Mircea M. Ionescu

Astăzi, online, Scena 8 din singura piesă de teatru dedicată Istoriei fotbalului românesc. O scenă în care personajele dezbat o temă de principiu: de ce, în anii de izolare ai comunismului, n-au rămas fotbaliștii români peste hotare, unde aveau oferte, însă oficialitățile de partid de la București nu le dădeau drumul? Cele câteva excepții (Marcel Răducanu, Sătmăreanu II, Belodedici)- nume întâlnite în această Scenă 8, nu fac decât să confirme regula.

Autorul –care s-a înscris și el în capitolul “excepții” ale presei sportive, evadând din sistemul comunist în iulie ‘86- așteaptă și opiniile dumneavoastră…

Pentru a citi primele șase scene din piesă, accesați Scena 1, Scena 2, Scena 3, Scena 4, Scena 5, Scena 6, Scena 7, Scena 8, sau index.

Continuăm plubicarea online a unei piese inedite, a cărei fiecare scenă este așteptată cu mare interes de cititorii noștri. Astăzi, Scena 7, în care subiectul este unul despre care s-a vorbit enorm, existând un adevărat folclor pe această temă: de ce nu s-au transferat Dobrin la Real Madrid și Dumitrache la Juventus Torino?

Cum autorul a dezbătut aceast subiect, cu trei ani în urmă, atât cu “Prințul din Trivale”, cât și cu “Corsarul Roib”, în emisiunea “Idoli și Legende”, de la Telesport, scena reprezintă un fapt istoric, un adevăr târziu.

Vă invităm în scena (evident dezvoltată în convenția dramaturgică a autorului!) unde veți ajunge în cabinetul lui Nicolae Ceaușescu, cel care s-a opus, ticălos, transferului celor doi fotbaliști de legendă la două dintre marile cluburi din lume. Un refuz neghiob care a dăunat enorm nu doar celor doi, dar și fotbalului românesc.

De ce s-a opus Ceaușescu transferării lui Dobrin și Dumitrache, la Real Madrid și Juventus Torino? Veți afla din această Scenă 7…

Pentru a citi primele șase scene din piesă, accesați Scena 1, Scena 2, Scena 3, Scena 4, Scena 5, Scena 6, Scena 7, sau index.

…Două decenii de existență. 18 ediții. Două evenimente sărbătorite la ultima Gală UNITER, “momentul anului” mereu așteptat cu interes și speranță de Frumos în lumea teatrului românesc. Gala s-a ținut tot în studioul TVR, ca și anul trecut, semn că nu s-a ieșit din criză. Ba, dacă ar fi să căutăm “sâmburele de adevăr” din excelentul show al remarcabilului Toni Grecu (încoronat cu Premiul pentru divertisment), n-ar surprinde dacă viitoarele Gale s-ar desfășura în apartamentul lui Ion Caramitru, iar premiile anunțate prin SMS!…

…Gala s-a ținut la TVR. Nu la Teatrul Național, nici în Sala Palatului sau la Operă. Este un succes că ea a avut loc. Fie și în regim de criză (nu doar financiară!). Cum n-ajungea, însă, penuria banilor, dacă nu și cea a spectacolelor de excepție, a mai intervenit și “norul buclucaș” din Islanda, care a oprit din drum vreo două duzine de invitați de preț, printre care premianți și Altețe regale. Un rău nu vine niciodată singur… Neplăcut este că unii (inclusiv câștigătorii celor mai râvnite Premii, pentru regie și spectacol!) s-au dat “loviți” stând acasă, ceea ce pentru câțiva cronicari a semănat a “moft”. Acum, dacă și Woody Allen nu s-a dus la un Oscar, de ce n-am avea și noi ciracii autohtoni…

…Amfitrionul (ca și ctitorul Galei UNITER), Ion Caramitru, sobru, cu ironii fine, și-a văzut Spectacolul afectat serios de Cenușa vulcanului (era să zic “Cenușa Imperiului”, tic verbal de la titlul unui film). N-a fost, însă, singura nemulțumire a lumii teatrale. Cea mai mare ar fi producția bună de spectacole, dar fără vreo “lovitură” în anul teatral românesc 2009. Diagnosticul l-a pus un critic dramatic de substanță, membru al primului juriu, Ion Cocora: “Am avut parte, în 2009, de multe spectacole normale, dar nu excepționale”…

Sigur, mereu Premiile au însemnat “mărul discordiei”. Aici, vina o împart cele două jurii: primul (Doina Papp, Ion Cocora, Mircea Morariu), care a făcut nominalizările, al doilea (Valeria Seciu, Marina Constantinescu, Florica Ichim, Mihai Mădescu, Cornel Todea), care, prin vot, a decis Premiile!… Ce ne spun Premiile de concurs ale celei de a 18-a ediții, dincolo de cele (multe și normale) de excelență?

…Bucureștiul a câștigat 6 (șase!) Premii, ceea ce nu s-a mai întâmplat de multă vreme. Cea mai bună actriță (Virginia Mirea, pentru rolul din “Casa Zoikăi”, în regia lui Alexandru Tocilescu, la Teatrul de Comedie), Cel mai bun actor (George Mihăiță, pentru rolul din “Casa Zoikăi”), Premiul pentru debut (Crina Semciuc, pentru rolul din “Leonce și Lena”, în regia lui Horațiu Mălăele, la Teatrul de Comedie), Cea mai bună actriță în rol secundar (Ana Ciontea, “Un duel”, regia Alexandru Dabija, la Teatrul Național București), Cel mai bun actor în rol secundar (Vlad Ivanov, “Un duel”), Cel mai bun regizor (Alexandru Dabija, pentru “Pyramus & Tisbe 4 you”, la Teatrul Odeon).

Pe scurt: Teatrul de Comedie-3 premii, Teatrul Național-2 premii, Teatrul Odeon-un premiu! Cinci dintre cele șase premii se învârt în jurul a doi regizori: Alexandru Tocilescu și Alexandru Dabija…

…Provincia- numai două Premii (!?!), ceea ce, de asemenea, nu s-a mai întâmplat de mult, mult timp. Premiul pentru Cel mai bun spectacol, care a mers la Timișoara (“Rosencrantz și Guildenstern sunt morți”, în regia lui Victor Ioan Frunză, la Teatrul Maghiar “Csiky Gergely”), și Premiul pentru scenografie (Iuliana Vâslan, pentru “Herr Paul”, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț). Clujul, Sibiul, Sf.Gheorghe, premianții ultimilor ani, n-au figurat nici la nominalizări!…

…Marii nemulțumiți ai acestei Gale, nu doar în opinia mea: Mihai Constantin (nominalizat la “Cel mai bun actor” pentru uluitorul rol din “Sfârșit de partidă”, de Beckett, la “Metropolis”, în regia lui Alexandru Tocilescu), Sanda Toma (nominalizată la “rol secundar” pentru minunata creație din “Toți fiii mei”, de Arthur Miller, în regia lui Ion Caramitru, la Teatrul Național București) și Ștefan Caragiu (nominalizat pentru încântătoarea scenografie la spectacolul “Aniversarea”, de la Teatrul “Nottara”, în regia lui Vlad Massaci). Fără a da vreun “șah” laureaților, cred că era absolut firesc, ca să nu zic moral, ca la aceste trei categorii să existe și câștigători “ex equo”. Dar ce mai este firesc (nu mai spun moral!) în România de astăzi?…

…Am citit lunga listă a nominalizărilor de câteva ori. Niciun titlu de piesă românească! Conform tradiției. Sigur, alibiul-paradox a existat și la această ediție: Premiul pentru câștigătorul Concursului “Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de UNITER. Laureatul, valorosul Radu Macrinici (pentru piesa “Jack lunetistul”), avea să arunce săgeți în speech-ul primirii Premiului, subliniind că volumul respectiv (cu piesa nr. 1 tipărită) va rămâne un simplu pachet de hârtie, dacă textul nu va fi reprezentat pe scenă! Ceea ce nu s-a prea întâmplat…

Din nefericire, dar în conformitate cu majoritatea celor 18 ediții ale Galei UNITER, piesa autohtonă contemporană s-a aflat din nou sub nori. Nu norii lui Eyjafjallajokull (numele vulcanului islandez), nici ai lui Aristofan (excelent spectacolul “Norii” montat de Dan Tudor la TNB), ci Norii indiferenței față de condiția dramaturgiei române contemporane.

Dramaturgi români în viață, nu vă rămâne decât să vă pregătiți pentru ediția a 19-a!… Sau a 20-a… Sau a…

…Continuăm piesa de teatru care se bucură de un interes deosebit din partea cititorilor blogului de față (și nu numai!). Astăzi, Scena 6, cu istorii neștiute din presa sportivă a vremurilor trecute (momente trăite și de autorul piesei!), când oameni ai Miliției, Securității și Partidului amenințau, speriau, ba chiar obligau la rescrierea cronicilor care nu le conveneau, abuzând în maltratarea Adevărului. Veți întâlni nume grele din presa sportivă românească, Aurel C. Neagu, Radu Urziceanu, Eftimie Ionescu, dar și un colonel de securitate parașutat de la secție de presă c.c. pcr la conducerea cotidianului “Sportul”… Sau adevăruri teribile, de prin anii ’50, când partidul a trimis în presă mineri, tăbăcari și alte categorii de muncitori în stare să modifice în redacție rezultatul la prăjină al americanului Bob Gutowski pentru a fi declarat câștigător în ziar “Tovarășul sportiv sovietic”! Și câte și mai câte aberații grave, care ne fac să zâmbim atât de amar, astăzi… Dar există în această Scenă 6, în treacăt, și exagerări dureroase ale presei sportive de astăzi…

…Tot în această Scenă 6, un moment dureros cu imixtiunea Securității în retrogradarea lui Poli Timișoara, pentru a se salva echipa de suflet a ministrului Securității și cea a a șefului Miliției Capitalei! Este o scenă scrisă cu lacrimi de autorul acestei piese, care a trăit la fața locului acea crimă la adresa moralei sportului și a tradiției de aur a Timișoarei, cu efigiile ei rare, Bindea, Surdan, Ciosescu, Emerich Dembrovschi și Jacky Ionescu fiind câteva amintite în scena respectivă!

Ca de obicei, așteptăm opiniile dumneavoastră!

Pentru a citi primele șase scene din piesă, accesați Scena 1, Scena 2, Scena 3, Scena 4, Scena 5, Scena 6, sau index.

…Continuăm să publicăm online o piesă-document. În care, respectând convenția artistică, ne apar adevăruri târzii ale istoriei, nu doar fotbalistice, dintr-o Românie trecută (dar, din păcate, nevindecată de rele!). Astăzi, Scena 5, în care veți întâlni multe personaje și momente pe cât de vesele, pe atât de triste.

…Nu lipsesc Titi Teașcă și Craiova-Maxima, Nicolae Ceaușescu și Ștefan Andrei… Rapidul de Legendă, cu mucalitul Tinel Stănescu, Dan Coe, Rică Răducanu, Puiu Ionescu și Nichi Dumitriu, însoțiți prin memorie de vocea lui Colea Răutu “Hai coșar, coșar, coșar”… UTA, cu generația (regretații Nicolae Dumitrescu, Gornea și Broșovschi; Birău, Pojoni, Petescu, Lereter, Axente, Domide), care a eliminat vestita Feyenoord pe când olandezii dețineau Cupa Intercontinentală… Petrolul fraților Dridea, cu Mocanu, Sandu Boc, Pahonțu, Moldoveanu și Badea, singura echipă românească în stare să învingă pe Liverpool (3-1, pe 12 octombrie ’66, la Ploiești!)… Dinamo fraților Nunweiller, a lui Piți Varga, Pârcălab, Dumitrache, Mircea Lucescu și “teamul” ce-a făcut istorie scoțând din Cupa Campionilor Europeni pe Hamburg, care tocmai cucerise trofeul… “Frizerii” din Parcul cu Platani, cu legendarii Titus Ozon, Ulise (alias Nae Oaidă), Dinulescu și regretatul Mateianu… “Trupa nebună” din Regie, Sportul Studențesc, din epoca lui Hagi, Gino Iorgulescu, Mircea Sandu, Cazan, Coraș, regretatul Aurică Rădulescu… Steaua de aur, în hainele Reginei Europei, cu Emeric Ienei, Duckadam, Lăcătuș, Balint, Boloni și momentul de la palat, când i-a primit Ceaușescu…

…Veți reîntâlni și Naționala, de la întâiul ei meci, din 8 iunie 1922 (2-1, la Belgrad, când antrenor a fost Teofil Morariu, iar primele goluri din istoria tricoloră le-au marcat Ronnay și Guga) la Guadalajara, unde s-a născut prima “generație de aur”, incluzându-l și pe nedreptățitul Dobrin, care n-a fost lăsat să joace… Și câte și mai câte…

Lectură plăcută! Așteptăm opiniile dumneavoastră…

Pentru a citi primele cinci scene din piesă, accesați Scena 1, Scena 2, Scena 3, Scena 4, Scena 5, sau index.

Continuăm să publicăm online o piesă despre care se interesează foarte mulți cititori: Istoria fotbalului românesc răsfoită pentru atei, marțieni și nou-născuți… Astăzi, Scena 4!

Pentru a citi primele patru scene din piesă, accesați Scena 1, Scena 2, Scena 3, Scena 4, sau index.

…Precizez de la bun început că această tabletă publicată, nu demult, într-o primă formă, redusă, în revista de mare tiraj “Taifasuri”, este o cronică sentimentală. N-aș putea scrie altfel despre oameni pe care îi respect de-o viață. Chiar dacă voi vorbi despre o recentă premieră, “O lume pe dos”, rămân fidel valorilor morale care mă încăpățânez să cred că nu s-au răsturnat chiar toate…

…În lumea de astăzi, absolut “pe dos”, Teatrul rămâne o oază de puritate și frumos, un veritabil drog moral. Pe care ni-l oferă, cu nobil sacrificiu, cei care se mai (z)bat pentru morala Thaliei, ignorând haosul de sensuri și abandonarea de principii. Un astfel de minunat trubadur al Teatrului este veșnic tânăra Iarina Demian, remarcabila Actriță de decenii bune, neobositul regizor din ultimii ani. Alături de ea, în ultimul deceniu, dedicat dramaturgiei americane, fiul cel mic, actorul și muzicianul în vogă Tudor Chirilă. Fiul cel mare, Ionuț Chirilă, și-a croit drumul său în Teatrul Viselor, care-i fotablul!…Pe toți trei îi știu și îi prețuiesc de-o viață. De când împărțeam aceeași chilie, la “Sportul”, cu profesorul de gazetărie și de Viață, întâiul lector al primelor mele texte dramatice, inegalabilul Ioan Chirilă, soțul distins al Iarinei și tatăl sever al lui Tudor, certat nu o dată la telefon că nu exersa suficient la flaut sau “corn”, ca și mediatorul între antrenorii de la Dinamo și feciorul lui cel mare, Ionuț…

…După ultimul succes, cu “Biloxi Blues”, de Neil Simon, premiera oferită de Iarina Demian și Tudor Chirilă, acum, în Sala Studio la Teatrul de Comedie, un spectacol realizat și cu ARCUB de cei doi creatori de Frumos (“O lume pe dos”), înseamnă un triptic american de piese scurte. Dramaturgi mai puțin cunoscuți la noi, descoperiți de Tudor Chirilă, pe undeva, prin Singapore: Terrence McNally (cu “Preludiu și Liebestod”), A.R. Gurney (“Problema”) și Christopher Durang (“Naomi în camera de zi”). Ultimul autor mi s-a părut un veritabil Eugen Ionesco american, absurdul textului fiind potențat de jocul admirabil al Iarinei Demian, vulcan de neliniște și eseu de expresivitate. Actrița s-a contopit cu regizorul într-o atenție definitorie la orice detaliu, de replică, psihologie și costumație. O revedeam, fermecat, pe încântătoarea Iarina din “Cercul de cretă caucazian”, de Brecht, tot la “Comedie”, cu Sanda Toma și… prichindelul (de șase ani, pe atunci!) Tudor Chirilă, și din “Fuga” lui Bulgakov (în traducerea lui… Ioan Chirilă, care asigurase varianta română și pentru “Turnul de fildeș” la același teatru), cu genialul Ștefan Iordache, în regia de top a Cătălinei Buzoianu. N-a fost unica bucurie a serii.

…M-a cucerit și actul I, prin jocul excelent, nuanțat și vivace, total trăit artistic, ca gest și rostire, de Tudor Chirilă, interpretul unui rol extrem de greu. Al dirijorului chinuit până la sinucidere de vicii și gânduri, sub bagheta căruia ne fascinează Wagner, cu nemuritoarea operă “Tristan și Isolda”, abilitatea tehnică a regizoarei contribuind, aici, din plin la transfigurare. De altfel, muzica este aliatul Iarinei Demian în tot spectacolul, nemuritorul Handel făcând legăturile între cele trei acte (al II-lea, sub cota celor amintite!). Marius Drogeanu, Simona Stoicescu, Smaranda Caragea și Andrei Runcu, scenografia Ramonei Macarie și costumele Angelei Dumitrescu- în umbra celor doi…dirijori, însă într-un minunat joc de “orchestră”.

Continuăm publicarea online a piesei sus citate. Astăzi, Scena 3, deschisă de câteva cuvinte scrise de remarcabila personalitatea a teatrului românesc, Bogdan Ulmu, în prefața volumului Premiul Nobel pentru Fotbal, în 2008:

MMI (cum îl alintă pe Mircea M. Ionescu mulții lui prieteni) reușește rara performanță de-a fi un fanatic iubitor al sportului, teatrului, presei și filosofiei. De-obicei, fanaticii sunt specializați: rar am văzut iubitori ramificați, pe domenii vag-complementare. Autorul despre care vorbesc are această abilitate: interesează, în egală măsură, microbiștii, gânditorii, gazetarii, regizorii și actorii. Rara avis!

Cele trei piese strânse între coperțile volumului Premiul Nobel pentru Fotbal, am putea spune că sunt autobiografice – în proporții diferite. “Eu voi primi Premiul Nobel!”, într-o mică măsură; “Goooooooooooooool” – prin ricoșeu; iar “Istoria fotbalului românesc răsfoită pentru atei, marțieni și nou-născuți” (titlu care aduce aminte lungile sintagme din afișele pieselor lui D.R.Popescu, ori trouvaiurile mai recentului Vișniec)– este trăită cam în proporție de 90%. De altfel, acest ultim text mi se pare cel mai interesant.

Pentru a citi primele trei scene din piesă, accesați Scena 1, Scena 2, Scena 3, sau index.

Astăzi publicăm online Scena 2 din atât de interesanta piesă de teatru “Istoria fotbalului românesc răsfoită pentru atei, marțieni și nou-născuți“. Despre acest inedit text dramatic, cunoscutul teatrolog și poet Ion Cocora scria în prefața cărții “Premiul Nobel pentru Fotbal” (Editura Play) în care, în 2008, a apărut piesa:

Amestec de întâmplări de factură reportericească, uneori extinse până la informația cotidiană de ziar, oricând posibil de situat într-o realitate anume, determinată atât istoric cât și social, de personaje reale (Dobrin, Dumitrache, Ozon, Hagi, Titi Teașcă, Țopescu, Vanea Chirilă, Eftimie Ionescu, Radu Urziceanu etc., etc.), și nu numai din lumea fotbalului, cu altele în totalitate produse de fantezie, totdeauna ingenios folosite ca nucleu integrator, în jurul căruia se concentrează ostilitățile și dezvoltă acțiunea, piesele din Premiul Nobel pentru Fotbal sunt departe de a fi niște reconstituiri documentare, ci se situează ca și construcție în perimetrul unor ficțiunii sigur „regizate”, încât realismul lor împins în extremis e mai degrabă o capcană decât ceea ce le definește. Tocmai din această cauză garanția de a se solda cu spectacole pe placul publicului le stă în putere.

Pentru a citi primele două scene din piesă, accesați Scena 1, Scena 2, sau index.

O veste mult aşteptată. Astăzi publicăm prima scenă din piesa de teatru despre care întreabă atâta lume-Istoria fotbalului românesc răsfoită pentru atei, marţieni şi noi-născuţi! Despre acest text, remarcabilul teatrolog, prof. universitar, regizor, scenograf şi scriitor Bogdan Ulmu scria, în 2008, în prefaţa la volumul (epuizat la lansare!) în care a apărut piesa (Premiul Nobel pentru Fotbal)…

…Trecînd la textul cu titlul cel mai lung – Istoria fotbalului românesc răsfoită pentru atei, marțieni și nou-născuți-, trebuie să observ că este vorba chiar despre o istorie afectivă a fotbalului românesc. De la meciurile deceniului trei al secolului trecut, până la campionatul din 2008, fotbalul românesc este rememorat din cuțite & pahară, din document & lacrimă, din amintire tristă & anecdotă politică. E un text de teatru-document. E o dramă care rezumă o viață, nu doar o viață de fotbalist, ci, mai mult, una de român care a avut ghinionul să trăiască sub Ceaușescu, și acum are ghinionul să trăiască sub…Nimeni! Între Scylla comunistă și Charibda nedecisă, bietul mioritic, zice autorul, n-are scăpare: fotbalistul fără șansă din piesă îl reprezintă…

Piesa începe și se termină între marginile aceluiași conflict, oarecum corneillean – datorie/ pasiune. Dar, în dialogul ramificat Tată-Fiu, repetat, în tonuri joase, de Călugăr și Mamă, este prins aproape un secol de mingicăreală, cu eroi și învinși, cu politruci și onești, cu anecdote și tragedii. Textul, repet, este documentar, pe alocuri, și deci amintește multe nume reale de fotbaliști, dar și de gazetari sportivi: personal, m-am bucurat că alături de celebrii jucători ai Naționalei, din ultima jumătate de secol, am regăsit în Istorie… și numele lui Ioan Chirilă, Aurel Neagu, Eftimie Ionescu, Radu Urziceanu, Cristian Țopescu. Și, ca vag amuzament (ori sigură crispare?) am găsit și oribile scene cu Ceaușescu și Ceaușeasca, teroriști ai sportului și ai demnității umane.

Nu închei fără a aminti că inteligentul dramaturg MMI și-a plasat acțiunea acestei drame sportive (și nu numai)…într-o biserică! Motivat demers!

Pentru a citi prima scena din piesă, accesați Scena 1 sau index.