fine, parcă venită de la Sony Studios, ne primește și prezintă cu voce caldă Casa aceasta văzută în atâtea producții hollywoodiene!… Intrăm într-un birou cât mai tot apartamentul meu din București, de la Polivalentă, mobilat și el ca-n filme, și, zâmbind, Ducu alimentează nebunia mea de scriitor de a mă crede o clipă locatarul Iluziei: „Uite, aici, vei sta tu și vei scrie!”…
…Eu sunt la sacou, cămașă apretată și cravată, ca și acum 30 de ani, în 13 februarie 1987, când, la New York, am urcat întâia zi pe taxi și n-am mai coborât decât după cinci ani și jumătate, după ce, însă, îmi scosesem ziarul meu de limbă română în Turnul Babel… Doamna de familie bună, care e, totuși, agentul imobiliar de la „The Noel Team”, se interesează ce meserie am, cred că i-a atras atenția cravata mea roz, sigur i-a zgândărit curiozitatea, Ducu îi spune, cu vădită mândrie, că sunt scriitor în România, la care distinsa Lady blondă, zâmbește lung și mărturisește încrezătoare: „Înseamnă că sunteți plin de bani!” și deduc că m-a și văzut instalat în această Cetate a Soarelui… Îi spun că, în mai toată Europa de Est, scrisul nu e o mare afacere, cum e în California, unde, dacă aș scrie două-trei cărți sau un scenariu de film, aș putea cumpăra liniștit acest Paradis…

…Mai vizităm alte două case-palat în zonă, una chiar mai scumpă decât fascinația de pe Colby Avenue, numărul 3318! Niciuna nu are, însă, rafinamentul celei cu…fermecătorul meu Birou de scris, chiar dacă prima trecută cu privirea se mărginea cu o piscină uriașă și un fundal din filmele făcute la Hollywood. Plecăm, gânditori, Ducu își face, în gând, calculele lui, eu sunt fericit că o Clipă, clipa de-o Viață, viața de-o Clipă, am fost milionar, în dolari, în a…patra țară din lume, financiar vorbind, dacă statul amrican California ar fi un stat înscris la ONU!

…Câteva ore am tot gândit la duminica aceasta în care m-am simțit, o clipă, milionar. Și mi-a încolțit ideea unei piese de teatru! Pe care, în România mea natală, dacă voi primi cel mult 1.500 de euro, drepturi de achiziție!… Noroc cu visul meu de o Clipă, din Los Anges-ul mereu însorit…

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.
Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.
Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

Jurnal de vară (8). OCHII, OCHIȘORII MEI, DAȚI DE BUNUL DUMNEZEU, DE CE N-AM AVUT GRIJĂ DE VOI?!

iulie 28, 2017 Comments off

…Bine se spune, în popor, că în tot răul există și un dram de bine, așa, dialectic, ca axiomă de Viață!… Am venit cu două zile mai devreme de la „Ariel Râmnic Fest” (amicii știu sau intuiesc de ce!) și, ieri, am discutat cu un prieten, printre alte lucruri serioase, despre vederea mea tot mai în ceață, de aproape două luni, la ochiul stâng! Nu port ochelari la citit, dar stângul obosește repede, chiar doare și lăcrimează, iar când pun ochelarii de distanță și urmăresc televizorul, pe stânga (eu, dreptaci sau mereu cu „dreapta”!), am aceeași problemă!… Dacă nu veneam, ieri, cu două zile mai devreme în Bucureștiul meu iubiit pe Viață (ca și New York-ul!), nu mă întâlneam cu Omul care m-a decis să plec, azi, în zori, cu noaptea încă dormitând în mine, la o cunoscută clinică de Oftalmologie!…

…Ochii, ochișorii mei, dar rar de la Bunul Dumnezeu, câte frumuseți, splendori, comori din lumea-ntreagă mi-ați dat în deceniile mele de Viață, fericindu-mă, alimentând mereu Visul meu de Poet, cel cu „Tinerețea e o stare de spirit”!… Sigur, mi-ați arătat și atâtea urâțenii, hidoșenii, răutăți din viața asta pământeană și trecătoare, dar eu, utopicul, mă credeam un fără de capăt Tânăr sufletește, uitând că, dincolo de spirit, fizicul este tare efemer, refuzând să cred că vine o Zi, când…
…A venit!… Azi!… Control oftalmologic foarte serios, astăzi, vineri 28 iulie. Primul verdict: cataractă, accentuată la ochiul stâng!… Picături în ambii ochi, dans în scurt timp într-o ceață nevăzută vreodată cu ochelarii de distanță… Alte teste… Ochiul stâng-nu mai vede 80%!… Ochiul drept-uzat 60%!… Mai am puține procente și nu mai văd?! Piei, drace!… Fundul de ochi, tensiunea etc, etc… Cifre, măsurători, parametrii fără sens pentru mine… Ce-i de făcut?!, e singura mea interogație, Imperativul categoric de vinovat față de scumpii mei ochi, nu cei ai minții, cei ai Realității în tonuri tot mai gri, mai rar frumos colorată ca până azi… O doamnă doctoră susține că operația bate la ușă… Un medic, bossul, îmi dă o gură de oxigen, „Cataracta nu-i chiar atât de avansată! S-ar putea să o corectăm din schimbarea dioptriilor!”… Marți, prima zi din August, voi veni la un nou control, cel al Adevărului, să aduc neapărat și petecul de hârtie plin de arabescuri nescrise de mine, dar făcut de dânșii pentru mine, totul pare ca o primă scenă din Lungul meu drum al Nopții către Zi, căci am și eu un asemenea Drum, nu numai genialul O’Neill, cu nermuritoarea lui piesă „Lungul drum al zilei către noapte”…

…Dragii mei Ochi, Ochișori, jur să am grijă de voi, măcar acum, Acum, când, după toate testele de până la miezul zilei, sunt ca un somnambul, plutesc într-o ceață ciudată, înțepându-mă și dreptul cel afectat numai 60%!… Nu vă las în noapte, solii Luminii pentru Sufletul meu de poet, dramaturg, îndrăgostit nebun de Viață!…
…Acest iulie 2017 se va încheia pentru mine, luni 31, în jurul prânzului, la…oncolog! Vizita de la trei luni… Și injecția pentru stoparea hormonilor ce alimentează celula canceroasă și mă face două-trei săptămâni o legumă gânditoare, bolnavă de teatru și de fotbal…

…Luni 31, lupta cu blestemul negru… Marți 1, noua mea problemă, soroc de negru și de viață, Ochii!… Orice sfârșit e un început, uneori și invers!… Eu sunt bucuros că încă pot Lupta! Câți n-ar dori să se mai poată bate cu Viața! Bunule Dumnezeu, dă-mi, și acum, aceeași forță sufletească, în singurătatea mea, uneorii ca o lespede de cavou, să țin Lupta trează-n mine! Ochii minții îmi arată, doar, 100%, cu atâta claritate, ce am de făcut, în final de Noiembrie sunt hotărât să-mi văd inegalabilele Prințese Genevieve și Celine, nepoțelele de aur din briza Pacificului…
…Trăiesc, scriu, visez, tot trec matur peste umbre mici, trădări mari, Nimic nu mă poate opri să mă tot bucur de Viața asta minunată!..

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

Jurnal de vară (5). 4-TH OF JULY, ACUM 31 DE ANI ȘI ASTĂZI!… INSULIȚA SCLAVILOR FERICIȚI

iulie 8, 2017 Comments off

…Acum 31 de ani, în 4 IULIE, joc al Destinului, la ora 8 dimineața, am plecat, cu o Dacia 1300 burdușită, din fața blocului în care locuiam, în zona Polivalentă, să descopăr America!… Nu știa nimeni despre nebunia mea, nici Cornelia, nici minunatul meu tătic, Dumnezeu să-l odihnească în pace, nici surioara Mona, nici socrii, cumnata, nimeni! Doar Eu și Alter-Ego-ul meu… Riscam totul (carieră în gazetărie-presa scrisă, radio TV, dramaturgie) pentru Libertatea piciului meu scump, Ducu, de zece ani pe atunci… A fost nevoie de un surghiun de cinci luni și zece zile (ducă-se-n uitare!) în Lagărul de refugiați din Italia (Latina și Roma)! Am de ce sărbători, astăzi, 4 IULIE 2017!

…AZI, la București, am refăcut traseul ACELUI 4 IULIE 1986, lăcrimând de câteva ori.. După care, la prânz, am sărbătorit cu mezinul Mircea Robert, in Bucuresti, 4-th of July, cu un Seafood Combo Platter (Crispy Calamari, Popcorn Shrimps, cu Sweet Chili Mayo), udat cu un vin roșu sec (eu, cu oarecare umor) si o limonadă japoneză (Flăcăul meu cel mic), ambii cu gândul peste Ocean, toastând pentru minunatele Celine și Genevieve, Ducu, Cornelia și Karina!…

… Acum 31 de ani, la ora prânzului festiv de azi, din centrul Capitalei, plecasem cu Dacia 1300, spre… America! La ora când chefuim, acum 31 de ani, stăteam o oră și jumătate la coadă, într-o benzinărie din Slatina, să-mi umplu rezervorul ca să ajung la Timișoara, prima escală în lungul drum al nopții către…Libertate! Chestia aia cu benzina era ultima „bucurie”-vitamină din „societatea socialistă multilateral…îngropată”! (Lasă, că suport, astăzi, atâtea „lepșe” amare din
așa-zisa democrație română neocomunistă!)…

… În dimineața asta..de 4 Iulie 2017, mai exact pe la două în noapte, am terminat de rescris o piesă veche de…20 de aniI Sunt bucuros de ce-a ieșit în ultimele patru zile, când n-am ieșit din casă, cred că este unul.dintre cele mai bune texte dramatice ale mele, cu un final în care, efectiv, mi-a ieșit o formidabilă…lovitură de teatru!
… Piesei îi spunea „Pierdut în New York”, acum 20 de ani, când am scris-o și s-a bucurat de un excelent spectacol, în regia lui Florin Antoniu, la „Valahul” (pe atunci!) giurgiuvean, mult aplaudat, în… deplasare și pe scena de la Nottara!… Azi, după două decenii și mai multă experiență, are două titluri: „Azilul de noapte de la capătul Podului” sau „Insulița sclavilor fericiți”… Cel care m-a stârnit cu acest text, eminentul regizor Sandu Grecu, are de ales… Să mă pregătesc de Premieră?! Nu de alta, dar feciorul meu cel mare Ducu mi-a reamintit și azi-noapte, când, înconjurat, în Las Vegas, de minunile lui Celine, Genevieve și Karina (vâzându-nevăzut și discutând pe WhatsApp!), pe cât Noiembrie m-am decis să zbor spre Los Angeles, ca să-mi cumpere bilet de avion!
…Happy Birthday, America!

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

Jurnal de primăvară (11). DAAAAAAAAA: O SOLE MIO!… O SOLE MIO!… IL DIO MIO!..

aprilie 11, 2017 Comments off

…Plutesc pe valuri de Viață!

…În noaptea asta, în apartamentul meu va răsuna până-n zori Vocea celor TREI DIVINI, Pavarotti, Domingo și Carreras, cu sublimul „O SOLE MIO”! Da, am din nou Soarele meu…

…De aproape două ore, de când am ieșit din Clinica Pro Vita, fredonez într-o sfântă nebunie, într-o evadare din bocet interior și zbucium înăbușit, numai „O Sole Mio”!… Pe stradă, în taxi, în magazine cântam „O sole mio!”, plâgând de fericire, de când nu m-am mai simțit Om, ca astăzi, încolțindu-mi în lacrimi Pofta de Viață, după ce timpul părea, în ultimele două luni, lespede grea .. Lumea din jur poate credea că-s nebun, unii mă și cunoșteau, Da, Da, Da, sunt nebun de Viață!… Analiza-ghilotină, „RMN perete toracic stânga”, recomandată din senin, acum nici două luni, a ieșit BINE, BINE, adio gânduri nesenine, perspective sumbre în ajun de Paște!… De două luni am trăit numai sub nori, mi-am pierdut Soarele, Speranța, cât am fost eu de călit de pistolul la tâmplă și cuțitul în ceafă, scene trăite în taxiul din New York, cât de optimist am devenit după cei zece ani de luptă victorioasă cu parșivul Cancer… De când a apărut, însă, la o coastă, o scamă de umbră blestemată, nu fiica luminii, cum zicea Blaga, ci a Morții, n-am prea mai fost eu. Nu mai puteam scrie, vorbi, gândi senin, logic, degeaba priveam spectacole la teatru,unele meciuri, prostii pe la TV, eram plecat în altă lume, subconștientul desena perspective neorealiste,nu mai eram eu, și nu puteam face analiza asta imediat, să scap de ielele nopții dănțuind în blestem, n-am găsit locuri la vreo cinci clinici și spitale, nici cu bani (1.100 lei), cu plata CAS-ului, nici vorbă, mereu „nu-s fonduri!” (Să vă fie rușine!), pe 12 aprilie, adică mâine, eram programat la Oncolog, în sfârșit, am avut noroc, am așteptat doar două săptămâni să dau banii ca să scap de atâtia lilieci negri alergând prin mine…

…De când am aflat că m-a lovit blestemul negru, în final de ianuarie 2007, n-am avut sufletul atât de greu, ca în acest început de martie… Atunci, zbuciumul a durat doar trei zile, am renăscut rapid, acum, aproape o lună, am mai obosit și eu în lupta cu așteptările, cu analizele și Zoladexul în pântece, din trei în trei luni, de zece ani încoace… Acum, azi 11 aprilie, m-am liniștit, am redevenit Eu, stoic și optimist bine temperat, voi repeta un CT de rutină peste aproape două luni, dar sigur n-am ajuns în curtea Doamnei în negru, mama ei, se îndrăgostise de-o coastă de-a mea, cam așa am tradus eu mesajul cu umbra… A mai obosit și organismul, știu,de atîta tratament, sunt conștient că și singurătatea mea a făcut cuib de spaime-n mine, să mai crezi în oameni, oricât de bisericoși pozează ei (!?!), de ieri la amiază (ora 13;05), când am urcat 60 de minute pe eșafodul pentru RMN, cu branula la brațul stâng pompând la un moment dat substanța de contrast, de mă lua cu trecătoare călduri și parcă ardeam, de stăteam cu căști la urechi într-un concert de picamere și toată gama de zgomote ciudate, și până azi, la 17:55, când o doamnă doctor ca un înger mi-a întins răspunsul la analiză, zâmbind sugestiv „E bine!”, am fost o Fantomă care mergea fără mine, nu mai gândeam, nu mai înfloreau vise-n mine, important este că, în seara asta, m-am regăsit și încă pot să refuz capitularea!
… MULȚUMESC BUNULE DUMNEZEU că mă ții în Luptă!

…O SOLE MIO!… Viața e frumoasă, sunt încă logodit cu Viața, am redescoperit Soarele meu, pot să-mi mai țes speranțe, iluzii, să-mi văd scumpele nepoțele Celine și Genevieve, și copiii (Ducu și Karina) din California, să public noul volum de teatru (6 piese noi), la care Zeno Fodor șlefuiește Prefața, să aștept, la București, în 13 mai (de ziua dragei mele surioare Mona,13 mai- Ziua debutului meu în dramaturgie, la Arad, în 1979, cu piesa „Centrul înaintaș s-a născut la miezul nopții”, auzi titlu!), să revăd minunea de „Pușlama” de la Chișinău, să mă pregătesc pentru o nouă premieră, poate „Taximetrist de noapte la New York”, să sărbătoresc majoratul lui Mircea-Robert, în 9 septembrie, să recitesc manuscrisul volumului de versuri „Nescrise”, să mă bucur de fiecare zi ca de un dar de la Bunul Dumnezeu…
…O SOLE MIO, ce sublim este să mă mai bat pentru VIAȚĂ! Cinci ani, trei, doi, unul, o lună, o zi, Viața e un dar pentru care trebuie să Lupt! Sub nemuritorule acorduri de suflet „O Sole Mio!”…
…IL DIO MIO!

 

 

 

Jurnal de primăvară (2). UN DECENIU DE SPERANȚĂ… 9 MARTIE-10 ANI FĂRĂ CANCER!

martie 9, 2017 Comments off

…Acum zece ani. În 9 martie 2007. Văd și astăzi umblându-mi prin memorie ceasul acela întâmplător negru fixat pe peretele alb, în fața mea, când eram răstignit pe masa de operație ce arăta ca o cruce orizontală. Era ora 10,12, dimineața, acolo, în clinica particulară de lângă Stadionul Dinamo (ce ironie a sorții pentru un comentator sportiv!)… După aceea, conectat la fire, aparate, cu un ac pătrunzând adânc în mâna stângă, să mă anestezieze total, am dispărut din viață.

…M-am trezit după cinci ceasuri, pe o targă hidraulică, tremurând de frig, cu pântecele arzându-mi, în drum spre reanimare. „Gata, ai scăpat de cancer!”, a venit o voce ca de înger deasupra mea, era o nouă naștere. Eminentul Profesor Mihai Lucan și echipa lui de specialiști venită de la Cluj mă scăpaseră de un coșmar născut, întâmplător, când mi-era lumea mai dragă și viața mai fericită: cancer la prostată!… Niciun simptom, nicio durere, niciun medic care să mă întrebe cum stau cu PSA-ul, noțiune extraterestră pentru mine până la la 61 de ani!?! Noroc cu doctorul Nicolau, de la o clinică particulară din preajma Pieții Victoria, el m-a întrebat de PSA, când eu m-am dus de bună voie, ca la fiecare început de an, să-mi fac analizele clasice de sânge. Nu era medicul Nicolau, azi eram oale și ulcele…
…PSA-ul meu ajunsese exploziv la 10,6!!! Cel normal, la vârsta mea, 3,5-4… A urmat cea mai rapidă și cumplită cursă contracronometru din viața mea, mereu legat de un pai de Speranță… Pe 31 ianuarie 2007, m-a lovit acest trăznet negru ca moartea, pe 20 februarie, biopsia, ca o ghilotină, cancer-cancer, pe 1 martie, după scintigramă, era să-mi crape inima așteptând să aflu dacă pot fi operat, Dumnezeu m-a ținut în brațe și de data aceasta,da, tumoarea nu ieșișe din capsulă și puteam fi operat! Imediat, în acea zi de Mărțișor, am făcut un raliu de noapte la Cluj, la Profesorul Mihai Lucan, ca pe 9 martie să fiu convins că am scăpat de un blestem masculin…

…Pentru operație, am pendulat între Fundeni și echipa de sub Feleac, între brahotomie (sau cam așa ceva!) și criogenie. Am ales, pe riscul meu, așa m-a îndemnat, cred, Bunul Dumnezeu, ultima variantă, criogenia, înghețarea tumorii și apoi arderea ei. Nu m-a afectat deloc că eram al cincilea pacient român operat prin această metodă de ultimă generație.

…Nu mi-a fost o clipă frică. Experiența de taximetrist de noapte în jungla New York-ului, acel pistol pus la cap și cuțitul în ceafă au transformat într-un om puternic moral trestia gânditoare care traversase Oceanul. Un singur gând ciudat m-a lovit o clipă, în noaptea din ajunul operației, internat, injectat, pregătit moral: „Doamne, voi mai fi eu, după operația asta?! Prețul ei nu va fi să-mi pierd minunea de familie?!”… Am aruncat repede apă peste focul ăsta cumplit venit din metafizică. Operația a durat cinci (!) ore și „a fost foarte reușită!”, mi-a spus Profesorul, acum opt ani…

…Scăpase, însă, un micron de tumoră neînghețat, nears. Care a crescut ca Balaurul din poveste. PSA-ul tot creștea, ajungând la 6!. Peste un an și opt luni, Profesorul a găsit „un iepure negru” alergând prin mine și m-a chemat urgent la Cluj să-l „împușcăm”. În noapte târzie, pe 7 noiembrie 2009! A doua operație parcă nici n-a fost…

…De atunci, lupt. De opt ani, la trei luni, uneori cu o scurtă pauză, analize și o injecție cu un ac cât mina de pix, care-mi blochează hormonii și mă face un timp legumă. Cinic, îmi spun: ”Câți, oare, mai au șansa asta de a deveni legumă?!”… De a trăi Viața fie și din viteza a cincea într-a doua?!… Revin la Zoladexul meu salvator. Surplusul de hormoni alimentează celula canceroasă. Cam asta am înțeles eu, dramaturgul, din vorbele medicilor. Asta înseamnă pentru mine Zola…dex!
…De șapte ani nu mai mănânc carne de porc sau de vită, nu mai beau răcoritoare acidulate, nici vorbă de energizante, otravă curată. Se poate trăi bine și așa!

…Luna viitoare, în prilie, fac din nou Zoladex-ul, durere și speranță în noua mea Viață!

…Marele scriitor rus Alexandr Soljenițîn ne-a lăsat un remarcabil roman „Pavilionul canceroșilor”. L-am sorbit în două nopți, pe când nu eram de-al…Pavilionului. Un fantastic roman, mai mult politic… Anul trecut, plin de experiență naturalistă, am scris piesa Vieții mele „Monolog în doi cu moartea la ușă”, un veritabil Jurnal de canceros. Textul a câștigat, în aprilie 2014, Marele Premiu de monodramă la Gala Star, Bacău, și, conform regulamentului Concursului de dramaturgie și al promisiunilor, urma să merg, peste un an, la premiera piesei, pe scena moldavă. Trăiesc, însă, în România, unde promisiunile rar se respectă… Sau, cine știe, se așteaptă momentul să mă ridic în Ceruri, ca finalul „Monologului” meu să fie bătut în cuie, nu să tot continue… Uite, însă, că eu mă încăpățânez să Trăiesc! Încurajat de Bunul Dumnezeu…

…Sigur că va veni și ziua aceea Z! Mâine, săptămâna viitoare, la anul, peste… Numai că nu mă gândesc la „Finalul de partidă”, cum zice Beckett. Îmi fac cu precizie de robot analizele, iau medicamente de întreținere, suport Zoladexul-paradox, chin și iluzie, și-mi văd de ale mele. Cancerul nu există pentru mine! Deși evadarea din el mi-a costat enorm, Familia. M-am echilibrat în trei-patru luni: decât singur în doi, mai bine singur-singur, chiar dacă sunt cu un picior în groapă (Noroc că mai am unul și o minte limpede, plină de vise.)!… Eu nu sunt niciodată singur. Am scrisul, teatrul, fotbalul, fiecare zi trăită din plin, 5 ani, 7 luni și 22 de zile am făcut, cu elan adolescentin, naveta la Giurgiu, iarna la Miami, premierele din fiecare săptămână, turneele, cronica dramatică „Amanta mea Thalia”, în fiecare zi de joi, în revista „Taifasuri”… Plus că mă mândresc și cu două Certificate de bunic, minunata Genevieve și Celine, acolo, în California mereu însorită… Nu, nu mă joc de-a „dublulgânditul” și „nouvorba” lui Orwell din celebrul romam „1984”…

…Eu m-am operat întîia oară de cancer, Azi, adică acum zece ani,.Sunt incurabil optimist și nu mă gândesc la acordul final. Nu o să-mi fie niciodată milă de mine, asta m-ar ucide, chiar dacă, uneori, mai ales de Sărbători, două-trei minute (slăbiciunea umană!) scapă, așa, un crivăț prin suflet și mă simt totul o rană… Renasc, însă, repede, mai am, doar, de făcut atâtea, de trăit alte și alte bucurii, dar și tristeți, încât nu mai am timp să meditez, decât în ziua analizelor, la boala asta parșivă care s-ar fi insinuat de nu știu când în viața mea…

…Capul meu este o bază de date sentimentale. 7 mai ’86, Sevilla, martor trimis de ziarul „Sportul”, cu regretatul meu profesor Ioan Chirilă, să participăm la „Noapte generalilor”, când Steaua a cucerit Cupa Campionilor Europeni, 2-0, la penalty-uri, cu Barcelona și cu Duckadam intrând în Cartea recordurilor, prin cele patru lovituri apărate, de l-a făcut pe Regele Juan Carlos al Spaniei, prezent la vreo doi metri deasupra mea, să monologheze sincer: „N-am văzut în viața mea așa ceva!”…
…4 iulie ’86, evadarea spre America, după purgatoriul italian (Latina și Roma) de 22 de săptămâni-calvar-iluzie, în Lagărul cerșetorilor de libertate…
…14 februarie ’87, întâia zi de taximetrist la New York., „Academia Vieții” pentru mine..
…13 iunie ’87, prima ediție a ziarului meu de limbă română scos la New York, „Lumea Sporturilor”, care peste doi ani și-a îmbogățit titlul: „Lumea Noastră-Lumea Sporturilor”…
… Vara lui ’94, „Columb a descoperit America, Hagi a cucerit-o”, titlul volumului meu scris în timp record, cu sufletul, și dedicat Mondialului yankeu…
…13 mai ’79, debut în dramaturgie, la Arad, cu piesa „Centrul înaintaș s-a născut la miezul nopții”…
…Toamna lui 2014: Volumul meu de teatru „Animalul, acest om ciudat” s-a aflat printre cele trei nominalizări la Premiile Academiei, care și-a bătut și ea joc de dramaturgie, neacordând niciun premiu!?! Nu-i prima oară când Dramaturgia devine cenușăreasa literaturii române! Câtă nedreptate, domnilor academicieni, care nu citiți și piese și nici nu v-am prea văzut pe la teatre!…
…20 martie 2015, premieră cu întâia mea piesă scrisă în calitate de bunic (a 28-a din CV-ul personal)…
…7 aprilie 2015, altă premieră, „o comedie neagră, dar vizibil politică”, la Ruse etc, etc. Doamne, cât mă mai răsfeți!
…3 februarie 2017. Ultima Premieră din cariera mea de dramaturg, la Teatrul Ariel din Rm.Vâlcea: „Freud și Bunul Dumnezeu”…
…7 martie 2017. Nu mai știu a câta corectură la ultima piesă, a cincea, din noul volum de teatru care, probabil, va da ochi cu distinșii cititori prin iunie, iulie care vin…
…Astăzi este pentru mine… 9 martie 2007! Sărbătoresc Zece ani de învingător, chiar dacă au mai existat și mici înfrângeri personale…Diseară, voi închina un pahar cu vin roșu pentru noua mea dată de naștere: 9 Martie 2007!

…În ultima vreme, în jurul meu, tot mai mulți oameni, prieteni, colegi, rude, sunt îngroziți de Cancer. „Ignoranța este putere” era o idee în acel celebru roman al lui Orwell. Nu-i adevărat!… Colegii mei de suferință, mă lupt de zece ani cu blestemul negru și rezist. Pentru că lupt, nu există altă scăpare!… Nu aveți decât această șansă: să fiți tari moral și să nu cedați! Cât despre „Restul este tăcere”, celebra replică a lui Hamlet, ducă-se în literatură… Noi mai avem multe să (ne) spunem, clipe de viață pe care suntem obligați, de „contratimpul” în care am fost înscriși fără consultare, să le trăim total…

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

Jurnal de iarnă (14). LEZIUNE, PARȘIVĂ LEZIUNE, CE CAUȚI TU ÎN VIAȚA MEA?!

ianuarie 13, 2017 Comments off

…N-am avut de zece ani, de când mă știu canceros, o stare mai agitată în așteptarea rezultatelor unor analize-ghilotină (CT, Scintigramă osoasă), ca aceasta din ultimele 24 de ore. Azi, la ora 14, trebuia să fiu la Clinica Medas, de peste drum de Cișmigiu, să văd dacă e „To be or not to be?”… Am adormit pe la două, în noapte. La 5, în zori, îmi făceam de lucru la computer…

…La 10:30, am luat drumul Cișmigiului, nu mai aveam stare. Am coborât din Metrou la „Universitate”, să iau Bulevardul la pas, sub soare, sub țurțuri căzând din clădirea Univesității, traversând băltoace și trăgând de timp. Am oprit la mai fiecare vitrină, am servit o cafea, fără zahăr de vreo trei ani, m-a pus pe gânduri durerea din stânga prostatei, resimțită azi-dimineață, după vreo două-trei luni… Gând nebun: să fie un semnal, acest cuțit din stânga bazinului?! Piei, drace, ce m-a apucat!?…
…La ora 13:10, eram la Clinică. Am așteptat pe un scaun să fie pregătiți pentru analize trei pacienți. Încă un cuțit în abdomen, stânga, jos… Am primit plicul cu rezultatele celor trei Tomografii Computerizate cu substanță de contrast. Mi s-a spus să merg cu ele la doctorul care m-a trimis la analize. La oncologul care mă are în pază cu atâta pricepere și căldură umană, de opt ani… Asta va fi pe 9 februarie! Până atunci trebuie să fac și scintigrama osoasă, luni 16 ianuarie, am fost programat din decembrie anul trecut, la Medas-ul din Spitalul Regina Maria, situat, acolo, unde începe Bulevardul Mihalache…

…Desfac, totuși, plicul cu rezultate și-mi arunc ochii, așa, ca o curiozitate. Habar n-am eu de medicină, dar, de 10 ani (pe 9 martie 2017) de când lupt cu monstrul de Cancer, am învățat noțiunile de bază… Primele două foi nu-mi trezesc atenția… Ultima, însă… Citesc, scutur capul, și recitesc, pe rândul 3, la concluzii: „Leziune nodulară la nivel sacrat stânga în găurile de conjugare-de corelat cu o examinare IRM”… N-ajungea leziunea asta, mama ei… Că mă lovește în moalele capului și rândul al patrulea:”Micromodule pulmonar LID”… Aș vrea să-mi dau două palme, să mă trezesc! N-am avut până acum, de opt ani, de când fac, din iarnă-n iarnă, CT-uri și scintigrame osoase nicio…Leziune!

…Vreau să-mi citească un specialist foaia asta ca o Integramă otrăvită, dar domnișoara de la Desk îmi spune că numai oncologul care mă are în grijă îmi poate spune totul despre starea mea… Da,domnișoară, dar dacă mă perpelesc întrebările și supozițiile până pe 9 februarie, când sunt programat la Medicul oncolog care m-a tratat excelent de opt ani, fac atac cerebral!… Insist să mă ajute cineva, cu interpretarea rezultatelor, cotra-cost. Domnișoara este foarte amabilă, roagă un asistent să-i țină locul, îmi ia rezultatele și dispare cam cinci-opt minute… Vine și îmi spune că numai medicul care mi-a făcut investigația și a tras concluziile este în măsură să-mi explice „noutățile” din organismul meu. Revin miercuri 18 ianuarie, ora 14. 150 de lei mă va costa consultul. Îi mulțumesc pentru atitudinea ei nu doar civilizată, dar mai ales umană…

.. .O iau pe jos spre stația de Metrou de la Podul Izvor, am nevoie să-mi respire gândurile, trec pe lângă „Bulandra”, streșinile curg, lacrimile îmi spală obrajii sub soare. „Băi, ai înnebunit?! Stai să vezi exact ce spune specialistul!”, îl aud pe Alter-Ego-ul meu certându-mă… „Ai dreptate!, îi răspund. Lacrimile n-au dus niciodată spre piscuri… Trebuie să strâng din dinți, să mă cravașez dureros și să urc în continuare pe Golgotă!”… Încerc să-mi fac de lucru cu gândurile mele, vreau să fug de Leziunea asta blestemată, de tot ce înseamnă cancer, m-am plictisit de el… Nu pot să uit, însă, că Vărul meu cel mare și minunat, Mitică Bostan, a fost răpus, acum trei zile, tot de monstrul negru. El nu știa că-l hrănește, eu știu de zece ani…

…Orașul trece vesel pe lângă mine. Nu mă recunosc. Nu pot lega două gânduri. E un semn în stările noastre. Agitația mea neașteptată din ultimele ore era un semn de la Bunul Dumnezeu… „Și ce mai vrei, MMI-ule, ai furat zece ani Doamnei în negru, din 9 martie 2007, când ai fost operat întâia oară. Ehe, alții, operați, atunci, odată cu tine, sunt de mult între îngeri. Nu-l mânia pe Dumnezeu!… Bine că mai poți să aștepți consultul din 18 ianuarie, și cel din 9 februarie”, mă calmează Alter-Ego… Împletesc speranțe, poate leziunea asta pelviană nu-i legată de cancer, o fi de la vreo căzătură, poate doctorul n-a fost prea atent, cunosc atâtea cazuri… Gata, până nu mă întâlnesc cu expertul, trebuie să abandonez subiectul!… Să mă gândesc la altceva, neapărat Frumos, spectacolele de teatru care m-au încântat anul trecut (nu multe, dar existente!), la o femeie de top, nu și la cele două-trei ticăloase care m-au trădat sub semnul crucii, cu zâmbetul pe chip, cu hăndrălăul la ușă și cuțitul în mână, chiar dacă ne eram de caraulă pe taxi, la New York!… Gata, vezi, poți să evadezi din Alcatrazul Cancerului, hai să ne plimbăm, dragul meu MMI, prin New York, o să uiți de toate, o să ajungi și la Miami și Santa Monica, Doamne, ce frumoasă este Viața…

…O sun pe Mona, surioara mea, unicul punct de sprijin moral din țară. Mă întărește moral și îmi sugerează și un bioenergetician cunoscut, care i-a tratat cu succes și pe Alin și Sorana… Sigur că voi intra și pe această pistă… Mai am, doar, atâtea de realizat!… De azi în trei săptămâni, vineri 3 februarie, am premieră la Teatrul Ariel din Rm.Vâlcea, cu piesa „Freud și Bunul Dumnezeu”… Am terminat de șlefuit două noi piese la care țin foarte mult. „Da, dom’ne, dar să nu uiți scena cu șahul, cu tânărul care joacă șah în pușcărie, de unul singur, la două mâini, stânga cu dreapta. Dar, după cinci zile de fericire, unul dintre colegii de…apartament îi ascunde sau îi aruncă nebunii. Și fără nebuni ce să faci?!… Nu uita să introduci și scena asta, e super!”, îl aud pe Alter-Ego… Și mai sunt și minunatele Nepoțele din California, Genevieve și Celine, nu le-am văzut din martie trecut!… Nici pe Ducu și Karina… A știut el, Cel de Sus, de ce nu m-a lăsat să trec Oceanul, pentru Sărbătorile de Iarnă. Erau probleme de rezolvat, aici…

…Mă gândesc cum să articulez mai bine scena cu nebunii furați în piesa mea… Am și uitat de Leziunea aia blestemată, venită pe nepusă masa… La Piața Unirii, am mâncat o porție de creveți, excelent pregătiți, la micul restaurant chinezesc unde merg mai în fiecare week-end cu Maria și Mircea Robert, îi văd, parcă, lângă mine, glumim, bine că nu sunt, nu sunt eu într-o formă prea bună, oricât efort aș face.. Și dacă veselie nu e, degeaba ne întâlnim!…. Plec o stație de metrou spre casă. În cavoul de singurătate, grădina de scris care mă așteaptă…
…Trec liniile de tramvai pe verde, pe zebra de pietoni, gânditor, și mă trezesc cu un tramvai frânând dement la nici zece-cinsprezece metri. Privesc la vatman, n-am forță să-i zic una, semaforul arată roșu-roșu pentru el… Da, dar nu orice e normal este și adevărat!… Băi, băiete, ești nebun, îl taxez în gând, eu am de rezolvat problema cu Leziunea aia.., Leziunea aia venită, așa, ca un fulger, ca un trăsnet, pe cer senin, cum a apărut și cancerul în viața mea…

…Nu intru bine în casă, cu un braț de reviste și ziare, luate din Pasajul de la Universitate, că sună unul dintre telefoanele mobile. O voce feminină mă anunță că am de făcut scintigrama osoasă, luni dimineața, la 9:20, la Medas-ul de la Spitalul Regina Maria.Vreau să-i mulțumesc, chiar dacă știam, așteptam ziua de luni… Dar, cu greu articulează vorbele, spunând, totuși, că, dintr-o cauză… pe care ea o cam amețește, se suspendă analiza!… Bine, doamnă, dar mă sunați, azi, vineri, la ora 15:20, când nu mai pot face nicăieri o programare?! Este mai mult decât jenant, sunteți absolut de blamat!… Scuze, scuze… Eternele scuze ce ne țin pe loc, de nu mai crede nimeni în noi, și rămânem doar viețuitoare de trei parale…

… În orice rău există, însă, și un germene de bine, înțelept se spune în popor. Când am aflat că voi face scintigrama la Medas-ul de la Spitalul Regina Maria, mi-a revenit în cap coșmarul trăit, anul trecut, în februarie. Am făcut scintigrama osoasă la „Regina Maria”. Iar doctorul care a pus concluziile a încurcat piciorul meu stâng cu… dreptul. Pe film apărea o umbră mai veche la dreptul. Pe Buletinul de examinare a scris cu mânuța lui aiurită, înțepenită-n rutină, „piciorul stâng”. Am comparat, acasă, buletinul de examinare primit cu acela de anul trecut. Da, piciorul drept, în 2015, stângul, în februarie 2016!… Două zile am fost cu stângul în groapă… Noroc că doamna doctor oncolog a privit atent filmut dat și, deodată, a explodat: „Pe film este o umbră la piciorul drept, nu la stângul cum a scris! Unde i-a fost mintea?!… Sigur, e umbra mai veche de la piciorul drept!”… Gafa aceea m-a lovit când am aflat că voi merge la testare la acel medic-coșmar… Știe el Bunul Dumnezeu cum să le aranjeze!…

…Lupt, Doamne, scuză-mă că am avut, azi, la prânz, un moment de slăbiciune. Sunt, totuși, și eu, un biet Om!… Știu că mi-ai dat, nu o dată, puterea să am un moral tare ca Piatra Măiastră a lui Brâncuși!…
…Lupt, altă șansă n-am, Lupta este unicul meu Răsărit!
…Doamne, ajută-mă și de astă dată!

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.
 

Jurnal de iarnă (10). CRĂCIUNUL ȘI REVELIONUL 2014, PRINTRE TEMPLE ȘI PIRAMIDE (AZTECE ȘI MAYAȘE)…

decembrie 30, 2016 Comments off

…Bunul Dumnezeu a fost darnic cu mine toată viața!… Memoria Facebook-ului mi-a confirmat, o dată în plus, în această dimineață! Fotografia de mai jos, la picioarele Piramidei Soarelui, o atestă…

…Acum doi ani, spre exemplu, am petrecut Crăciunul la Ciudad de Mexico, dublat de excursia magică de o zi la Piramida aztecă de la Teotihuacan (care în limba nahuatl înseamnă „Orașul Zeilor” sau „Locul unde oamenii devin zei”), la 50 de kilometri de Capitala mexicană. „Echipajul” condus de bossul nostru… Genevieve (care avea un an, o lună și trei săptămâni!), mai cuprindea nora mea Karina, sora ei Liz, Ducu, firește fiul meu cel mare, și socrii lui, Conchita și Carlos. A fost un veritabil Crăciun-Excursie, cu vizite la câteva dintre punctele importante ale fascinanului Ciudad de Mexico și împrejurimile lui, inclusiv Piramidele Aztece în vârful unuia, cea mai mare, Piramida Soarelui, de la Teotihuacan, ajungând și eu, la 63 de metri, gâfâind și cu patru-cinci pauze, după cele 240 de trepte escaladate mai mult cu sufletul!… De acolo, (unde mă simțeam „Împăratul norilor”, cum sună un titlul din fantastica operă a lui D.R.Popescu), se vedea clar, spre Nord, și Piramida Lunii, cu vestitul drum dintre Lună și Soare, un Drum al Morții și al Vieții, cu inedite povești uluitoare…

…După patru zile în Ciudad de Mexico, am luat avionul și ne-am oprit în Cancun, stațiune de lux, construită de americani, la începutul anilor ’70. Am schimbat anii în Playa del Carmen și ne-am plimbat din nou printr-o istorie spectaculoasă, neștiută, doar intuită, la Chichen Itza, monument UNESCO. Undeva, în jungla statului Yucatan, la 180 km. de Cancun, unde s-au unit civilizațiile mayașă (ghidul nostru, de 34 de ani, era mayaș!) și toltecă. Aici am pus în Arhiva mea sentimentală vestitul Templu Kukulkan (24 de metri înălțime, plus 6 metri platforma), Zeul-șarpe cu pene. Sunt 91 de trepte pe fiecare din cele patru laturi ale Templului, ultimul pas din vârful Kuklkanului fiind al…365-lea, echivalentul din zilele Anului Haab!

…N-am apucat să scriu decât cinci episoade din „Jurnalul meu mexican”, va trebui, anul care vine, să fac un efort și să termin acest capitol (cu opt seriale) dintr-un volum ce mai cuprinde un Jurnal american, unul italian, un Letopiseț (românesc, of course!), toate prinse în „Jurnalul unui trăznit” (cum va suna și titlul cărții, din care cam 85-90% din ce mi-am propus este gata!).
…Anul acesta, „Echipajul” de la Piramide și Temple nu a mai fost împreună de Sărbători. Sper să ne reunim la anul, pe vremea asta, când vom mai avea un nou companion, marcant, minunata mezină Celine, care abia a sărit de zece luni!
…Un Crăciun fără vârste și un An Nou cu 2017 povești adevărate, TUTUROR!

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.
Impact – 1.312 persoane

Jurnal de iarnă (9). V-AM SPUS CĂ VINE MOȘUL ȘI LA MINE!…

decembrie 26, 2016 Comments off
 ..Ultimii șase ani am petrecut Sărbătorile de Iarnă în Miami, sub soare plin și apa Atlanticului ajunsă la 27-28 de grade Celsius. Anul acesta urma să petrec Crăciului și Revelionul în splendida California, unde s-a mutat flăcăul meu cel mare Ducu, împreună cu minunata lui soție Karina și, acum, cu două superbe fete, Genevieve și Celine, nepoțelele mele de aur. O analiză de-a mea, una serioasă, ce ține de…cancer, a dat totul peste cap. Pe 3 ianuarie trebuie să fiu înapoi la București…. Trei zile pe drum, șapte, cu familia mea din America… Prea obositor… Plus că gândul meu duce obsesiv la scintigrama programată pe 16 ianuarie și cele trei tomografii computerizate, cărora încă, n-au putut să le găsesc o dată când să fie făcute!…

…Dumnezeu a avuit, însă, grijă de mine și de data asta. După ce dimineață am tras o repriză de plâns, în singurătate apăsătoare a apartamentului meu, ziua s-a schimbat, brusc, miraculos, noaptea…
·
…NOAPTEA DE CRĂCIUN s-a dovedit fascinantă lângă Bradul din frumoasa casă a surioarei mele Mona, pe strada copilăriei mele din Piața Chibrit, unde și acum pietrele cântă și acum „Rapid, cadână zvăpăiată”…. O seara-spectacol de suflet cu trei rânduri de Colindători de vis, unii din Corul Patriarhiei. Mulțumesc mult, minunații mei Mona, Sorana, Alin și Florin pentru această Noapte realmente magică…
…Acum 55 de ani, eram, aici, … Moș Crăciun cu barbă și haine roșii pe acoperișul casei părintești, păcălindu-mi scumpa surioară care credea în basmul cu Moș Crăciun…
…Azi, la această oră, spre miez de noapte bucureșteană, trebuia să fiu cu daruri pentru nepoțelele mele sublime Genevieve si Celine, la Los Angeles!…
…O față râde, alta plânge…

…Nu ne mai căutați, pe mine și pe Moșul, după ora 3, când se spală zorile de întuneric. Plecăm la discotecă, dame-n tangou, cokteiluri finlandeze, ritmuri tiroleze, bârfe, muzică electonică, fără fum de țigară sau alte prostii… Dacă se joacă, spre dimineață, ceva la „Godot”, intrăm să bem o cafea și să mai vedem ce-i nou în dramaturgia autohtonă (cam mazilită!) și teatrul românesc!…

…La fotbal nu ne mai ducem, ce să mai vedem, tot Becaliada prăfuită, ca și politikia dâmbovițeană?!… Ne vom distra pe cinste două (hai trei!) zile și tot atâtea nopți polare, căci voi merge și eu acasă la Moș, Santa, Babbo, Dyado… Tinerețea este, doar, o sănătoasă stare de spirit și de suflet! Nici Moșul, nici eu, NU NE SIMȚIM…MOȘI, puștilor!