Arhivă

Post Tăguit cu ‘Dali’

Jurnal de iarnă (12). PENTRU CINE BAT CLOPOTELE, VĂRUL MEU CU ARIPI DE ÎNGER DIN ATÂTEA CULORI?!

ianuarie 12, 2017 Comments off

…Dimineața asta albă, albă, într-un București răvășit de viscol, a început pentru mine cu un telefon negru ca Moartea. M-a anunțat că, în miez de noapte, acolo, în umbra Ceahlăului… NU, eu nu cred!

…Ne văzusem ultima oară, acum vreo trei ani, la un vernisaj al feciorului lui, Luțu, în Capitală. Tot timpul l-am văzut ca Vărul cel mare, unicul meu Bade, suflet din picturi rare, coleg de facultate și prieten de nebunii literare cu Sorescu, maestru al șevaletului, cu expoziții, premii și laude, mai puține decât merita… Și-a făcut, la cumpăna ultimei nopții, aripi din culorile lui Rousseau „Vameșul”, Dali și Grigorescu și a zburat înalt cu ele, ca toată viața lui de poveste…
…De la cine mai primesc, Doamne, mai în fiecare zi, pe Facebook, aprecieri și sfaturi, în acele cuvinte calde, înțelepte, de Om cu gânduri bogate, sincere și profunde, scoase nu atât din miile de cărți citite, cât din Viață, viața lui ca o pictură, Viața lui ca o Memorie, „Persistența memoriei”, cum spunea marele Dali, unul dintre favoriții lui?!…Cui îi mai răspund, fermecat de slovele lui din icoane și datini?!
…Badea Mitică Bostan a zburat azi noapte pe aripile unui Înger fugit din Oceanul lui de culori fermecate… Culori pe care tocmai le mai combinase o dată, cu câteva minute, în camera lui, înainte să urce în Ceruri, sub dangăt de nemurire, înălțându-se peste Piatra…. Pentru cine bat clopotele, nebune, sub Viscol, Vărul meu cu aripi de înger din atâtea culori?!…
…NU! Nu-i adevărat!…Culorile Pictorului sunt nemuritoare…
…Eu simt ziua asta albă-albă, polară, neagră în mine! Sunt atât de sărac! Atât de singur, în lacrimă…Cu cine mai schimb eu mesaje pe Facebook, în scurte vorbiri la telefon, Vărul meu Cel Mare?!
…Știu că, în acest 11 ianuarie 2017, totul nu-i decât un pastel sumbru de iarnă, unul, însă, Uman!… Zbor liniștit, acolo, între Îngeri, minunatul meu Bade Dumitru Bostan! Restul este Lacrimă!

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.
Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

Jurnal de iarnă(5). (f.r.) FOTBAL PE GHEAȚĂ, „MOROMEȚII” LUI CONU JIJI, EURO-FINAL DE VIITOR PE SEMICERC!

decembrie 16, 2016 Comments off

..Fotbal pe plajă, fotbal de sală, fotbal-tenis, fotbal depomană și, mai nou, fotbal pe gheață! Îl brevetează Federația în materie, de vreo zece zile, de când unele dintre meciurile de Cupă (organizate de FRF) s-au jucat pe gheață periculoasă, vânt și ger. La Cluj, unde o parte a terenului a fost încălzită, alta nu (!?!), de arăta a patinoar, un jucător al Iașului, Piccione, a ajunecat, dând cu partea superioară, capul, de gheața bocnă, de-a rămas câteva clipe lat!… La Oradea, doi jucători ai Astrei, portarul Lung și artizanul Teixeira, au părăsit terenul în întregime patinoar, înainte de finalul meciului, accidentați!… Din fericire, numărul victimelor este mai mic decât se putea întâmpla în asemenea condiții criminale! Cui prodest?!

…Cui folosește programarea jocurilor de Cupă în acest final aglomerat de sezon, în condiții total improprii care distrug, automat, și bruma de fotbal ce se mai joacă pe la noi, ba mai pun în mare pericol și sănătatea fotbaliștilor?! Oare, acolo, la Federație a înghețat gândirea?! Cum să mai atragi spectatori la stadioane, pe gerul cumplit în care s-a jucat?!…

…Noroc că terenul n-a devenit patinoar la Mioveni, unde a explodat una dintre „bombele” sezonului: trupa lui Conu Jiji, FCSB sau cum îi zice, a fost eliminată de echipa din liga secundă, meritoasa trupă a seriosului antrenor Pelici! Sigur, Conu Jiji a pozat, caraghios, într-un patron liniștit și după această Rușine, de parcă nu ajungeau atâtea (eliminarea din drumul spre primăvara europeană, locul 3, deocamdată, în campionat, eșecuri dureroase cu Dinamo, Gaz Metan, Chiajna și Astra). Și turuie că nu-l interesează Cupa, cum, după ce-l umilise și Șumi (căruia îi despuiase echipa!), ne-a anunțat că nu-l interesează nici titlul!… Gândul îi e numai la țechinii Europei!… Dar, oare, va ajunge la ei, când își bate joc de formația-fantomă a lui Reghe, alde Nilă, Bubu și Boboc?! Nilă, personaj din „Moromeții”, unde era portar la un bloc, acum „lăcătuș” la poarta becaliștilor pe care i-a făcut șah-mat, salutându-i din mers, unii dintre ei fiind, parcă, rude cu alde Cocoșilă sau Bălosu, din uluitorul roman al lui Marin Preda!

…Cu nici 8 ore înaintea rușinii de la Mioveni, Bancherul din Pipera demonstra cât de „bun” este el, ce suflet „nemaipomenit” are, declarând încruntat că va face tot ce va putea ca Lăcătuș să nu promoveze în niciun eșalon cu Steaua lui! Dumnezeu n-a dormit nici de data asta, Coane!

…Culmea e că, în timp ce Conu Jiji declara, fals senin, TV-urilor, că nu-l interesează nici Cupa, puținii fani deplasați la Mioveni strigau, înghețați, și umiliți: „Rușine, rușine să vă fie!’. Noroc că aerianul Reghe declara simpatic că aștepta de la jucători „mai multă mișcare”. Poate mișcarea de înviorare, căci FCSB-ul cam doarme pe ea de mai bine de-o lună, echipa părând o bicicletă ce încearcă să ruleze pe o șosea cu roțile deformate, ca într-un celebru tablou al lui Dali!…
…Cum, însă, Conu Jiji a înlăturat orice zvon-salvare despre debarcarea antrenorului depășit de situație (se spune că Reghe are o clauză de 700.000 de euro, de va fi demis!), logic să nu ne așteptăm la revenirea în normalitate!… Conu Jiji va mai aduce un batalion de noi jucători, va mai arunca, după ureche, milioane, negândindu-se că ar ieși în câștig, dacă-i va plăti clauza unui antrenor în vrie vizibilă și va aduce un coach nou, în stare să-i facă o echipă pentru acea Fata Morgana numită milioanele Europei!… Sau, și mai important, dacă-și va ctitori, la banii care-i are, o modernă Academie de Fotbal, ce va produce sigur în timp! Va face, astfel, și un bine fotbalului românesc, fără de care ar fi rămas un neica-nimeni!… Mă rog, după ce l-au executat și „moromeții”, e treaba nababului din Pipera ce face cu țechinii lui. Nu însă și cu sufletul, cu mândria a milioane de steliști!

…Dinamo s-a revanșat, în Cupă, 3-1 cu Gaz Metan, la zece zile de la acea Rușine din campionat (0-4), la Mediaș! Probabil că, nici în acest caz, Cel de Sus n-a dormit! Nu de alta, dar ca, în ajunul meciului, să-l auzi pe patronul „câinilor roșii”, un anume Negoiță, cum îi transmite antrenorului Andone că…Mutu își face treaba ca lumea, iar el, Ando, trebuie în conferințele de presă să vorbească numai despre fotbal, e ca și cum ai vrea răul Antrenorului, practic al propriei echipe! Există o psihologie a sportului de care patronul Negoiță se vede că este cam străin…

…Personal, cred că, dacă nu se califica în Cupă, la Mediaș, Ando era înlocuit imediat la TV! De când a venit Mutu, au început urzerile, loviturile sub centură. Un om din anturajul dinamovist l-ar fi atenționat pe Negoiță că, prin aducerea lui Mutu, și-a băgat diavolul în casă, dar boss-ul n-a crezut!..
…Numai în pielea lui Andone să nu fii!
…Întâmplător sau Nu, în această dimineață, după ce Andone n-a fost..debarcat, tratativele cu…INDIENII lui Mutu au eșuat! „Parole, Parole”, ce melodie frumoasă, cândva…

…Final de Euro pentru noi pe semicerc! Azi, Bătălia doar pentru locul 5, cu GermaniaI FiNAL ULUITOR, cu golul victoriei -23-22 (11-11)- reușit în ULTIMA SECUNDĂ de Cristina Zamfir!… FINAL Vesel și trist! Căci minunata Cristina n-a mai putut evita coliziunea violentă cu stâlpul porții și cu portărița germană Klara Woltering, ambele jucătoare rămânând întinse pe podeaua sălii, ca doi pescăruși răniți, în zbor frânt! Sala și-a oprit respirația câteva clipe de viață, aveam să aflăm că minunata noastră Cristina și-a înghițit limba o Clipă, de moarte și de Viață, timp în care n-a mai fost printre noi!… În sală și în fața micilor ecrane se plângea și se trimeteau rugi către Bunul Dumnezeu să le țină în Viață pe minunatele handbaliste, izvor de Victorie. Și iarăși FRUMOS! Cele două Flori de Viață s-au ridicat, Viața a triumfat!…Aceasta a fost MAREA VICTORIE de vineri seara, la Europeanul din Suedia!
…A fost un Euro cu o ULUITOARE TRIPLĂ pentru Naționala feminină de handbal a României, victoriile-capodoperă cu Rusia, Croația și Ungaria. Și două eșecuri, cu Norvegia și, aseară, cu Danemarca, spulberată, azi, de Olanda, în prima semifinală!
…Acum, la despărțirea de semicercul Europeanului, SUSȚIN că avem tinere de aur, chiar dînacă n-au obținut, la despărțire, decât locul V!
…MULȚUMIM, MINUNATE HANDBALISTE ROMÂNE!

Jurnal de California (16). BYE, BYE, CALIFORNIA, NOUA MEA IUBIRE!

aprilie 12, 2016 Comments off

…Mai sunt câteva ore și se împlinesc trei săptămâni de când am ajuns în California. Parcă am venit ieri… Inutil să spun că plecarea aceasta –ezit să zic despărțire!- este cea mai grea din câte am cunoscut peste Ocean. De ieri, sufletul se zbate-n ploi de lacrimi. Am mai fost de două ori în California… O zi și o noapte, în ’88, venind din Australia, spre Terminus New York… Acum 22 de ani, pentru vreo trei săptămâni, pe vremea Mondialului de fotbal, cea mai frumoasă pagină din istoria Naționalei noastre…

Acum, însă, a fost altceva!… Știu, cele două sublime nepoțele, Celine și Genevieve, au dat timpului și spațiului dimensiuni inedite în sufletul meu. De aceea mi se pare imposibil să plec… Și totuși, voi decola…

…Copiii mei din California, feciorul Ducu și nora Karina, n-au știut pe unde să mă mai ducă, ce să-mi mai arate, deși au un program absolut titanic, încât ziua lor ar trebui să numere vreo 72 de ore… Și ei au făcut să mi se pară California mai frumoasă ca niciodată. Mai umană, mai apropiată decât Florida…

…Nu, nu trădez, Florida! Mi-a fost superbă iubită în ultimele șase ierni, trăite sub soare de poveste, într-un Ocean care m-a renăscut. În acel Paradis numit South Beach, sub magia din uluitorul Muzeu Salvador Dali, din St.Petersburg, în croaziera până-n splendoarea botezată Bahamas, și decolarea spre frumoasele Ținuturi Aztece, cu Revelionul în piscina din fața vilei… Și, totuși, Florida m-a obligat să nu accept viața fără aerul-condiționat. Ceea ce noaptea nu-mi prea surâdea, ba chiar petreceam ore albe și, uneori, mai și tușeam… Nu, minunată Florida, nu te trădez! Doar trăiesc viața la alți parametrii…

…Astăzi, în ultimele zeci de ore dinaintea plecării, Ducu mi-a spus că vrea să-mi mai ofere o surpriză. Și, după ce am lăsat-o pe Genevieve la grădinița-model Montessori, a luat drumul Pacific Coast Freeway… Am poposit încă o clipă-două, la frumosul Santa Monica Pier, exact în locul unde s-a filmat „Cacealmaua”, în ’73, cu Paul Newman și Red Redford, revenindu-mi din zestrea memoriei scene din acel eveniment al tinereții mele, cu trei ani înainte ca Ducu să apară pe lume… De pe lungul ponton, sub soare generaos, peisajul semăna a Paradis, cu Malibu, în dreapta, cu Venice și Palos Verdes (altă zonă opulentă!) în stânga… Câteva suveniruri pentru amici, dar și pentru arhiva mea sentimentală și…la drum, spre nord, pe autostrada ce duce până la San Francisco și în Canada.

…Pacificul se răsfață sub soare, surferi temerari au și răsărit lângă valurile mai mari ca niciodată în cele trei săptămâni trăite de mine, în acest univers rar. Văd și un tip cu un băț care împinge prin Ocean acel papuc de i se spune surf. Ducu m-a lămurit imediat, este un fel de surfer nu prea curajos, care se ajută de…paddleboard, la modă prin Florida, unde Atlanticul nu prea are valuri…

…Ne apropiam, trecând pe lângă pereți din canyoane, de evantaiul de spendori al vestitului Malibu, unde, în ’94, am fost cu remarcabilul regizor de teatru Florin Fătulescu și ne-a căzut capul la ambii în mașină, după… o bere fără alcool!… Numai că, astăzi, n-am ajuns decât la margine de Malibu, unde, pe dreapta  a apărut o inscripție: „Villa Getty”. Primul muzeu al miliardarului Jean Paul Getty (1892-1976), magnat al petrolului, înnebunit de artă și, în special, de comorile antichității grecești, etrusce și romane. „Villa Getty”, suspendată între grădini fermecate în fața Pacificului, a copiat „Villa Papiri” din Italia și multe alte elemente ale culturii vechi romane, de la Amfiteatru la aleile cu statui în jurul unei piscine lungi… 44.000 de piese de muzeu, veritabile comori, din cele trei culturi l-au fermecat pe Jean Paul Getty, personaj cu viață de erou de roman sau de film. Întâiul miliardar al Americii a alocat nu mai puțin de 2,7 miliarde de dolari (ați citit bine!) pentru ctitorirea uneul Muzeu rar, firește Muzeul Getty, mai spre sud, o veritabilă Fortăreață a Artei, în munte, de unde albul marmorei sale se vede din centrul Los Angeles-ului. Am rămas mut de ce am văzut, acum o săptămână în Muzeul Getty și, astăzi, în Villa miliardarului generos cu Frumosul. și, sigur, voi scrie un capitol, două, în viitorul volum de memorialistică „Jurnal American”. Doar mi-a zis Ducu, la plecare, bucuros că m-a făcut fericit: „Trebuia să am grijă de un scriitor!”… Mai umplusem pagini bune din blocnotess-ul meu…

…Am cunoscut în aceste trei săptămâni atâtea și atâtea. Am trăit o nouă viață, pe care, dacă  nu o prind în rânduri de carte, se supără Bunul Dumnezeu. Am tolba plină de istorii rare, de la alergarea pe Walk of Fame după Zorba, pasagerul meu de aur din taxiul de New York, la Oscarul din… 2071 și viața omului de rând… De la splendoarea munților din zare, aerul rece de dimineață și pe înserat, venind dinspre Ocean și Deșert la rafinamentul plajelor și grădinilor din fața fiecărei case… De la Venice, Santa Monica, Hollywood, Pacific Palisades, Malibu, Mar Vista, Culver City, Pasadena Visului meu de cronicar-microbist, Lakeview Terrace, Down-Town-ul din Los Angeles-ului cu superbul complex Walt Disney Concert Hall, din Mileniul IV, parcă, la fascinatul Muzeu Getty, restaurantele șu cafenelele, din lumea-ntreagă, frecventate. De la spitale, cu Silva, asistenta bulgară din Ruse, care a avut grijă de Celine, timp de trei săptămâni, la parcări, parcuri și plajele unde s-au produs filme de istorie, la terenurile pentru soccer, rugby, baseball, volei pe plajă, surferi, roleri și pistele de ciclism care împânzesc uriașa Grădină numită California!… Am atâta de scris, Bunule Dumnezeu!

…Inutil să spun că în suflet simt și ecouri de-Acasă. Teatrul-obsesia mea, prietenii, Mircea-Robert, Maria, Mona, Sorana, Alin și Florin, fotbalul bun… Limba română, în primul rând…

…Astăzi, la o cafea de preț, în Santa Monica, Ducu m-a întrebat, firesc, înaintea plecării: „Ce ai să faci de acum, acolo, în România?!”… Întrebarea m-a șocat, dar am replicat imediat, cu sinceră convingere…

…Merg, săptămâna viitoare, la o premieră la Chișinău, a zecea montare a piesei ‚Pușlamaua de la etajul 13’… Aștept altă premieră la București…  Posibil ca, în toamnă, să înceapă, la Teatrul Dramatic și de Păpuși Silistra, repetițiile la comedia „Leopardul mistreț”, tradusă de regretatul Vili Perveli Nikolov, remarcabilul regizor!

…Pregătesc două volume, încă unul de poezii („Apără, Duckadam!”) și ‚Jurnalul american”!

…Voi pleca câteva zile la Roma, mă așteaptă Cătălina și Priscilla, dar și cu datoria de a trece pe la Latina, unde am luat viza ca tu să fii azi în America!

…S-ar putea să devin PR la un teatru sau două!

…Voi avea grijă mai mult de sănătatea mea, cam abandonată pe timpul „experimentului Giurgiu”, etapă aparte în cariera mea. Sincer să fiu, dacă mi s-ar pune la picioare 10.000 de dolari pe lună, n-aș mai repeta experiența giurgiuveană, de 5 ani, 7 luni, 22 de zile, cu scularea la 6 în zori, cu numai 25-30 de minute să fac dușul, să mă bărbieresc, să mănânc un castron cu cereale și lapte de migdale, să-mi iau medicamentele, să dau de mâncare peștelui și broaștei țestoase, să ud florile și să prind la 6:35 tramvaiul sau autobuzul până la „Eroii Revoluției” de unde să iau microbuzul spre Dunăre! Nu, așa ceva n-aș mai putea duce, cum nici taximetrist de noapte la New York n-aș mai putea fi!

…În privința revenirii mele la viața normală, după  Golgota de la Dunăre, ar trebui să le mulțumesc lui Caramitru și Mustățea (preș,C.J.Giurgiu) pentru că s-au zbătut cu disperare să nu mai pot da Concursul pentru continuarea proiectului de director-manager la teatrul din briza celebrului fluviu!… Numai că ei s-au zbătut, lamentabil în viziunea mea, pentru meschine interese personale!… Iartă-i, Doamne!

…Da, dragul tatii Ducu, plec Acasă, cu sufletul plângând, dar plin de Nou, să scriu o carte despre descoperirea adevărată a Californiei, casa nepoțelelor Celine și Genevieve, ultima mea dragoste mistuitoare…

Florida, Viscolul şi Spionul…

februarie 9, 2012 Comments off

…Două săptămâni în Florida… Două zile la New York… Două ore la Paris… Acesta a fost super-concediul meu de iarnă, între 20 ianuarie-4 februarie…

…Ploaie îngheţată… Zăpezile (nu de altădată, cum ar fi spus Francois Villon!) urmărite, iniţial, pe Internet, din Miami, într-o Românie bocnă… Viscol de coşmar, care m-a sechestrat, pentru trei nopţi, în Teatrul Tudor Vianu din Giurgiu… Aceasta a fost reîntoarcerea mea acasă (sau „niciunde”?, cum spuneam în titlul unei piese de acum vreo 13 ani)…

…A căzut, în sfârşit, Guvernul Boc! O primă victorie a străzii, cum au spus cei mai mulţi despre frumoşii nebuni din Piaţa Universităţii. Peste 400 de mesaje găsite pe e-mail-ul meu spun că oamenii nu sunt mulţumiţi doar cu această cădere şi cer „Jos Băsescu!”… „Piratul de la Cotroceni” (nu din Caraibe!), în schimb, l-a trimis la Palatul Victoriei (deocamdată al Înfrângerii!) pe…şeful spionilor (SIE, of course!), Mihai Răzvan Ungureanu. Automat mă gândesc că, înainte de a deveni preşedintele SUA, Bush-senior a fost şeful CIA…

…Revin în Florida, după trei ani. Am mai vizitat-o de trei ori. Fireşte că m-a încântat de fiecare dată. De data aceasta, însă, m-am îndrăgostit de ea. Poate şi pentru că feciorul meu cel mare, minunatul Ducu, şi-a luat concediu şi mi-a oferit cea mai frumoasă vacanţă din viaţa mea. M-a plimbat prin toată Florida…

…Cu airboat-ul printre aligatori, egrete şi pelicani, în celebrele mlaştini din Florida, Everglades, nu departe de…Napoli (Naples, în limba locurilor!)…

…La St.Petesburg, nu în Rusia, ci în frumosul orăşel, aflat la 262 de mile de Miami (o milă=1,6 kilometri), în vestul statului, lângă Golful Mexicului, acolo unde inegalabilul cadou al lui Ducu s-a numit Muzeul Dali, uluitorul pictor spaniol care mi-a fascinat tinereţea şi m-a făcut să iubesc teatrul absurdului. Muzeul este o adevărată nebunie, merita numai pentru el să zbor 13 ore de la Bucureşti la Miami, cu escală la Roma, unde, în 1986, am fost cerşetor de libertate…

…Orlando înseamnă pentru mai toată lumea „Disney World”! Am ajuns nu în Magic Kingdom Park, bucuria copiilor, ci la Epcot, tărâmul din altă lume, cea a minunilor ştiinţei şi tehnicii, fascinaţia maturilor cu suflet de copil. Am petrecut 12 ore de vis şi aventură, am crezut că zburăm în spaţiu, în universul imaginaţiei şi inovaţiilor, al energiei, am gonit ţipând, cu peste 120 la oră, în circuitul maşinilor moderne, a înflorit bucuria de copil revăzându-l pe Nemo, delfinul celebru, adus sub ochii noştri într-un petec de mare în acvariul uriaş, dar şi pe Michael Jackson, într-un 3D de prin anii 80, am traversat uluiţi flora planetei Terra, ne-am plimbat cu bărcile vikingilor (la Pavilionul norvegian) şi ne-au cântat vestiţii mexicani mariachis în templul aztec, ca în pavilionul yankeilor să fim uimiţi de „Aventura Americană”, un nemaiîntâlnit spectacol de teatru, cu Benjamin Franklin şi Mark Twain, despre care voi scrie mai mult în revista „Taifasuri”… Mă întreb, mut de bucurie, şi acum, după două săptămâni, dacă am trăit, oare, eu, asemenea momente dintr-un film pe care ar fi invidioşi şi cei de la Hollywood?!…

…Am dat o raită de două zile şi la New York, Babilonul meu minunat de 13 ani, timp să-mi revăd prieteni (ziariştii Grigore L.Culian şi Vasile Bădăluţă, scriitorul Gabriel Pleşea), rude, să urc în fugă, la etajul 86, în Empire State Building, devenit cea mai înaltă clădire dintre Zgârie Nori după distrugerea „Gemenilor”, deschisă turiştilor până la 2 noaptea… New York, mon amour, univers halucinant, aceeaşi beţie de culori, îmi eşti în sânge, chiar dacă, acum, sunt îndrăgostit de Florida… New York-ul cel atât de aglomerat şi agitat faţă de Florida cea liniştită, mereu sub soare, înseamnă un alt ritm de viaţă, mereu o filozofie a şocului, după trei ani descopăr uimit alte clădiri imposibile care sprijină cerul, pe celebra 42 Street, în Times Square, unde lăsasem veritabile magherniţe cu tot felul de sexy-shop-uri… După 35 de ore, părăsesc Big Apple, oraşul în care am fost „taximetrist de noapte”, în cea mai importantă Academie, cea a Vieţii, plec cu sufletul plin şi cu o lacrimă pentru chinurile trecutului, convins că voi reveni curând, cu piesa mea montată la Teatrul Tudor Vianu Giurgiu, spectacolul „Puşlamaua de la etajul 13”, cu o încântătoare Anca Sigartău…

…Ultimele două zile în Florida. Bat în toate direcţiile, cu Ducu şi prietena lui Karina, „Veneţia Americii”, Fort Lauderdale, şi apoi îmi pun Atlanticul pe umeri, având în faţă cea mai scumpă plajă, cea din South Beach Miami, paralelă cu Ocean Drive, unde şi-au cumpărat vile, ca din filme, Madonna şi De Niro, Versace şi Beckham, şi câţi alţii, nababii de ultimă generaţie şi-au tras un cartier de palate cubiste peste drum de Ocean Drive, unde ajung la casele lor cu vaporul (!?!), toţi visează un tunel pe sub Ocean, acum, când s-au şi început lucrările la unul…

…Vineri 3 februarie este ultima mea zi americană. La ora 1 PM, sunt în Oceanul Atlantic, cald şi senin, la ora 2:50 PM mă văd cu Ducu, să luăm ultimul lunch la un restaurant cubanez, nu departe de Muzeul erotismului mondial, unde e o expoziţie intitulată atractiv „Rembrand şi secretele lui erotice”, de ce n-am descoperit chestia asta înainte să iau drumul Europei?! La 3:45 PM, plecăm spre aeroport, traficul a început să devină coşmar, Ducu şofează, însă, de parcă ar fi Schumacher, ajung la timp la îmbarcarea în cursa Air France de Paris. Las Miami la plus 28 de grade Celsius. La Bucureşti, s-au anunţat minus 21 de grade. Celsius!… Nu o spun cu cinism, doar mă duc să mă întâlnesc cu Viscolul care a furat şosele, case, oameni…

…Zbor excelent peste Ocean, în noapte, dar nu pot fura niciun minut de somn. Refac vacanţa mea inegalabilă din Florida, mă tot gândesc la Ducu şi plâng de fericire, Doamne, ce flăcău minunat am!… A meritat tot chinul meu în Lagărul din Italia şi din office-ul galben, noaptea, la New York, unde am simţit pistolul la tâmplă şi am văzut lama cuţitului apropiidu-se de mărul lui Adam… Opt ore până în capitala Franţei trec, totuşi, uşor. Până la cursa de Bucureşti mai am, însă, de aşteptat peste şase ore!… Nu pot rămâne prăbuşit într-un fotoliu pe aeroport, aflu că, de la Terminal 2, e o cursă directă de autobuz până la Opera din Paris, costă numai 10 euro, într-o jumătate de ceas ajung în centrul Oraşului Luminilor… Parisul rămâne mereu Paris, mai ales că este o vreme de primăvară, mă plimb cam două ore fericit, ajung la Trocadero, mă răsfăţ cu o cafea din pumnul meu de euro, în centru, gata, înapoi la aeroport… La gate F 51, aud vorbindu-se româneşte, unul în limbaj de mahala, alţi doi înspăimântaţi de „ploaia îngheţată” şi „nămeţii lui Iglaş”, aterizăm, însă, normal, ajung acasă în vreo 40 de minute, la ora 20:45. La Universitate, sâmbătă 4 februarie, seara, deşi e frig, 20-25 de oameni cer căderea Guvernului şi a lui Băsesescu! Luni 6 februarie, Boc va cădea…

…Luni 6 februarie, posturile TV şi canalele de radio anunţă că vine Infernul alb. Cutez, totuşi, să plec la Giurgiu. Am promis că pe 6 februarie voi fi la teatru. Se iese cu greu din Bucureşti, cu un autocar, multe maşini mici sunt oprite la ieşirea din Capitală. Ajung la Dunăre, după o oră şi jumătate, cu 35 de minute mai mult decât se face pe drum de vară, toamnă, primăvară… Mi-era dor de Giurgiu, a doua mea casă, merg să văd Dunărea uitată aproape trei săptămâni, vama cu bulgarii s-a închis, sloiuri mari, sub viscol, împart fluviul într-un caleidoscop sinistru… La teatru, dau un vin fiert, să uităm de ger şi de lama viscolului care vrea să ne taie faţa, îmi revăd fericit colegii şi noii mei prieteni de un an şi jumătate, unii suflete din scripturi alese, dincolo de teatru simt, deodată, potrivnici (!?!) doi oameni pe care i-am preţuit mult, vor să mă convingă, în miez de zi, că afară e noapte, n-au nicio şansă, „Nu mor pescăruşii când vor porcii mistreţi”…

…Luni seara nu pot pleca la Bucureşti. Drumul este închis. Dorm confortabil în teatru, în una din cele două camere ale frumosului mini-hotel cu care inimoşii mei colegi m-au aşteptat. Nu pot pleca nici marţi noapte… E miercuri noapte, 8 februarie, şi scriu aceste rânduri din camera de la teatru… De la Giurgiu la Bucureşti sunt numai 62 de kilometri!…

…Unde eşti Florida, ultima mea dragoste?!