Arhivă

Post Tăguit cu ‘criogenie’

Jurnal de primăvară (12). LOVITURĂ DE TEATRU! N-AM CÂNTAT DECÂT O NOAPTE…

aprilie 13, 2017 Comments off

…Lovitură de teatru  dată de Viață, cum nici dramaturgii nu reușesc!… Eram în culmea fericirii, zburam peste lume, cântând cu tot sufletul înălțătorul „O Sole Mio”, în seara de marți 11 aprilie aflasem că RMN-ul la peretele toracic stâng a ieșit bine, dispăruse groaza evadării Cancerului în oase, o singură recomandare, Tomografia Computerizată (CT) de control, părea o nimica toată…

…Și nimicul acela m-a aruncat din Rai în Iad, brusc, „O Sole Mio” a devenit „Perche, perche?”, de ce trebuia să mi se întâmple una ca asta, când visam cu tot sufletul?!…
…Ieri, miercuri 12 aprilie 2017, la controlul de la medicul oncolog din București, care mă supraveghează de opt ani!… Urmărind rezultatului de la RMN-ul, scris cu mare profesionalism de doamna doctor de la „ProVita”, medicul oncolog a zis, la un moment dat: „Punctele acestea mici, mici, s-ar putea să fie rămășițe de la chimioterapie!”… Am crezut că nu aud bine, dar am replicat imediat: „Eu n-am făcut niciodată chimioterapie! Am fost operat de două ori la prostată prin… criogenie!”… Două noțiuni ce pot suna profanului asemănător, dar total diferite. „Dacă nu ați făcut chimioterapie e o șansă în plus, dacă nu reușim cu tratamentul actual!”, a încercat medicul oncolog să mă liniștească… Numai că eu, când aud cuvântul chimioterapie, după atâtea povești adevărate ascultate, prin clinici și spitale, văd ușa spre cimitir!…

…Înțeleg că atenția a fost îndreptată spre starea oaselor mele, curate, neatinse de blestemul negru (ceea ce este excelent!), după toate CT-urile, scintigramele și ultimul RMN. Acum (acum?!), urmează ca subiectul principal să devină…prostata. Cea unde s-a cuibărit nemernicul de cancer, cea la care am fost operat de două ori! Prin CRIOGENIE, care nu are nicio legătură cu înfricoșătoarea (pentru mine!) CHIMIOTERAPIE!
…Doamne, m-am bucurat prea mult, am pierdut măsura din toate, echilibrul, după ultimul RMN, am uitat să mai fiu cartezian („Dubito ergo sum”!), ca înainte să trec Oceanul, și acum m-ai pedepsit?!…
…Miercuri 12 aprilie, pe înserat, am primit o veritabilă lovitură de măciucă! De la Policlinică la stația de metrou am mers ca un om beat, clătinându-mă, un timp n-am mai gândit, parcă nu mai aveam aer, nu mai aveam sens, nici nu știu dacă respiram, cumplit este să te trezești după o singură noapte de la extaz la agonie… N-a fost întâia dată în viață, dar când este vorva despre lupta cu Moartea, toatul capătă alte sensuri, nu doar grave, cutremurătoare, S-a deschis ușa spre Cimitirul vesel?!

…N-am ajuns acasă, am mers la un pub de calitate, cu atmosferă tinerească,să uit de noțiunile încurcate și sensurile pierdute, să nu-mi mai pun întrebări tâmpite, să văd, cu un pahar de Cadarcă și creveți fini alături, meciurile Borussia Dormund-Monaco (2-3) și Bayern Munchen-Real Madrid (1-2)! Și am plecat respirând normal, gânditor, spre casă, spre miez de noapte rece, duspăruse Soarele meu din noaptea trecută, eu însă i, pe o punte a suspinelor sub lună… Doamne, ce urmează? Sigur, alte analize de sânge, pe 20 aprilie (căci, de trei luni PSA-ul crește păuțin câte puțin, dar constant!), injecția, un Diphereline, ce-a schimbat Zoladexul din ultimii opt ani, altă doză anti-hormoni, pe 27 aprilie, alt RMN, la bazin, pe 18 mai, șir de așteptări istivitoare, nu-s agitat, doar întreb, cum va arăta viitorul imediat (Deocamdată!), nu, Bunule Dumnezeu, nu sunt în genunchi, m-am ridicat, e drept, încă mă clatin puțin, dar îmi revin, mă și gândesc la apariția volumului de teatru „Bărbatul cu trei picioare”, să vedeți și acolo Lovitură de teatru!… În fond, un dramaturg pentru asta se zbate, pentru loviturile de teatru, nu?! Nu, însă, pentru una ca asta care m-a făcut câteva ore KO, de parcă m-a fulgerat Tyson cu un upercut când eu mă zbenguiam în Paradis…

…M-am trezit, în acest 13 aprilie, ca dintr-un timp pierdut, mă simt trist, dar nu dărâmat, simt că mijește un chef de scris, de plimbat, conștient că nu e timp de lacrimi de durere, că singura mea șansă este Lupta! Cu mine, în primul rând!…
…Noroc că vin Sfintele Sărbători de Paște, să-mi (re)înflorească Sufletul și pofta de Viață!
…HRISTOS A ÎNVIAT, OAMENI BUNI!

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

9 MARTIE, 8 ANI DE CANCER…

martie 9, 2015 2 comentarii

…Acum opt ani. În 9 martie 2007. Văd și astăzi umblându-mi prin memorie ceasul acela întâmplător negru fixat pe peretele alb, în fața mea, când eram răstignit pe masa de operație ce arăta ca o cruce orizontală. Era ora 10,12, dimineața, acolo, în clinica particulară de lângă stadionul Dinamo (ce ironie a sorții pentru un comentator sportiv!)… După aceea, conectat la fire, aparate, cu un ac pătrunzând adânc în mâna stângă, să mă anestezieze total, am dispărut din viață. M-am trezit după cinci ceasuri, pe o targă hidraulică, tremurând de frig, cu pântecele arzându-mi, în drum spre reanimare. „Gata, ai scăpat de cancer!”, a venit o voce ca de înger deasupra mea, era o nouă naștere. Eminentul Profesor Mihai Lucan și echipa lui de specialiști venită de la Cluj mă scăpaseră de un coșmar născut, întâmplător, când mi-era lumea mai dragă și viața mai fericită: cancer la prostată!… Niciun simptom, nicio durere, niciun medic care să mă întrebe cum stau cu PSA-ul, noțiune extraterestră pentru mine la 61 de ani!?! Noroc cu doctorul Nicolau, de la o clinică particulară din preajma Pieții Victoria, el m-a întrebat de PSA, când eu m-am dus de bună voie, ca la fiecare început de an, să-mi fac analizele clasice de sânge. Nu era medicul Nicolau, azi eram oale și ulcele… PSA-ul meu ajunsese exploziv la 10,6!!! Cel normal, la vârsta mea, 3,5-4… A urmat cea mai rapidă și cumplită cursă contracronometru din viața mea, mereu legat de un pai de Speranță… Pe 31 ianuarie 2007, m-a lovit acest trăznet negru ca moartea, pe 20 februarie, biopsia, ca o ghilotină, cancer-cancer, pe 1 martie, după scintigramă, era să-mi crape inima așteptând să aflu dacă pot fi operat, Dumnezeu m-a ținut în brațe și de data aceasta,da, tumoarea nu ieșișe din capsulă și puteam fi operat! Imediat, în acea zi de Mărțișor, am făcut un raliu de noapte la Cluj, la Profesorul Lucan, ca pe 9 martie să fiu convins că am scăpat de un blestem masculin…
…Pentru operație, am pendulat între Fundeni și echipa de sub Feleac, între brahotomie (sau cam așa ceva!) și criogenie. Am ales, pe riscul meu, așa m-a îndemnat, cred, Bunul Dumnezeu, ultima variantă, criogenia, înghețarea tumorii și apoi arderea ei. Nu m-a afectat deloc că eram al cincilea pacient român operat prin această metodă de ultimă generație.
…Nu mi-a fost o clipă frică. Experiența de taximetrist de noapte în jungla New York-ului, acel pistol pus la cap și cuțitul în dreptul bărbiei au transformat într-un om puternic moral trestia gânditoare care traversase Oceanul. Un singur gând ciudat m-a lovit o clipă, în noaptea din ajunul operației, internat, injectat, pregătit moral: „Doamne, voi mai fi eu, după operația asta?! Prețul ei nu va fi să-mi pierd minunea de familie?!”… Am aruncat repede apă peste focul ăsta cumplit venit din metafizică. Operația a durat cinci (!) ore și a fost foarte reușită!, mi-a spus Profesorul, acum opt ani…

…Scăpase, însă, un micron de tumoră neînghețat, nears. Și a crescut ca Balaurul din poveste. PSA-ul tot creștea, ajungând la 6!. Peste un an și opt luni, Profesorul a găsit „un iepure negru” alergând prin mine și m-a chemat urgent la Cluj să-l „împușcăm”. În noapte târzie, pe 7 noiembrie 2009! A doua operație parcă nici n-a fost…

…De atunci, lupt. De patru ani, la trei luni, uneori cu o scurtă pauză, analize și o injecție cu un ac cât mina de pix, din inox securizat, care-mi blochează hormonii și mă face un timp legumă. Cinic, îmi spun: ”Câți, oare, mai au șansa asta de a deveni legumă?!”… De a trăi Viața fie și din viteza a cincea într-a doua?!… Revin la Zoladexul meu salvator. Surplusul de hormoni alimentează celula canceroasă. Cam asta am înțeles eu, dramaturgul, din vorbele medicilor. Asta înseamnă pentru mine Zola…dex!
…De șapte ani nu mai mănânc carne de porc sau de vită, nu mai beau răcoritoare acidulate, nici vorbă de energizante, otravă curată. Se poate trăi bine și așa!
…Joia care vine fac din nou Zoladex-ul, durere și speranță în noua mea Viață!

…Marele scriitor rus Alexandr Soljenițin ne-a lăsat un remarcabil roman „Pavilionul canceroșilor”. L-am sorbit în două nopți, pe când nu eram de-al…Pavilionului. Un fantastic roman, mai mult politic… Anul trecut, plin de experiență naturalistă, am scris piesa Vieții mele „Monolog în doi cu moartea la ușă”, un veritabil Jurnal de canceros. Textul a câștigat Marele Premiu de monodramă la Gala Star, Bacău, și, conform regulamentului Concursului de dramaturgie și al promisiunilor, luna viitoare urma să merg la premiera piesei, pe scena moldavă. Trăiesc, însă, în România, unde promisiunile rar se prea respectă… Sau, cine știe, se așteaptă momentul să mă ridic în Ceruri, ca finalul „Monologului” meu să fie bătut în cuie, nu să tot continue… Uite, însă, că eu mă încăpățânez să Trăiesc! Încurajat de Bunul Dumnezeu…

…Sigur că va veni și ziua aceea Z! Mâine, săptămâna viitoare, la anul, peste… Numai că nu mă gândesc la „Finalul de partidă”, cum zice Beckett. Îmi fac cu precizie de robot analizele, iau medicamente de întreținere, suport Zoladexul-paradox, chin și iluzie, și-mi văd de ale mele. Cancerul nu există pentru mine! Deși evadarea din el mi-a costat enorm, familia. M-am echilibrat în trei-patru luni: decât singur în doi, mai bine singur-singur, chiar dacă sunt cu un picior în groapă (Noroc că mai am unul și o minte limpede, plină de vise.)… Eu nu sunt niciodată singur. Am scrisul, teatrul, fotbalul, fiecare zi trăită din plin, naveta la Giurgiu, iarna la Miami, premierele din fiecare săptămână, turneele, cronica dramatică „Amanta mea Thalia”, în fiecare zi de joi, în revista „Taifasuri”… Plus că, de un an și cinci luni, am primit și Certificatul de bunic, minunata Genevieve, acolo, în Florida mereu însorită… Nu, nu mă joc de-a „dublulgânditul” și „nouvorba” lui Orwell din celebrul romam „1984”…
…Eu m-am operat întîia oară de cancer, Azi, adică acum opt ani, sunt optimist și nu mă gândesc la acordul final. Nu o să-mi fie niciodată milă de mine, asta m-ar ucide, chiar dacă, uneori, mai ales de Sărbători, două-trei minute (slăbiciunea umană!) scapă, așa, un crivăț prin suflet și mă simt totul o rană… Renasc, însă, repede, mai am, doar, de făcut atâtea, de trăit alte și alte bucurii, dar și tristeți, încât nu mai am timp să meditez, decât în ziua analizelor, la boala asta parșivă care s-ar fi insinuat de nu știu când în viața mea…

…Capul meu este o bază de date sentimentale. 7 mai ’86, Sevilla, martor trimis de ziarul „Sportul”, cu regretatul meu profesor Ioan Chirilă, să participăm la „Noapte generalilor”, când Steaua a cucerit Cupa Campionilor Europeni, 2-0, la penalty-uri, cu Barcelona și cu Duckadam intrând în Cartea recordurilor, prin cele patru lovituri apărate, de l-a făcut pe Regele Juan Carlos al Spaniei, prezent la vreo doi metri deasupra mea, să monologheze sincer: „N-am văzut în viața mea așa ceva!”… 4 iulie ’86, evadarea spre America, după purgatoriul italian (Latina și Roma) de 22 de săptămâni-calvar-iluzie, în Lagărul cerșetorilor de libertate… 14 februarie ’87, întâia zi de taximetrist la New York., „Academia Vieții” pentru mine.. 13 iunie ’87, prima ediție a ziarului meu de limbă română scos la New York, „Lumea Sporturilor”, care peste doi ani și-a îmbogățit titlul: „Lumea Noastră-Lumea Sporturilor”… Vara lui ’94, „Columb a descoperit America, Hagi a cucerit-o”, titlul volumului meu scris în timp record, cu sufletul, și dedicat Mondialului yankeu… 13 mai ’79, debut în dramaturgie, la Arad, cu piesa „Centrul înaintaș s-a născut la miezul nopții”… Toamna lui 2014: Volumul meu de teatru „Animalul, acest om ciudat” s-a aflat printre cele trei nominalizări la Premiile Academiei, care și-a bătut și ea joc de dramaturgie, neacordând niciun premiu!?! Nu-i prima oară când Dramaturgia devine cenușăreasa literaturii române! Câtă nedreptate, domnilor academicieni, care nu citiți și piese și nici nu v-am prea văzut pe la teatre!… 20 martie 2015, premieră cu întâia mea piesă scrisă în calitate de bunic (a 28-a din CV-ul personal)… 7 aprilie 2015, altă premieră, „o comedie neagră, dar vizibil politică”, la Ruse etc, etc. Doamne, cât mă mai răsfeți!
…Astăzi este pentru mine 9 martie 2007! Sărbătoresc Opt ani de învingător, chiar dacă o răceală la modă mă ține în pat…

…În ultima vreme, în jurul meu, tot mai mulți oameni, prieteni, colegi, rude, sunt îngroziți de Cancer. „Ignoranța este putere” era o idee în acel celebru roman al lui Orwell. Nu-i adevărat!… Colegii mei de suferință, mă lupt de opt ani cu blestemul negru și rezist. Pentru că lupt, nu există altă scăpare!… Nu aveți decât această șansă: să fiți tari moral și să nu cedați! Cât despre „Restul este tăcere”, celebra replică a lui Hamlet, ducă-se în literatură… Noi mai avem multe să (ne) spunem, clipe de viață pe care suntem obligați, de „contratimpul” în care am fost înscriși fără consultare, să le trăim total…