Arhivă

Post Tăguit cu ‘Baudelaire’

E BINEEEEEEE!… DOAMNE, CÂTĂ GRIJĂ AI DE MINE…

aprilie 14, 2018 Fără comentarii

… Azi dimineață, mai bine zis cu zorile pe umeri, mi-a fost foarte rău. Am crezut că mă va înghiți un Hău! N-am cunoscut vreodată acest fior de neviață, să fie ultima mea Clipă, Clipă, clipa de Viață, Viața de-o clipă, nu mai eram eu, mă golisem de mine, nu mai era nimic in mine, in jur, nu știu cum de nu m-am prăbușit în baie, în Pustiul din apartamentul meu, cu privirea spre Parc, nu spre Moarte, cum scria Cioran!… Știam, doar, că trebuie să plec la analize, mi s-a cerut să le repet după două săptămâni! Cu greu am făcut dușul, tot voiam să mă întind pe jos, în baie, pe hol, oriunde, nu eram, însă, năuc, raționam, dar nu era corpul meu, nu mai aveam picioarele mele… La 8:30, am plecat târâș spre Gara de Nord, nu, nu luam trenul de Sinaia, pe lângă care am trecut joi, venind de la Tg.Mureș, și mi-am promis să urc la Cota 1400, n-am mai fost de mult, acolo… Lângă Gara de Nord, pe “Dinicu Golescu”, am găsit, după… 9(nouă!) luni, Laboratorul unde să îmi fac Analizele fără să plătesc, prin Casa de Sănătate, la care am cotizat toți ani in care am lucrat la statul român, dar de 9 luni, același răspuns:”N-avem fonduri!”… Unde sunteți, mama voastră de fonduri?!…

…Azi am fost băftos, au fost fonduri, dar in țara mea natală, dacă vrei să te rătăcești, întreabă doi-trei oameni de o adresă prin preajmă și, sigur, ajungi la balamuc! Eu am întrebat unde e Centrul de recoltarea sângelui-sector 1 și am ajuns să orbecăiesc pe aleile Spitalului Militar, unde intrasem prin Bulevardul Dinicu Golescu și am ajuns in… Calea Plevnei, după atâtea “indicații prețioase”… Pe la 10:15, după marea hoinăreală in gol, nemâncat, am ajuns sfârșit la Centrul de recoltare. Mi-au scos sânge pentru…15 analize, adică 5 eprubete, întâia dată in viață mi-a luat sânge un tinerel cu ochi inteligenți care și centra și sărea la cap, adică și la desk, si la telefon și in camera de recoltat. Dar, profesionist băiatul, mână de pictor, nu am simțit decât o albinuță care mi-a descoperit vena de la mâna stângă, cam cicatrizată de cei 11 ani in care mi se tot forează sânge din trei in trei luni (la dreapta, vena parcă a dispărut, speriată!)… Fericit că nu am leșinat, după plecarea buimacă de acasă, cu greu am făcut primii o sută de metrii, să-mi cumpăr o sticlă cu apă plată și să o arunc cascadă în gâtul meu… Cum am ajuns la serviciu, nu mai știu, parcă tot eram gata să cad, să fi căzut?!, mă tot târam prin Viață… Bossul meu m-a rugat să plec acasă, cu limuzina lui, probabil s-a temut să nu dau colțul în biroul nostru cu povești frumoase din teatru și din viață, cum să-i spun că nu vreau să mă duc  în „cavoul de la etajul 8” în care m-a aruncat de viu o așa-zisă bisericoasă și să fiu găsit, acolo, ca un ultim boschetar, după zeci de ore, dacă nu de zile, sau, dacă vreți, ca „superbul hoit se desfăta la soare”, nebunia lui Baudelaire ce a născut „estetica urâtului”?!… Îngrozit de o asemenea imagine macabră, am tras scaunul lângă dozatorul de apă, din două-n trei minute am băut un câte un pahar, mai bine de o oră m-am umplut cu apă, mi s-a refăcut, cred, sângele dat în cinci eprubete, și, incredibil, mi-am revenit… A trecut greu dimineața asta a neștirii, a uitării de-o Clipă, m-a susținut gândul analizelor, știu, pot fi considerat cinic, însă e bine că încă mai pot face analizele, nu?!… Cum vor fi?!…
…Răspunsul înseamnă perioada cea mai grea a analizelor, până aflu timpul ia foc, arde spre seară, când tot amân să deschid computerul, să scriu CNP-ul, numărul buletinului de analize, și să aștept decizia Destinului!, clipe tare grele, de simt cum îmbătrânesc, voi face o cruce scurtă, și o să parcurg încet, încet, rândurile, o să închid ochii, o să trag aer in piept și… Sunt conștient că va veni și clipa aceea blestemată, când PSA-ul o va lua razna, peste bagatela de acum trei luni, după întoarcerea din America, timpul acela când voi auzi ultima oară:”Coane, nu mai avem ce face!”… De clipa aceea fug, fug din singurătatea de acasă, să nu mă găsească singur cuc iremediabilul “The end”… Azi dimineață, am simțit o adiere dinpre acea clipă, am vrut să scap de ea citind ceva din Jurnalul lui Kafka, dar nu s-a deschis cartea, am vrut să mă refugiez in “Jurnalul unui trăsnit”, să mai șlefuiesc la el, însă mi-au înghețat gândurile, degetele nu mai puteau cânta pe tastele computerului… In cei 11 ani de la operația de cancer la prostată, de când fac analize din trei in trei luni, astăzi, 11 Aprilie 2018, a fost cea mai grea zi furată de la umbra Vieții…

…Mai ales când a venit noaptea, după ora 22, și a început calvarul, coșmarul și Speranța, am deschis computerul, am făcut clasica cruce scurtă, am tras adânc aer in piept, uitasem, cred, să mai citesc, și m-am auzit șoptindu-mi:”Hai, odată, ce o fi, o fi!”… Am închis ochii, parcă vrând sa fug cât mai lung intr-un vis, mâinile au accesat mecanic datele, am privit spre icoana din bibliotecă, spre fotografia nepoțelei Genevieve, am savurat petecul de ziar cu poza in care eram, in ‘83, la Vigo, pe banca Naționalei, cu Mircea Lucescu și Mircea Rădulescu, am mai sărutat cu privirea câteva din cărțile mele publicate, două afișe de spectacole , “Omul, acest animal ciudat” și “Pușlamaua de la etajul 13”, cu minunata Claudia Motea, s-au pierdut in aplauze, parcă ar fi fost un Requiem, dar, brusc, a renăscut iluzia de viață și am privit curajos cifrele de pe ecran le-am comparat in goană febrilă cu acelea din ultimul buletin de analiză, le știam pe dinafară, împietriseră în memoria mea, și am înțeles imediat că am scăpat și de data asta!
…E BINEEEE, DOAMNE! Atâta am strigat din toată disperarea strânsă-n mine, am sărit ca un arc, tăind aerul cu pumnul, și am chiuit lung, lung, când la Madrid era pauză și Juventus conducea cu 1-0 pe Real!… Analizele sunt ca ultima dată, cu două săptămâni in urmă!… Pe 25 Aprilie, pot să fac injecția aceea, care, de 11 ani, a devenit parte din mine, fără ea, adio, încă un set de Vise… E BINEEEEEE! Trei luni visez din nou, scriu!…
…TRĂIESC!

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.