Arhivă

Post Tăguit cu ‘„Școala de proști”’

Greu se mai ajunge la Miami!

decembrie 17, 2014 Comments off

…După un an, din nou pe drumul lui Columb, eu trecând, cu avionul, nu cu vaporul, de San Salvador, în arhipelagul Bahamas, acolo unde a zis Don Cristobal ca e…America. Nu știu cât timp a petrecut fiul Genovei să ajungă peste Ocean de Europa, mie mi s-a părut, luni 15 decembrie, un Infern calea spre scumpa Prințesă Genevieve, cu zâmbetul ei fermecător, și minunatul meu flacău cel mare, Ducu! Plecat la 4:30 de acasă, de vizavi de parcul copilăriei lui Ducu, de la Polivalenta, am ajuns la Vila dintre palmieri, cu piscină și lac traversat de rațe sălbatice la fereastra de lângă Miami, pe când la București zorile se spălau de întuneric, marți, la 4 A.M!

…3 ore și jumătate de zbor normal, cu British Airways, după cele două ceasuri de așteptare în Aeroportul Otopeni și vreo 45 de minute in avion, gata de decolare…Trei ore și ceva pe aeroportul din Londra, 11 ore în avionul de Miami (dintre care 9 și 35 de minute de zbor efectiv prin Nord, pe desupra Mării Labrador, a Halifax-ului și prin dreptul New York-ului, unde am absolvit inegalabila Academie a Vieții, semn că în Sudul Atlanticului eram furtuni grele, altfel nu-mi explic ocolul de două ceasuri!). Am ajuns la Miami cu ceva întârziere, rupt, cu picioarele amorțite, abia mai stăteam vertical, dar nu-i da omului cât poate duce… Cam doi kilometri de la avion, urcând și coborând sute de trepte de piatră, make at left, make at right, ba și puțină respirație pe trei-patru scări rulante, când credeam că mă voi prăbuși până la verificarea pașaportului. Aici, o noutate pentru cetățenii americani. Îi așteptau aparate speciale, care cer datele necesare la vamă, verifică pașportul, solicită acordul să-ți faca o fotografie, eliberează un talon cu poza ta și asta înseamnă un prim OK, după care timpul în fața oficialului durează doar câteva zeci de secunde!… Când m-am prăbușit pe un scaun la o Cafenea spre ieșirea din Aeroport, să sorb un litru de apă Fiji, de 5 dolari, ce mi s-a părut apa vieții, a venit un mesaj de la Elsa Joantă, mâna mea dreaptă de la Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu: „La Tulcea a fost un succes! Sală plină, caldă”. Mulțumesc, băieți, mi-e dor de voi!… La Tulcea se jucase „Școala de proști”, ultima mea premieră dintre cele 26 din carieră…

…Povara n-a fost atât fizică, cât mai ales psihică: un cadou din bagajul de mână a fost „ușurat”, la București, cu explicații pentru oprirea unei sticluțe cu o loțiune de infrumusețare feminină. La Londra, însă, veritabilă reîntoarcere în comunism! Tovarașa (lady nu-i pot zice!) care mi-a controlat bagajul de mână a făcut alergie când a scos patru cărți din geanta de voiaj: Trei exemplare din „Mondo-Samba, zvon de Kazaciok” și unul cu titlul „Monolog în doi cu moartea la ușă”-piesa vieții mele. Erau pentru Ducu, Carlos, cuscrul meu din Mexic, și pentru vărul Mihai, din Fort Lauderdale. „De ce aveți 4 cărți?”, s-a rățioit „tovarășa” din perfidiul Albion, una mică, urâtă și buboasă, amintindu-mi de vremurile când vameșii români ne întrebau dacă am adus Biblii din deplasările făcute cu echipe de fotbal. Tovarășa de la Terminalul 5 al Aeroportului Heathrow nu s-a potolit însă, s-a dorit și ironică: „Vreți să citiți toate cărțile astea în timpul zborului?!”… Nu le mai citesc, ca eu le-am scris, fato!, am replicat întorcând un exemplar, cu poza mea pe coperta a IV-a! A înghițit în sec, am dat să iau cărțile, ultimele pe care le mai aveam, dar „tovarășa” a luat foc, a săltat rapid volumele, le-a pus alături, departe de mine, și nu s-a lăsat până nu mi-a deșertat tot bagajul de mână, cu mișcări lente și dispariții niciunde de un minut-două, ca să-mi macine nervii, ceea ce Medicii mi-au interzis cu desăvârșire. Firește, a ajuns și la cadoul de înfrumusețare, mai erau două cutii cu creme scumpe! „Astea-s lichide interzise!”, țipa tipa… Biete creme de față, fac bine la ten!, a sunat revolta mea. „Crim”, țipa tovarașa, pronunțând în engleză cuvântul cremă… Crim, dar nu Crimă!, i-am dat replica tot în engleză… Nu aveam, însă, cu cine dialoga, mi-a luat punguța cu medicamente și a vărsat-o neglijent pe bancul ei de probă, cutiile cu Betaloc și Crestor s-au rostogolit dureros pe jos, aproape că am țipat să o fac atentă, surdă, domnule, sângele a început să-mi fiarbă, dacă-mi rătăcește medicamentele mă termină, Doamne, să nu fac, iarăși, puseul hipertensiv de acum o lună, când, după supărările cu un prieten-regizor și un actor-nesimțit, tensiunea a sărit de la 108 cu 72 la 193 cu 65, de-am ajuns la Urgența din Giurgiu, ca, apoi, să vină de două ori Salvarea acasă, la București!… Acum, sunt singur la Londra, printre străini și… „tovarăși” britanici!

…După vreo zece minute de… purgatoriu am chemat un șef de-al ei. Au venit doi. Le-am explicat calm că nu am nimic împotriva unui control exigent al fiecărui pasager, chiar mă bucură lucrul acesta, mă pune în siguranță, știu că o mână de ticăloși islamiști au anunțat că vor arunca în aer un avion sau două, ambele britanice, în ajun de Sărbători, și se impune un control la sânge. Dar unul civilizat, în care pasagerul să fie tratat ca om, nu ca un cerșetor, fără inutil, inexplicabil abuz de funcție, cum a făcut „tovarășa” care și-a bătut joc de bagajul meu de mână și de mine. Au ascultat tăcuți, chiar cu capetele plecate, și-au cerut scuze. Mi-am recuperat cărțile și una dintre cutiile de… „crim”! A doua au pus-o într-o punguță de plastic, precum criminaliștii, înmânându-mi o hârtie cu o adresa de e-mail unde pot scrie și, contra 6 lire sterline, îmi va fi trimis acasă „obiectul delict”!… Cei doi au plecat. Tipa nu-și terminase, însă, recitalul! Mi-a îngrămădit toate lucrurile răvășite din bagajul de mână în două tave mari de plastic, iar eu a trebuit să refac singur bagajul! „Băga-ți-ai sârmă-n nas!”, m-am trezit urmând sfatul cardiologului Milea din Montreal, care mi-a spus că, în cazul enervării, cea mai bună rețetă este… Și mi-a înmânat o rețetă pe care era scris cu litere mari: „Înjură!”… Ceea ce înseamnă că eu îi recitasem „tovarășei” un vers intraductibil în engleză…

…Toată tărășenia de pe Heathrow a durat aproape 20 de minute. Noroc că aveam cam trei ceasuri bune până la îmbracarea pentru Cytera mea, Familia din Florida!… În decembrie 2013, când am trecut Oceanul cu Mircea- Robert, tot la Terminalul 5, un moșneag de la verificarea bagajelor a căutat inutil, cu mișcări de melc, acul în carul cu fân, deși mai aveam doar 10 minute până la îmbracarea pentru Miami. Cum bagajele mele de mână au trecut prin filtrele severe cu raze, și anul trecut și luni, am decis: bye, bye, aeroport Heathrow! Nu voi mai lua niciodată o companie britanică, oricât de bune au fost serviciile asigurate pe British Airways! Nu mai am nervi pentru tovarăși de la sol!…

…Revederea cu Ducu, Cornelia și Karina, zâmbetul Giocondei familiei noastre-Superba Genevieve m-au făcut să uit rapid aventurile cu Tovarășa de la Londra și drumul-calvar… Sunt rupt și acum de oboseală, dar sufletul mi-e plin. Marți dimineață, după ce am dormit buștean 10 ore și jumătate, prima grijă a fost să-mi iau tensiunea pe marginea piscinei. 117 cu 67! E bună, afară sunt 28 de grade Celsius, sub soare temperat, vin Sărbătorile. În Mexic, în acorduri de mariachis, si aici, in Florida, unde nu vor lipsi nici Colindele românești, un ultim CD mi l-a dat Mona, scumpa mea surioară de la București, obligată, în ultima clipă, să nu poată veni și ea cu Sorana, Alin și Florin, aici, într-o Floridă de suflet, dansând optimist sub soare…

…Pe 24 decembrie, urmează altă îmbarcare, spre Ciudad de Mexico. Mă gândesc că, dacă aș fi avut bani, acum 44 de ani, aș fi ajuns cu „Tricolorii” la Guadalajara. Mă doare și acum că, la Mundialul mexican, marele vrăjitor al balonului, Nicolae Dobrin, nu doar că nu a jucat un minut, dar a fost și umilit, de și-a cumpărat bilet de intrare la ultimul meci! După o emisiune memorabilă, la „Idoli și Legende”, cu marele Ștefan Iordache, și-a luat o piatră de pe inimă, dezvăluidu-ne tot „cartelul” care l-a săpat. Asta, însă, după ce m-a pus și pe mine și pe Ștefan să jurăm în fața Bunului Dumnezeu că nu vom spune cuiva sau vom scrie un rând fără acordul lui!… Ambii au plecat prematur între îngeri. Voi pleca și eu, luând cu mine secretul lui Dobrin, una dintre tainele vieții mele nemărturisite!…

…Ce m-a apucat, Doamne, să cobor în tragedii, când în mijlocul familiei mele din Florida e atât de frumos, iar eu par mai sănătos ca niciodată, chiar dacă, după două săptămâni, nu s-a dus încă semnul de la mâna dreaptă, unde mi-a fost tăiată artera pentru coronografia care mi-a dat OK-ul de zbor către Miami și Ciudad de Mexico! Se aud Mariachis… Viața trebuie trăită, zi de zi, câte zile avem fiecare de la Bunul Dumnezeu…

PIESA VIEȚII MELE…

octombrie 15, 2014 6 comentarii

…Uraaa! Astăzi, 15 octombrie 2014, feciorul cel mare, minunatul meu Ducu, mare maestru în computere, m-a reconectat la blog! Naivul, atehnicul de mine, tot așteptam, după Mondo-Samba, să-și revină blogul, care mă anunța că e deocamdată dereglat!… Am fost aproape trei luni rupt de lumea virtuală, unii speriindu-se că am dat colțul și de aceea nu mai scriu!… Bunul Dumnezeu mă ține încă în Viață, analizele sunt O.K., până pe 13 decembrie, când le voi repeata, înainte de îmbarcarea pentru…Miami, un fel de Cytera pentru mine!

…Multe s-au mai petrecut în aceste aproape trei luni! În primul rând, luni 13 octombrie, am împlinit… un an de când sunt Bunic! Ani mulți, mulți, sub un Arc de Soare, minunata mea nepoțică Genevieve! Buchet de urări de suflet ție, scumpilor tăi părinți și bunici, din București până-n Veracruz, în însoritul Orizaba, sub aer tonic de munte…

…Mi s-a lansat, toamna aceasta, și un volum intitulat simplu “Jurnal brazilian. Mondo-Samba, zvon de Kazacioc”, în Editura pentru Sport din Giurgiu, condusă de distinsul om de sport, galonat antrenor de atletism și generos prieten al scriitorilor giurgiuveni, prof. Liviu Roșca! Cartea Mondialului brazilian, așa cum l-am privit eu pe blogul personal! Condiții grafice de excepție, În volum, “Jurnalul de blog”, dar și toate datele statistice ale ultimei Gale fotbalistice și istoria Cupei Mondiale. Mulțumesc mult, Profesore!…

…Am dat, bucuros, volumul unor confrați de suflet, patru la număr. De o lună, niciun rând!… Probabil nu le-a plăcut cartea! Sau nu au avut timp să o citească. Probabil… Rămân, însă, cu de 3 X Prefață, sub semnăturile onorante ale lui Dumitru Pelican, Dan Claudiu Tănăsescu și Dan Mucenic, condeie din scripturi alese, prezenți și la lansarea de la Giurgiu, din Cafeneaua Artiștilor a Teatrului “Tudor Vianu”! Fotbalul și Teatrul, patimile mele fără de sfârșit, surori gemene ale Creației…

…Am avut onoarea să fac parte din Juriul ediției jubiliare (a XX-a) a Festivalului Internațional de Teatru Scurt de la Oradea (21-28 septembrie). Este a doua oară când m-am bucurat de un asemenea privilegiu, debutul făcându-l, acum trei ani, ca președinte al Juriului Festivalului Dramaturgiei Basarabene de la Chișinău. La Oradea, boss-ul Juriului a fost remarcabilul regizor, de teatru și de film, Alexa Visarion. Opt zile de veritabilă istorie a teatrului românesc predată cu farmec aparte de Alexa Visarion, totodată și un distins profesor universitar. Ceea ce nu înseamnă că nu am avut și opinii diferite, pe care ni le-am respectat cu firesc cavalerism… Mă bucur că a prins viață idea mea de a nu despărți la Premiul de interpretare masculină, uluitorul cuplu George Mihăiță-Marcel Iureș din spectacolul “Păi…noi despre ce vorbim aici, domnule?”, dramatizarea “Moromeților” de la Teatrul Act. Oricum, aș recomanda tuturor teatrelor care organizează Festivaluri cu Premii să nu grăbească jurizarea celor intrați în concurs înaintea ultimului spectacol!…

…Oradea mi s-a părut fermecătoare! Parcă eram în străinătate, cu oameni liniștiți și bulevarde curate, frumoase… Am redescoperit o Primăvară, după două decenii. Așa am plecat de pe Crișul Repede, cu o lacrimă de fericire, născută, acolo, sus, în Turnul Primăriei. Oradea, mon amour!…

…Debut de octombrie plin la Giurgiu! Festivalul Teatrelor Dunărene, ediția a XVII-a, 6-10 octombrie. Ediție bogată, fie și în regim de criză financiară galopantă, cu o zi mai scurtă decât anul trecut. Cu trupe din Viena, Novi Sad, Ruse (Teatrul de dramă și cel de păpuși), Brăila, Galați, Giurgiu și invitați speciali din Chișinău (Irena Boclincă, de la Teatrul “Eugen Ionesco”, cu excelentul one-woman show-ul “Edit Piaf, femeia care a iubit”) și București, onorând publicul giurgiuvean, cu încântătoare recitaluri ad-hoc, George Mihăiță (“Îl cunoașteți pe George Mihăiță?”), Eugen Cristian Motriuc (“Nu vă încruntați.Zâmbiți!”) și gălățeanul Vlad Vasiliu (“Barbara”, recital de poezie Jacques Prevert). Un regal… La minunatul spectacol (“Jos armele!”, regia Geirun Țino) al Teatrului Pygmalion din Viena a venit în mod special și distinsa doamnă Elisabeth Markovici, directoarea Forumului Cultural Austriac de la București… În cele cinci zile de Festival la Giurgiu n-a fost prezentă nicio oficialitate locală!?!… Este deja axiomă: ne apreciază mai mult străinii!…

…Tot în cadrul Festivalului Teatrelor Dunărene, și Colocviul Național de Dramaturgie, căruia, după resurcitarea din toamna trecută, după nouă ani de absență iresponsabilă, i-am adăugat în titulatură și “Mircea Ghițulescu”, în memoria unuia dintre ctitorii săi. Din păcate, doar cinci dramaturgi prezenți: Lucia Verona, Dinu Grigorescu, Horia Gârbea, Ion Bogdan Martin și semnatarul acestor rânduri!?! Noroc cu remarcabilul om de teatru total Zeno Fodor, venit de la Tg. Mureș, cu doi-trei actori, doi regizori, tot atâția teatrologi, un ziarist, alți zece spectatori… Să fie un semn că dramaturgii autohtoni își merită soarta de marginalizați, ignorați, chiar umiliți de regizori, directori de teatre și cronicari dramatici?!… Oricum, după Colocviu, s-au prezentat, în spectacolele teatrului giurgiuvean, trei piese contemporane românești, în ziua de închidere a Festivalului: “Divorț în direct” de Horia Gârbea; “Secretul atomic” de Lucia Verona și “Școala de proști” de Mircea M. Ionescu, premieră absolută (a 25-a din palmaresul meu!) . Toate trei aplaudate, ba și ovaționate de săli arhipline, intrarea fiind liberă la acest Festival! Dovadă că dramaturgia autohtonă merită mai multă atenție!…

…Ultima bucurie, duminică 12 octombrie, la Teatrul Nottara, unde, în cadrul Festivalului Internațional „Fest(in) pe Bulevard”, mi s-a lansat volumul „Monolog in doi cu moartea la ușă”, piesa vieții mele, cea care a câștigat Marele Premiu al Juriului de Dramaturgie-monodramă, Gala Star 2014. De ce am scris-o?, m-au întrebat mai mulți. Pentru că eu cred in Viață! Ca un evadat din „Pavilionul canceroșilor”, al lui Soljenițîn, vreau să arăt celor trecuți pe Acolo că „blestemul negru” nu ne răpune, câtă vreme credem în noi și în Bunul Dumnezeu. Există prizonieri de război și prizonieri de…Viață!

…A fost o lansare realmente de Gală, în Foaierul Sălii Mari-„Horia Lovinescu”! În fața a peste 200 de oameni care așteptau să intre la spectacolul (împins nefiresc spre erotism, față de premiera din vara trecută, în Gala Hop, de la Costinești!) „Hai Iu Iu NU Hi You You”, dedicat măiastrei Maria Tănase. Dar și flancat de remarcabili oameni de teatru, ca Ștefan Oprea, Constantin Paiu, Ion Parhon, Mircea Morariu, Carmen Mihalache, Marius Dan Zarafescu și alții. Cu trei prezentatori de marcă, teatrologul Marinela Țepuș, directoarea Teatrului Nottara, criticul dramatic de excepție Doru Mareș și exegetul Ioan Cristescu, editorul, directorul Muzeului Literaturii Române. O seară de grație pentru mine. Mulțumesc, Teatrul Nottara!

…Cartea carierei mele de scriitor rămâne, negreșit, volumul de memorialistică “Taximetrist de noapte la New York”, apărut în două ediții, în 2000. Piesa Vieții mele-“Monolog în doi cu moartea la ușă”. Fără experiența uluitoare din “office-ul galben” new-yorkez, fără țeava pistolului simțită la tâmplă și lama cuțitului la beregată, nu cred că găseam tăria morală de a duce “cum laudae”, de 7 ani și 8 luni, bătălia cu blestemul negru numit Cancer. Moartea se chinuie la ușa mea, văzând cum eu merg la teatru, la Festivaluri, scriu piese, fac naveta la Giurgiu, mă arunc des și la Ruse pentru un proiect dunărean, sufăr pentru Naționala de fotbal-vraiște ca și societatea noastră, scot cărți, iubesc, mă chinui în singurătate, îmi fac bagajele să mai trec o dată Oceanul… Trăiesc! Cât?! Nu contează! Important este că mă bucur de fiecare zi, ca un Dar de la Bunul Dumnezeu!… Sunt un norocos. Mai ales că, de azi, a reapărut în viața meu și amicul blog!…