Arhivă

Post Tăguit cu ‘Cornelia’

Jurnal de vară (5). 4-TH OF JULY, ACUM 31 DE ANI ȘI ASTĂZI!… INSULIȚA SCLAVILOR FERICIȚI

iulie 8, 2017 Fără comentarii

…Acum 31 de ani, în 4 IULIE, joc al Destinului, la ora 8 dimineața, am plecat, cu o Dacia 1300 burdușită, din fața blocului în care locuiam, în zona Polivalentă, să descopăr America!… Nu știa nimeni despre nebunia mea, nici Cornelia, nici minunatul meu tătic, Dumnezeu să-l odihnească în pace, nici surioara Mona, nici socrii, cumnata, nimeni! Doar Eu și Alter-Ego-ul meu… Riscam totul (carieră în gazetărie-presa scrisă, radio TV, dramaturgie) pentru Libertatea piciului meu scump, Ducu, de zece ani pe atunci… A fost nevoie de un surghiun de cinci luni și zece zile (ducă-se-n uitare!) în Lagărul de refugiați din Italia (Latina și Roma)! Am de ce sărbători, astăzi, 4 IULIE 2017!

…AZI, la București, am refăcut traseul ACELUI 4 IULIE 1986, lăcrimând de câteva ori.. După care, la prânz, am sărbătorit cu mezinul Mircea Robert, in Bucuresti, 4-th of July, cu un Seafood Combo Platter (Crispy Calamari, Popcorn Shrimps, cu Sweet Chili Mayo), udat cu un vin roșu sec (eu, cu oarecare umor) si o limonadă japoneză (Flăcăul meu cel mic), ambii cu gândul peste Ocean, toastând pentru minunatele Celine și Genevieve, Ducu, Cornelia și Karina!…

… Acum 31 de ani, la ora prânzului festiv de azi, din centrul Capitalei, plecasem cu Dacia 1300, spre… America! La ora când chefuim, acum 31 de ani, stăteam o oră și jumătate la coadă, într-o benzinărie din Slatina, să-mi umplu rezervorul ca să ajung la Timișoara, prima escală în lungul drum al nopții către…Libertate! Chestia aia cu benzina era ultima „bucurie”-vitamină din „societatea socialistă multilateral…îngropată”! (Lasă, că suport, astăzi, atâtea „lepșe” amare din
așa-zisa democrație română neocomunistă!)…

… În dimineața asta..de 4 Iulie 2017, mai exact pe la două în noapte, am terminat de rescris o piesă veche de…20 de aniI Sunt bucuros de ce-a ieșit în ultimele patru zile, când n-am ieșit din casă, cred că este unul.dintre cele mai bune texte dramatice ale mele, cu un final în care, efectiv, mi-a ieșit o formidabilă…lovitură de teatru!
… Piesei îi spunea „Pierdut în New York”, acum 20 de ani, când am scris-o și s-a bucurat de un excelent spectacol, în regia lui Florin Antoniu, la „Valahul” (pe atunci!) giurgiuvean, mult aplaudat, în… deplasare și pe scena de la Nottara!… Azi, după două decenii și mai multă experiență, are două titluri: „Azilul de noapte de la capătul Podului” sau „Insulița sclavilor fericiți”… Cel care m-a stârnit cu acest text, eminentul regizor Sandu Grecu, are de ales… Să mă pregătesc de Premieră?! Nu de alta, dar feciorul meu cel mare Ducu mi-a reamintit și azi-noapte, când, înconjurat, în Las Vegas, de minunile lui Celine, Genevieve și Karina (vâzându-nevăzut și discutând pe WhatsApp!), pe cât Noiembrie m-am decis să zbor spre Los Angeles, ca să-mi cumpere bilet de avion!
…Happy Birthday, America!

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

Jurnal de iarnă (22). ȚINEȚI-MI, PUMNII!… MÂINE, ÎN ZORI, URC PE TAXI LA NEW YORK!

februarie 13, 2017 Comments off

…Era 13 februarie 1987. La ora când scriu aceste rânduri, în București, la New York lumea se pregătea de culcare. Era o iarnă rece, dar zăpada dispăruse, nu o văzusem, de când am pus piciorul în Big Apple, în 19 decembrie 1986.

…Era ora 11 P.M. Acum fix 30 de ani, la ora aceasta, eu mă perpeleam. Frământam așternutul sub mine, îmi alergau prin minte tot felul de scenarii. Filme, lecturi, șase săptămâni rărăcind prin Turnul Babel. La șase săptămâni fix, după ce aterizasem la New York, între Zgârie Nori, urma să urc pe taxi. Taxi cab, vis de nabab, cu el venisem din Lagărul din Italia, gata să mă umplu de bani, să-i aștept pe Ducu și Cornelia în condiții civilizate…
…13 februarie 1987, bornă în Destinul meu american. Am dat examen, cel de limbă, cel mai greu, un casetofon hârâit spunea un șir de numere, 13 cu 30, 18 cu 80, se încurcau ușor am tremurat la examenul acesta, au căzut pe capete, eu, ales de Bunul Dumnezeu, l-am absolvit!… Engleza rămânea, însă, o necunoscută pentru mine, în Lagăr nu o puteam învăța, am venit cam papagal la limba lui Shakespeare, în sfârșit, am luat examenul de limba engleză, cel de geografia orașului (aici nu m-a bătut nimeni!), eu știam New York-ul, în mare, înainte să ajung în el, îmi cumpărasem destule ghiduri, la Roma,.. Am făcut un curs de…taximetrie aplicată la New York, în week-end-urile din ultimele două săptămâni, într-o școală numită La Guardia, ca și Aeroportul mic al Babilonului. Am trecut și textul medical, am primit Permisul temporat de taximetrist, pentru două săptămâni, de acum, gata, și fără hack-licence-ul definitiv, pe care trebuia să-l reînoiesc în fiecare februarie, puteam urca pe taxi!…
…Venise ziua Z pentru mine! Eram fericit, dar îmi și ardea capul, inima bătea mai tare, eram la New York, în jungla cu record de crime, împucături și înjunghieri, fie și pentru 5 dolari, cum i s-a întâmplat unui biet chinez, la prima lui cursă…Cum să dorm, când peste trei-patru ore trebuie să o iau spre Compania din Queens Plaza, să urc în yellow cab, visul (și al meu!) de nabab, să fixez în istoria mea Întâia zi de Taximetrist la New York!
…AMĂNUNTE, DUPĂ…PRIMA CURSĂ, ÎNTÂIA, INCREDIBILA ZI!

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.
Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

CE FĂCEAM PE 22 DECEMBRIE 1989, LA ORA ASTA?!…

decembrie 22, 2016 Comments off

…Demonstram, pe seară, între vreo două-trei sute de români entuziaști, fericiți (doi-trei speriați!?!), în fața Consulatului Român din New York (38-th Street cu 3-rd Avenue), cerând să se termine, în țară, odată, cu dictatura comunistă!

…La prânz, pe un ger aspru, fusesem o mână de români, în față la ONU, să cerem să nu intre rușii în România! Ba să ne trecem și pe liste ca să venim în țară, peste două zile, cu un avion special, să luptăm cu teroriștii, naivii de noi!… Eram pe listă și eu, editorul ziarului de limbă română „Lumea Noastră-Lumea Sporturilor”, publicație în care, în dimineața de 20 decembrie 1989, apărea editorialul meu intitulat „Crăciun însângerat”, unde scriam, negru pe alb, că, la ora aceea, nu știam exact câți oameni nevinovați au murit la Timișoara, dar eram sigur că „a pierit cel mai criminal regim din istoria României, regimul Ceaușescu”!… Surprinzător sau nu, imediat, am fost amenințat la telefon, în limba română, în apartamentul meu din Roosevelt Island, cu un posibil accident de taxi și cu răpirea fiului și numai avocatul-ziarist Cornel Dumitrescu m-a mai liniștit… Nu le-am spus nimic dragilor mei Ducu și Cornelia, dar, speriat în sinea mea, le-am recomandat să nu iasă din casă o zi-două, cum nici eu n-am mai urcat pe taxi câteva zile…


…M-am înscris, pe 22 decembrie 1989, în față la ONU, pe liste speciale (cine, oare, le-a făcut?!, mă întreb, azi, 22 decembrie 2016!), să vin Acasă, să lupt cu teroriștii, eu care n-am tras o dată cu pușca sau pistolul, din moment ce n-am făcut armata, fiind scutit de serviciul militar din cauza unui infiltrat pulmonar avut la 18 ani! Ce mai conta… Dorul de Libertate în România de dăduse aripi, pluteam pe Vis!

…Clădirea ONU, unde demonstrasem și ne vărsasem oful, noi, mâna de români, aveam să aflu peste un timp, era goală pușcă, atunci, în 22 decembrie 1989, personalul ei fiind in corpore în…vacanța de Sărbători!?!… Acest episod l-am prins cu zâmbet amar într-un Poem din volumul meu „Condamnat la Libertate”, apărut în primăvara lui 2016!…
…Istorie, cum te scrii și te rescrii!?!

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

Euro 2016 văzut de-Acasă (23). EXACT ACUM 30 DE ANI, PE 4 IULIE, luam Lungul drum al nopții către America!

iulie 3, 2016 Comments off

…4 iulie 1986. Era într-o vineri. Abia se încheiase Mundialul de fotbal din Mexic. Îl “lucrasem” din redacție, la “Sportul”… În noaptea de joi spre vineri n-am prea dormit. Mașina mea Dacia 1300 era pregătită, pe trotuarul din fața blocului din Bulevardul Tineretului, pentru o lungă plecare. Un drum fără de sfârșit, de care nu știam decât eu!…

…Mă decisesem! Plec la controlul medical din Italia și cer azil politic, în Lagărul din Latina… Gândul acesta m-a mai chinuit în ultimii doi ani, chiar și la Sevilla, cu Steaua, unde știam că, fiind trimis ca ziarist, dacă rămân, voi fi condamnat la 7 ani de închisoare… De fiecare dată, când mă vizita gândul evadării, n-am găsit gramul de nebunie…

…Profesional, eram pe val, ceea ce a făcut mi mai grea decizia mea. Îmi mergea din plin la “Sportul”, la TVR și “Fotbal minut cu minut” de la Radio România Actualități… În dramaturgie, unde mi se joacau două comedii (“Adio, Pele!” la Brașov; “Aventura unei femei cuminți”, la Teatrul “Bacovia”) care mi-au adus elogii, până și în “România literară”, sub pana eminentului om de teatru Valentin Silvestru…
…Material, cele două comedii îmi aduceau lunar, numai din tantieme, cam patru salarii în plus, cel de la Sportul fiind de 3.600 lei. (O Dacia 1300 costa 70.000 lei, așa, pentru o idée!). Și, atunci, ce m-a apucat?!… Și astăzi aud glasul unei mătuși din New York, pe care nu o văzusem în viața mea, dar care, întâlnindu-se cu soția mea, Cornelia, i-a spus: “O să-l blesteme Ducu, că nu l-a scos din închisoarea asta de țară! Că și-a văzut numai de bucuriile lui!”… Ducu era unicul meu copil, pe atunci!…

…Jos, în fața blocului unde aveam un apartament cu două camere, Dacia 1300 mă aștepta plină ochi. Patru canistre goale, să le umplu la Timișoara, înainte să trec granița… Două ziare ce anunțau spectacolul meu “Aventura unei femei cuminți” programat în 10 mai 1985, cu două reprezentații la Naționalul bucureștean, ceea ce nu s-a mai întâmplat, deși se vânduseră toate biletele! Un tovarăș m-a găsit la telefon, la prânz, în ziua celor două reprezentații din turneul teatrului băcăuan, și m-a făcut albie de porci, m-a trecut prin toate organelle sexuale, cum de-mi permit să scriu că “Tovarășa nu e femeie cuminte?!”,cum zice titlul piesei, și să mă amenințe în final că nu-mi mai văd copilul, dacă voi face vâlvă în fața Teatrului Național… Ziarele acelea și un caiet program al spectacolului “Aventura unei femei cuminți” reprezentau argumentul meu pentru azil politic, căci, nu puteam uita sau ascunde că n-aș fi terminat Filosofia și nici n-aș fi lucrat în presă dacă n-aș fi intrat în rândurile membrilor de partid comunist… …Cam jumătate din portbagaj era plin cu d-ale gurii, multe sticksuri, grisine, mere, pere, brânză topită, câteva sticle cu apă minerală, trei haine de schimb… Era o Dacia 1300 pregătită să devină hotel și restaurant. Nu aveam niciun dolar de luat cu mine, doar vreo 15.000 de lei (ce să fac, afară, cu ei?!)!… Nebunie curată… Azi, cu buzunarele goale, n-aș mai cuteza la o asemenea aventură!…

…Ultima noapte acasă a fost un calvar. Am ațipit de două-trei ori, și am visat că a venit Miliția să mă ridice de acasă, să nu-mi dea voie să plec…
…La ora 5, chiaun de nesomn și de atâta furtună interioară, scăpat de zori, eram în stradă, să-mi verific mașina. Mă temeam că a umblat cineva la ea… Am urcat în apartament, la 6:30, să-mi iau rămas bun de la minunata mea soție, ea urma să meargă la slujbă, nu i-am spus nimic, deși m-a întrebat, în toiul nopții, de două ori, de ce sunt atât de agitat… Mi-am îmbrățișat și pruncul sublim, l-am sătutat, cu sughițuri, avea 10 ani și 3 luni, și nu mă părăsea o întrebare-cuțit: oare cât timp nu o să-l mai văd?!…

…Când am plecat cu mașina din fața blocului, se făcuse 7:45, nu uit ora, parcă s-a întâmplat ieri… Plângeam ca un copil. Noroc că nu m-a văzut vreun milițian, și-ar fi dat seama că nu-i în regulă ceva cu mine… M-am dus la redacție, să-mi iau rămas bun de la colegi, nea Vania Chirilă, profesorul meu, nu șeful secției reporteri speciali (unde mai era și regretatul Ion Cupen), venise joi seara din Mexic, iar în acea vineri dimineață urma să ne vedem la redacție. Mi-a adus două suveniruri de la Mundialul ‘86 și mi-a mulțumit pentru colaborarea noastră de la distanță, pe circuitul telefonic București-Ciudad de Mexico… Sufletul a început să mi se strângă, respirația să mi se îngreuneze. Mi-am impus să fiu cât mai degajat, să spun glume…
…Am comis, însă, o gafă! În ziua aceea de 4 iulie, fie și dimineața, la 8:30, eu purtam o haină lungă de piele, nou-nouță, mă gândeam la zilele reci din Lagăr!?! Costică Alexe m-a luat la mișto, “Da friguros ești, băi, MMI-ului!”… Bine că n-am cedat nervos… Ne-am luat rămas bun, urma să revin peste 25 de zile, plecam în concediu… Drumul pe scări, de la etajul 4, a fost o Golgotă. Sufletul îmi plângea…

…Am plecat la Cimitirul Sfânta Vineri să-mi iau rămas bun de la mama care m-a crescut, Emilia, îngropată de an și două luni. Și aici am comis o gafă. Am parcat mașina în fața Cimitirului, pe Calea Griviței, și am cumpărat toate florile de la țiganca din fața intrării, vreo șaizeci-optzeci de trandafiri. I-am pus toți pe mormântul mamei și m-a luat un zbucium nebun, plângeam și nu mă mai opream din tremurat! Cum să nu-mi mai văd părinții, copilul, nevasta, prietenii, colegii, cum nu o să mai merg la meciuri, pentru ziarul “Sportul” și revista “Fotbal”, pentru TVR și Radio, cum să nu mai dau pe la teatru?!… Capul îmi ardea, sângele zvâcnea în mine, ulcerul începuse să mă doară… Simțeam că nu o să rezist la acest Viitor, într-o altă viață, la unica mea condamnare din viață, Condamnarea la Libertate… “O să-l blesteme Ducu, că nu l-a scos din închisoarea asta de țară! Că și-a văzut numai de bucuriile lui!”, îmi vuiau urechile…

…Am sărutat mormântul mamei, am tras de câteva ori aer adând în mine, de parcă n-ar mai fi fost aer, mi-am șters fața, cu apă de la ciușmeaua din intrarea în Cimitir și au luat-o spre Autostrada de Pitești!… Era 4 iulie, ora 9:50, când părăseam Bucureștiul meu natal… Jocul destinului a făcut să fie Ziua Independenței Americii!…

…Vreo oră am stat la Slatina, la o coadă pentru a-mi pune benzină în mașină… Popularitatea comentatorului de fotbal m-a ajutat, și asta a venit ca o nouă durere în sufletul meu… Tot drumul aveam impresia că mă urmărește cineva. Pe la ora 22, am ajuns la Hotel Continental, în Timișoara, unde îmi rezervasem cameră pentru două nopți… Duminică 6 iulie, deși nu-mi era gândul la așa ceva și nici nu era trecut în program, am fost cu oameni de fotbal din Timișoara, la Reșița, unde, la ora 18, se juca turul unui baraj pentru promovarea în Divizia C, între Automecanica Reșița și Progresul Timișoara. Arbitra Mircică Axente, fostul atacant al UTA-ei, ne împrietenise dezastrul de la Varșovia, acel 0-8 cu Legia, la prima mea deplasare de cronicar sportiv!… Am schimbat multe vorbe, am glumit, înainte de meci, deși în sufletul meu era furtună… Timișorenii au câștigat cu 2-0, numai la meci nu mi-era mie capul, ne-am întors în noapte pe Bega… Prietenii de la “Poli” m-au ajutat, a doua zi dimineață, luni 7 iulie, să-mi umplu cu benzină, în acea perioadă de criză, de se stătea de cu noapte la cozi interminabile, rezervorul și cele patru canistre. Ba, unul m-a dus și până în vamă, să nu am probleme. Și mi-a dat un cartuș de Kent să-l înmânez vameșului iugoslav, înainte de a începe controlul în Hotelul-Restaurant-Secție Peco Dacia 1300!… Mulțumesc și acum, minunați prieteni!
…Cum să le spun oamenilor aceștia atât de atenți cu mine că eu nu mă mai întorc?! Că nu ne vom mai vedea la stadioane?! Că nu voi mai scrie o cronică și nu voi mai comenta la TV și Radio nicio partidă a lui Poli?!… Cum să nu fie jale în sufletul meu, de parcă murisem?!

…Doamne, cum am putut părăsi țara, în acea dimineață de 7 iulie 1986, pe la Stamora Moravița, pe unde mă văzusem, cu ochii visului, de atâtea ori, evadat?! Peste trei luni și jumătate urma să împlinesc 41 de ani!… Aveam să-i sărbătoresc în Lagărul de refugiați politici, muncit, umilit, ca niciodată în viața mea. Drumul spre America, spre Libertate nu urma să fie deloc ușor. Dimpotrivă!…Este făcut numai pentru oameni tari. N-am crezut niciodată că pot fi atât de rezistent! Dacă mi s-ar pune alături, acum, saci doldora de euro și dolari, n-aș mai putea repeat Experiența Lagăr și Viața de taximetrist de noapte la New York, Academia Vieții mele!… Am rezistat, însă, în Infern, Ducu e realizat, e fericit, acum, în California, am două nepoțele minunate, acolo, pe malul Pacificului… Mulțumesc, Bunule Dumnezeu! …
…Peste patru luni voi împlini 71 de ani, dar Amintirile mele de roman, născute din flăcări și țipăt de Viață mă țin tânăr în lupta cu un neașteptat de greu, nemeritat Final de partidă. În care trădările inumane m-au apăsat mai rău decât blestemul negru numit cancer, pe care îl țin încă sub bici, de 9 ani și 4 luni!
…Cum să uit vreodată Ziua de 4 Iulie?!
HAPPY BIRTHDAY, AMERICA!
…Acum 30 de ani, eram în clocotul pregătirii să evadez către America!… …Acum, după 30 de veri și o experiență pentru 30 de vieți, fericit bunic, aștept în casa pe care o părăseam, în urmă cu trei decenii, ultimul sfert de finală de la Euro 2016, Franța-Islanda!
…Sunt un om fericit, Bunule Dumnezeu!