Mircea M. Ionescu

…Acum, când nu ne rămâne decât să așteptăm Mondialul de la televizor, dacă tot ne-am despărțit de fotbalul autohton cu un meci de Cupă, vă propun să răsfoim puțin frumoasa carte de aventuri a Cupei României. Sunt multe lucruri de redescoperit…

• Au fost 72 de ediții, cu 71 de finale. Dar istoria Cupei României a început acum 77 de ani! Pentru că nu s-a disputat Cupa, patru ani, în perioada celui de Al Doilea Război Mondial. O finală mai puțin, pentru că aceea din ’88, oferită în birourile federale Stelei (cu 2-1), care, la semnul lui Valentin Ceaușescu, s-a retras din teren, la finele meciului cu Dinamo, nemulțumită de arbitraj (nu i s-a validat un gol!), a fost anulată!
• Prima finală din Cupă României: 10 iulie 1934: Ripensia Timișoara-”U” Cluj 3-2 (3-1).
  • Finala s-a rejucat, însă, la București, clujenii contestând că bătălia s-a dat pe terenul Ripensiei!
  • La București, pe 1 octombrie ‘34, 5-0 (3-0) pentru bănățeni! În fața a 6.450 spectatori.
• Clasamentul All-time al câștigătoarelor:
  • Steaua-20 de trofee: primul, în ’49, pe când era Clubul Sportiv Casa Armatei, 2-1, cu CSU Cluj; ultimul trofeu, în ’99, 4-2, la penalty-uri, cu Rapid.
  • Rapid-13 trofee: întâiul, în ’35, pe când era CFR, 6-5, în prelungiri, cu Ripensia; ultima Cupă adjudecată, în 2007 (2-0 cu Poli, chiar la Timișoara). Giuleștenii dețin recordul unei “serii” de 6 finale câștigate consecutiv (’37-’42)
  • Dinamo-12 Cupe, prima, în ’59 (4-0, cu CSM Baia Mare) ultima în 2005, 1-0, cu Farul (și cu ajutorul unui arbitru francez!), în Capitală.
  • Craiova-5 trofee, primul, în ’77 (2-1, cu Steaua, la București), ultimul în ’93, 2-0, cu Dacia Unirea Brăila, când, în min.87, s-a accidentat grav Săndoi (fractură de tibie și peroneu, sub ochii impresarilor de la Lyon care veniseră să-l ia!)
  • Timișoara-4 Cupe, prima, la debutul competiției, în ’34, prin Ripensia (cu două trofee în palmares), una prin Știința, iar ultima, în ’80, prin Poli: 2-1, după prelungiri, cu Steaua, la Bucuresti, unde militarii au deschis scorul, în 25, prin Tudorel Stoica, dar Marcel Răducanu a văzut “roșu” de la Nicu Rainea, în 28’ (lovirea fără minge a lui A.Manea). Viorel Vișan a egalat înainte de pauză, ca în prelungiri, regretatul Dan Păltinișan să catapulteze cu capul balonul în poarta lui Vasile Iordache!
  • Clujul-4 trofee (Știința-1965, 2-1, cu Dinamo Pitești; CFR, ultimele 3 ediții, 2-1 cu Urziceni, 3-0, cu Timișoara, 5-4, azi-noapte, cu FC Vaslui).
  • UT Arad și Petrolul Ploiești, câte 2 Cupe ale României în vitrină.
  • Cu câte o finală câștigătă: CFR Turnu-Severin, în ’43 (4-0 cu Sportul Studențesc București), Metalul Reșița-‘54, Progresul Oradea-’56 (2-0, cu Energia Câmpia Turzii), Progresul București-‘60 (2-0, cu Dinamo Obor), Arieșul Turda-‘61, Chimia Rm. Vâlcea-’73, Jiul Petroșani-’74 (4-2, cu Poli Timișoara), Gloria Bistrița-’94 (1-0, cu Universitatea Craiova).

…Tragem linie și constatăm că Provincia a câștigat 24 de Cupe din 72 de ediții. Prima și…ultimele trei. Trofeul n-a poposit niciodată în vitrina unei echipe din Moldova.

• 67 de finale s-au disputat în Capitală. Practic, istoria Cupei a început în ’34, la Timișoara, dar acea finală s-a rejucat la București.
  • Întâiul oraș din afara Capitalei care a găzduit o finală, Brașovul, la 29 iunie 1989: Steaua-Dinamo 1-0, gol Hagi ’67.
  • A urmat Timișoara, Piatra Neamț, Tg. Jiu, iar azi-noapte Iași. Deci, ultimele 4 finale ale Cupei României în Provincie. Provincia este, doar, Capitala fotbalului românesc în ultimii trei ani!
• Cele mai mari surprize ale Cupei României:
  • 5 decembrie 1954: Metalul Reșița (Divizia B)-Dinamo București (lansată spre primul titlu, cu Ozon, Călinoiu, frații Băcuț, Ene I, Suru în echipă) 2-0, prin golurile lui Szeles-30’, 40’ și paradele ireale ale portarului Zarici! Minunea s-a produs pe stadionul Republicii (pe locul său tronează, astăzi, Casa Poporului!) din București, în fața a 30.000 de spectatori.
  • Pe același stadion, la 12 decembrie 1961: Arieșul Turda (tot din lumea a II-a)-Rapid București 2-1 (0-1), după ce, în 24’, Nae Georgescu a deschis scorul pentru feroviari (cu marele Titus Ozon în formație!), iar anonimul din poarta sticlarilor, Vasile Suciu, a fost ireal. Ca, la 6 minute după pauză, în loc de un scor fluviu pentru giuleșteni, Vasile Băluțiu să egaleze din penalty, iar peste 60 de secunde să mai înscrie o dată, incredibil!
  • A fost și o dubla finală între două echipe din ligile inferioare, în iulie ’73: Chimia Rm. Vâlcea (Divizia B)-Constructorul Galați (eșalonul 3), 1-1, în prima finală, cu prelungiri; 3-0, peste două zile, când golul lui Iordache și “dubla” lui Gojgaru au dus Trofeul pe malul Oltului, unde delegatul Chimiei era…Dumitru Dragomir.
  • Gălățenii rămân cu “bomba” din acele semifinale, când au eliminat, la Ploiești (2-2), Steaua antrenată, atunci, de Titi Teașcă!
• A existat o finală care a durat…194 de zile…
  • …în 1940: Rapid-Venus București. A început la 30 aprilie, ca învingătorul să fie declarat la… 9 noiembrie, după 4 dueluri. 2-2, după ce rapidiștii au condus cu 2-0, în fața a 15.000 de spectatori; 4-4, pe ANEF, după ce Venus, campioana, a condus cu 4-2; 2-2 în Giulești și, în sfârșit, 2-1 pentru feroviari, tot pe ANEF, când Baratky a deschis scorul în 57’, Gavrilescu l-a majorat în 73’, ca Eisenbaisser să reușească golul consolării în 85’! 10-9, după 4 meciuri, pentru Rapid!
• Prima finală pe Marele Stadion, fostul “23 August”, la 28 noiembrie ’53: UTA-CCA, 1-0, golul victoriei Bătrânei Doamne marcându-l, în 110’, Gheorghe Vaczi, de două ori golgeter al țării! 60.000 de spectatori în tribune! Venea lumea pe vremuri la fotbal! Și nu se plictisea (dimpotrivă!), cum insinua, mai zilele trecute, un scrib răutăcios sau avid numai de scandal, într-o foaie bucureșteană…
• Există și o Finală a fair-play-ului desăvârșit: la 26 iulie 1970, în fața a 50.000 de spectatori, pe “23 August”: Steaua-Dinamo 2-1!
  • Florică Voinea a deschis scorul pentru militari, în 8’, “câinii roșii” au egalat la 5 minute după pauză, prin Cornel Dinu. Arbitru Gh. Limona a arătat centrul terenului, validând golul, numai că Dinu s-a dus la cavalerul fluierului și i-a spus că a marcat cu mâna (ceea ce nu a făcut Maradona în acel celebru meci cu Anglia, la Mondialul Mexican din ‘86)! Golul s-a anulat, Voinea a mai marcat o dată, în 56’, și Steaua a câștigat Trofeul, chiar dacă Dumitrache relansase lupta în 79’!

…Cupa României este un frumos roman de aventuri, cu rezultate de senzație, dincolo de finalele amintite. Cine uită că Rapidul a fost eliminată de Foresta și de Gherla, că Universitatea Craiova s-a împiedicat la Aiud, Blaj sau Pașcani, că tot juveții aveau să câștige cu 5-0 la Certej, dar să se trezească eliminați la masa verde pentru că utilizaseră un jucător în stare de suspendare (Cioroianu). Și câte alte atâtea povești adevărate nu mai are Cupa României! Răsfoim Istoria, căci prezentul este unul trist…

…În Luna Florilor, astăzi, un buchet de urări alese pentru un fotbalist rar, prin eleganța lui dintotdeauna și prin cartea de vizită scrisă cu litere din aur fin. A fost campion în trei țări, a cucerit două Cupe ale Campionilor Europeni, o Intercontinentală, ba a mai marcat un gol valabil pentru Steaua în poarta lui River Plate, în finala Intercontinentală din ‘87, însă fluierașul acela era programat să vadă altceva. Unii i-au asemănat eleganța în joc cu a lui Apolzan și Boc, alții prezența în teren cu frumusețea mișcării lui Beckenbauer. I s-a spus “Căprioara” fotbalului românesc, el, cel cu prenume sârbesc atât de frumos, Miodrag. Este Belodedici, fotbalist minunat, Belo drag, azi în zi de Sărbătoare.

• S-a născut pe 20 mai 1964, la Socol, în Caraș Severin.
• A început fotbalul la mânjii ortacilor din Moldova Nouă, de unde, la 17 ani, a fost selecționat la Centrul Național “Luceafărul”, uzina ce-a dat mulți componenți ai Generației de aur.
• La 19 de ani venea în Ghencea, la Steaua, singura echipă din Divizia A la care a jucat în două mandate. Primul (1983-1988) încununat cu 5 titluri și primii epoleți de general european. Celălalt (1998-2001), după ce a evadat din sistemul comunist, trăind la cote intercontinentale “aventura sârbă”.
• A jucat și la Steaua Roșie Belgrad (1990-1992), plecând, apoi, pe drumuri spaniole, la Valencia (1992-1994), Valladolid (1994-1995) și Villareal (1995-1996). Ca într-un final de roman de călătorii insolite să treacă Oceanul, fiind împreună cu Ilie Dumitrescu, pioner român în Țara Aztecilor, jucând două sezoane la Atlante Ciudad de Mexico (1996-1998).

…Palmaresul lui este unul din scripturi rare.

• 235 de partide pe prima scenă românească, 21 de goluri marcate.
• 49 de meciuri în campionatul sârb, 2 goluri în cont.
• 80 de întâlniri în Primera Division.
• 42 de dispute în arena aztecă.

…Onorurile, ale unui fotbalist de elită.

• 6 titluri de campion cu Steaua București și 3 Cupe ale României.
• 2 titluri ale Iugoslaviei, cu Steaua Roșie Belgrad.
• Campion al Mexicului, cu Atlante.
• De 2 ori câștigător al Cupei Campionilor Europeni: cu Steaua București (2-0, la penalty-uri, cu Barcelona, la Sevilla ’86) și cu Steaua Roșie Belgrad (5-4, tot la penalty-uri, cu Marsilia, la Bari ’91)
• Câștigător al Supercupei Europei, cu Steaua București (1-0, cu Dinamo Kiev, la Monte Carlo ’87) și al Cupei Intercontinentale, cu Steaua Roșie Belgrad (3-0, în fața lui Colo-Colo în’93)

…Există și capitolul Naționala României. A debutat în iulie ’87 și a susținut 55 de meciuri sub tricolor, marcând 5 goluri.

• Îl găsim în capitolul de vis World Cup ’94 și la două Europene (’96, 2000)
• În prezent, responsabilul sectorului juvenil din FRF.

…Ani mulți și fericiți, Miodrag Belodedici sau Belo drag!

…Calificarea Oltchimului Rm. Vâlcea, cu Radu Voina la timonă, în finala Ligii Campionilor a revitalizat interesul românilor față de handbal. Mai ales că “semicercul” are la noi nu doar tradiție, ci și o istorie încântătoare. Pornim drumul prin sublimă memorie cu acele fascinante nu mai puțin de 7 (șapte) titluri mondiale (3 la fete, 4 la băieți), dar nu putem ocoli cupele europene, și ele cu o salbă de metale prețioase. Astăzi, deschidem o clipă Arhiva sentimentală a “semicercului european” în dreptul fetelor…

…România a cucerit de două ori Trofeul suprem, în 1961, în ediția de debut a Cupei Campionilor Europeni, prin Știința București (antrenor Constantin Popescu-Pilică), învingătoare cu 13-5 în dauna lui Dynamo Praga. Peste trei ani, Rapid București, antrenată de Gabriel Zugrăvescu, aducea și ea Cupa Campionilor la București, după o finală strânsă, 14-13, cu danezele (tot ele!) de la Helsingor. Avem și două finale pierdute, ambele în fața Spartak Kiev, mașina de handbal de care a dominat semicercul mondial aproape două decenii, sub tricou sovietic: Universitatea Timișoara a cedat cu 8-17, într-o unică manșă, în 1973, în timp ce Știința Bacău a pierdut “dubla” din ’86 (23-29 în deplasare; 22-23, acasă).

…Istoria Cupei Campionilor Europeni, actuala Champions League, este dominată clar la fete de Spartak Kiev, cu 13 trofee cucerite, primul în 1970, ultimul în 1988.

• Urmează în clasamentul All-time, austriecele de la HypoViena, cu 8 finale câștigate din 13, întâia în 1989, ultima în 2000.
• Cu câte 3 Trofee în vitrină, Radnicki Belgrad (’76, ’80, ’84) și danezele de la Slagese (2004, 2005, 2007).
• Cu două finale adjudicate, Leipzig (’66 și ’74), din fosta RDG, Krim Ljubljana (2001, 2003), Zalgiris Kaunas (’67, ’68, pentru URSS) și, mai nou, “prietena” noastră Viborg (în 2006: 44-43, în “dubla” cu Krim; în 2009: 50-49, după dubla manșă cu Gyor).
• În clasamentul pe țări, lider va rămâne, pentru mulți ani, defuncta URSS, cu 16 finale câștigate (dintre care 13 de către Spartak Kiev), la distanță apreciabilă fiind Austria, cu 8 Trofee (toate aduse de Hypo Viena) și Danemarca-dintre care cinci dobândite în ultimele 6 finale (3 prin Slagelse, două prin Viborg).
• România, în rândul țărilor cu câte două coroane ale Europei în palmares, Știința și Rapid București, la egalitate cu Slovenia și Ungaria.

…În Arhiva de aur a handbalului românesc feminin există și două Cupe ale Cupelor (Știința Bacău-în 1987, Oltchim Rm. Vâlcea-2007), 3 Cupe EHF (Chimistul Rm. Vâlcea-’84, ’89 și Rapid-’93), două Cupe ale orașelor (Silcotub Zalău-’96; Rapid-2000) și două Cupe Chalange (Remin Deva-2000, Rulmentul Brașov-2006).

…Sigur, un capitol încântător îl reprezintă și “semicercul masculin” românesc, cu 3 Cupe ale Campionilor Europeni în cont, una prin Dinamo București (’65), două prin Steaua (’68 și ’77).

Acum este însă, “ora fetelor”, pentru că și a juca finala înseamnă un Eveniment de mulți visat!

…Mai este luna finalelor europene. La handbal și la fotbal. La handbal, am început cu stângul, Oltchim Rm. Vâlcea pierzând, la șapte goluri diferență, prima manșă a duelului cu Viborg, pe terenul vikingelor. Returul, sâmbăta care vine, la București. Iluzii, dacă nu utopii, pentru un al treilea Trofeu în vitrina handbalului românesc feminin. Puțini știu că româncele au câștigat ediția de debut a Cupei Campionilor Europeni (Champions League, astăzi!) prin Știința București care, în 1961, a învins cu 13-5 pe Dynamo Praga! Peste 3 ani, din nou aur pe “semicercul european”, fetele de la Rapid devenind reginele continentului, după un 14-13 cu danezele de la Helsingor. Adăugăm cele 3 Cupe ale Campionilor Europeni puse-n vitrina sportului românesc de băieții de la Dinamo București (1965: 13-11 cu Medvesciar Zagreb) și cei de la Steaua (1968: 13-11 cu Duhla Praga; 1977: 21-20 cu ȚSKA Moskova) și visăm frumos, privind trecutul. Prezentul, însă…

…La fotbal, noi, românii, nu existăm, la ora această a finalelor, acolo, sus! Sevilla ’86, ca și finala de la Barcelona, din 25 mai ’89 (0-4 cu Milan!) înseamnă, astăzi, o Fata Morgana.

“Sportul-rege” își deschide balul, miercuri 12 mai, la Hamburg. Acolo, în primul duel de Europa League. Unul care i-a surprins pe mulți, din moment ce specialiștii vedeau o batălie finală Hamburg-Liverpool și nu Atletico Madrid-Fulham Londra. Prima finală din Europa League (noua denumire a Cupei UEFA) opune două formații din planul secund al fotbalului de elită. Dar fiecare dintre finaliste are și străluciri în cartea de vizită.

…Atletico Madrid, club ctitorit în 1903, și-a adjudecat Cupa Cupelor, în ’62, străluncind și în Intertoto, în 2007. A susținut 131 de partide în cupele europene, fazele inferioare din Champions League, Cupa Cupelor și Cupa UEFA! Pe drumul spre această finală de la Hamburg, cu Sanchez Flores la pupitru, în patru “duble” eliminatorii, numai două victorii (pe terenul Galatei si, acasă, cu Liverpool), 5 remize (cu Cim-Bom, Sporting Lisabona și Valencia) și un singur eșec, cel din orașul Beetleșilor, 1-2, în prelungiri, totuși viza pentru finală!

…Fulham Londra, team născut în 1879, care naviga acum 13 ani prin lumea a 3-a a fotbalului englez, se află numai la a doua stagiune europerană. Prima, în 2002, când a cucerit Cupa UEFA Intertoto. Acum a uimit Europa, avându-l la timonă pe Roy Hodson (“călăul” nostru pe când conducea naționala Elveției, acel 4-1, la Detroit, în World Cup’ 94!). Mai ales că echipa cea mică a Londrei a scos din cursă, pe drumul către finala de la Hamburg, Șahtiorul lui Mircea Lucescu (2-1 și 1-1), răsunător, pe “Bătrâna Doamnă”, Juventus, 1-3 la Torino și… 4-1, acasă, pe Tamisa (!?!), dar și pe gazda acestei finale, Hamburg, după 0-0 în Germania și 2-1, pe teren propriu, chiar dacă nemții au condus la pauză!

…Întâia ediție a Europei League a adunat la start 192 de competitori, printre ei întâlnind și șase nume românești: Unirea Urziceni (în “16″-imi), Steaua, CFR Cluj, Dinamo, Poli Timișoara și FC Vaslui. Exceptându-i pe ialomițeni, aplaudați în Champions League, ne-am cam făcut de râs.

…Europa League este fata Cupei UEFA. Altfel spus, Europa League are o moștenire de 38 de ediții ale Cupei UEFA, care a debutat în 1971.

…Prima câștigătoare, Tottenham Londra, după “dubla engleză” 2-1 și 1-1 cu Wolverhampton. Ultima deținătoare a Cupei UEFA, Șahtior Donețk-ul lui Mircea Lucescu și Raț, triumfători, cu 2-1, după prelungiri, în fața lui Werder Bremen, primăvara trecută, sub Semilună, la Istanbul.

…Cupa UEFA și-a disputat finalele într-un singură partidă numai în ultimele 12 ediții, sistemul unicului duel debutând în ’98, la Paris, când Internazionale a zdrobit, cu 3-0, pe Lazio!

…Numai 3 echipe din istoria Cupei UEFA au câștigat câte 3 Trofee fiecare: Liverpool-în ’73, ’76 și 2001, Juventus-’77, ’90, ’93 și Internazionale-’91, ’94, ’98. Câte două Cupe UEFA în vitrinele lui Real Madrid, Sevilla, Gotteborg, Feyenoord, Tottenham, Parma și Borussia Monchengladbach.

…Țara care a câștigat cele mai multe Cupe UEFA: Italia-cu 9 Trofee aduse de 4 echipe, adăugând și Napoli la cele amintite. Cu 6 Trofee-Anglia (cu 3 concurenți) și Germania (cu 5 echipe în maratonul de 38 de ani), Spania-cu 5 triumfuri pentru 3 formații (a fost și Valencia, în 2004), cu 4 victorii Olanda, care a prezentat 3 echipe.

…Cu câte două Trofee, surprinzător pentru mulți, Rusia (ȚSKA Moscova, în 2005, 3-1 cu Sporting, în finala de la Lisabona; Zenit St. Petersburg-în 2008, 2-0, cu Rangers, la Manchester). Cu câte un triumf în Cupa UEFA: Belgia (Anderlecht,’83), Portugalia (FC Porto, 2003), Turcia (Galatasaray-2000, cu Hagi, căpitan, la Copenhaga, în acel răsunător 4-1, la penalty-uri, cu Arsenal) și Ucraina, cu Șahtior, în ediția de adio. Surprinde absența unei echipe din Franța în tabelul cu 38 de ediții!

…5 finale s-au decis la loviturile de la 11 m.: Tottenham (4-3 cu Anderlecht, în ’84); Bayern Munchen (3-2 cu Espanyol, în ’88); Schalke 04 (4-1 cu Inter, în ’97!) Galatasaray (4-1 cu Arsenal, în 2000) și FC Sevilla (3-1 cu Espanyol, în 2007).

…Marile surprize: adjudecarea Trofeului de către Borussia Monchengladbach (1975, 1979), Eintracht (1980) și Ispwich (1981), ca și calificarea în finală a ungurilor de la Videoton, în 1985, ei pierzând “dubla” cu galactica Real Madrid, după un 1-3 acasă, și un absolut istoric 1-0 în returul de pe Santiago Bernabeu!

…5 finale decise în prelungiri: Liverpool (5-4 cu Alaves-ul lui Contra, în 2001), FC Porto (3-2 cu Celtic, în 2003, cu Mourinho pe bancă!) și Șahtior (2-1 cu Werder Bremen, în 2009)… Ce va fi, miercuri 12 mai, la Hamburg, în prima finală de Europa League?

…Atletico e favorită, dar Fulham nu uită că prima Cupă UEFA a câștigat-o un team britanic, Tottenham Londra, în ’72. Și, uite așa,volens, nolens, ne amintim de Sevilla, 7 mai ’86! Trecut-au 24 de ani de când Steaua București a reușit acel miracol: cucerirea Cupei Campionilor Europeni!…

…Acum 24 de ani, exact pe 7 mai ’86, eram la Sevilla! Plin de vise. Astăzi, într-un birou, nu prea luminos, în București, la Telesport, mă simt încântat de amintiri și ros de griji. Vreau să mă bucur, acum, de Sevilla. Trecutule, dă-mi aripi, vreau să fiu fericit!…

…Am ajuns în frumoasa Andaluzie, luni 5 mai ‘86. Împreună cu regretatul Ioan Chirilă, profesorul meu de la “Sportul”. Numai noi doi ziariști. Pe atunci, exista un singur ziar de sport și două ore de emisiune la TVR… Am făcut drumul acceptați de delegația Stelei în avionul ei. Astăzi, așa ceva pare o utopie. Poate și mulți ziariști de scandal sunt de vină… Tot atunci, n-am avut un dolar diurnă. Alt lucru de necrezut, azi, nu-i așa?!… Eram, însă, fericit, chiar dacă am dormit în camera maseurului echipei noastre. Ultima noapte, cea a miracolelor, când Cupa Campionilor Europeni trona în holul hotelului Macarena, nici n-am dormit. N-aveam unde, căci veniseră soțiile fotbaliștilor și n-au mai fost locuri… A fost, însă, cea mai frumoasă noapte albă din viața mea. Cine putea dormi, atunci, de 7 mai?!…

…De la București, pe 5 mai ’86, prima aterizare a fost la Timișoara. O chestie tehnică a aeronavei rusești. Șampanie și pișcoturi. Și urări pentru Victorie. În delegația Stelei, mulți vorbeau despre Victorie. “N-avem ce pierde!”, suna imperativul categoric…

…În avion, de la regretatul Ion Alecsandrescu (unul dintre cei mai mari conducători de club pe care i-a avut România) am aflat că va juca Puiu Iordănescu, antrenorul secund al lui Emeric Ienei. I-am spus lui nea Vanea Chirilă. Ne-am dus la Imi Ienei. “Da, va juca, însă vă rog să nu dați la ziar”. Valentin Ceaușescu, în “echipaj” și el, a auzit discuția și ne-a zis sfios (da, sfios!): “Și eu cred că n-ar fi bine să publicați asta. N-ar mai fi surpriza noastră”… N-am dat un cuvânt în corespondențele noastre de la “Sportul” despre discuția din avion. Astăzi, oare?!…

…Miercuri 7 mai ’86, pe la prânz, au venit “întărituri” de la București. Nea Mache Ionescu și Gheghe Nicolaescu, colegii de la “Sportul”… Dan Voicilă, pentru Radio… Teoharie Coca Cosma, pentru Televiziune, Cristian Țopescu fiind suspendat cretin de conducerea de partid… Octavian Vintilă, Horia Alexandrescu, actorul Alexandru Arșinel… Ne-am fotografiat cu toții în hol la Macarena… Nu prea vorbeam despre meci, spaima se cuibărise în noi sub năvala suporterilor catalani de afară… Au venit și vreo douăsute de suporteri, fericiți ai sorții, chiar dacă mâncau de la pachet prin Sevilla, pe lângă uluitoare Catedrală Giralda… Douăsute la vreo 40.000 de fani ai Barcelonei…

… Cu mai bine de două ore înainte de a începe meciul, am plecat la stadion. Tot cu nea Vanea, tot împreună cu fotbaliștii. În același autocar! Ceea ce, astăzi, pare o poveste științifico-fantastică… Am stat, cu Ioan Chirilă, pe ultimele locuri, în spatele autocarului. Liniște de catedrală, toți priveam pe geam, parcă se auzeau inimile noastre cum bat, gata să spargă piepturile… În tăcerea aceea, deodată, în fața ușii deschise de la autocar, a apărut Valentin Ceaușescu. A înțeles, cred, tăcerea statuilor din autocar și a punctat cu glas sigur: “Îi batem cu 2-0, nu uitați asta! Mult succes!”… “2-0?!… E nebun!”, a zis în șoaptă nea Vanea. Și eu credeam că-i doar un pronostic cu bătaie psihologică… O clipă, însă, m-am trezit optimist și i-am zis, bâiguind, lui nea Vanea: “Să știi că mi-am luat costumul de la Zagreb, de acum 9 ani, când am fost cu Naționala să transmit pentru Televiziune. Am bătut cu 2-0, atunci, pe 8 mai!… Tot cu costumul ăsta am fost și la Leeds, cu Craiova, acum 7 ani. Am bătut tot cu 2-0!”. Cred că Ioan Chirilă m-a crezut nebun. A preferat să privească, prin geamul mașinii, orașul care alerga incandescent pe lângă noi…

…Meciul a fost un Vis. Care nu se poate povesti. Parcă a durat un an, un deceniu. Când s-a terminat, parcă eram mai tineri, parcă eram mai bătrâni. Urcasem în Legendă!… Îl mai văd, și astăzi, pe Regele Juan Carlos al Spaniei, la vreo cinci metri desupra mea și a lui Dan Voicilă. Privea departe, departe, cine știe unde… Nu cred că putea gândi, atunci… Alături, Valentin Ceaușescu radia de bucurie…

…Noaptea de după Triumf am petrecut-o în restaurantul de la Macarena. Cu Cupa Campionilor Europeni la intrare. La masă cu Duckadam, asaltat de armata de ziariști din toată Europa. Am fost primul care a făcut un interviu cu “Eroul de la Sevilla”. Dincolo de restaurant, de salonul Reginei Europei, impresari din toate colțurile voiau să-l momească pe Duckadam să rămână în Spania… N-au avut nico șansă…

…A doua zi, presa vuia. Pe prima pagină a unui ziar, pe stânga, un titlu mare, sub poza Regelui Juan Carlos: “N-am văzut în viața mea așa ceva!”. Duckadam apărase, doar, patru penalty-uri! Pe aceeași pagină I, în dreapta titlului “N-am văzut în viața mea așa ceva”, altul: “33 de români au cerut azil politic”! Zvoniștii lansaseră ideea că sunt și trei fotbaliști printre cei care nu vor să se mai întoarcă. Alertați, securiștii români au venit cu noaptea-n cap la hotel. Eram în hol, cu Ioan Chirilă, moțăiam pe fotolii, când cineva, un băiat cu ochi albaștri, l-a sunat de la Recepție pe Imi Ienei. Antrenorul Campioanei Europei a coborât furios: “N-a rămas nimeni din echipa Stelei, domnilor! Cum puteți crede așa ceva?!’…

…”Imi, chiar crezi că am câștigat noi Cupa Campionilor Europeni?!”. Întrebarea aceasta a sunat a doua zi de multe, foarte multe ori. O pun de fiecare dată când mă întâlnesc cu Emeric Ienei. I-am pus-o și în dimineața aceasta, de 7 mai 2010, la telefon. Minunea aceea nu se poate uita!… Este nu doar minunea Stelei, ci a fotbalului românesc… Ceea ce unii uită!…

…Pe 12 mai ‘86, Regina Europei a fost primită de secretarul general al Partidului, Nicolae Ceaușescu. Am fost acolo, cu nici două luni înainte să evadez din sistem, luând drumul lui Columb. La Palat, toți aliniați ca la garnizoană. “Conducătorul iubit” a ciocnit un pahar cu șampanie cu fiecare jucător, cu antrenorii, cu toți din staff-ul Stelei. Când a ajuns în fața lui Lăcătuș (care a transformat penalty-ul intrat în Istorie), l-a dojenit: “Și tu, să tragi atât de sus, că era să-mi sară inima de emoție!”… “Ia uite și la ăsta!”, am auzit o replică, parcă a lui Ilie Bărbulescu, și o clipă am crezut că ne va aresta pe toți…

…Acolo, la Palat, Echipa din “Noaptea Generalilor”, pe care, sunt sigur, n-o știu (sau au uitat-o!) mulți: Duckadam-Iovan, Bumbescu, Belodedici, Bărbulescu-Bălan (73’ Iordănescu), Majearu, Boloni, Balint-Lăcătuș, Pițurcă (112’ Radu II). Antrenor: Emeric Ienei. Nume de pus în ramă de aur!…

…Meciul acela nebun, 2-0 cu Barcelona, pe tărâm spaniol, la Sevilla, l-am revăzut de cel puțin 24 de ori în acești 24 de ani de la “Noaptea generalilor”. De atunci, în fiecare zi de 7 mai, retrăiesc aventura în Noaptea Minunilor. Și ridic o cupă cu șampanie! Dragă Imi Ienei, chiar a fost adevărat Visul acesta andaluz, din nemuritorul 7 mai ‘86?!…

…Luna Florilor demarează în sportul românesc cu un General care bubuie sticlele de șampanie, sărbătorind 60 de Primăveri aurite. Jucătorul în stare să facă din fotbal Artă și din executarea loviturilor libere lecție de aerodinamică, ajuns să fie decretat, la finele veacului trecut, drept “Cel mai bun antrenor român al Secolului XX”! Cine altul decât Anghel Iordănescu!

…S-a născut în București, pe 4 mai ’50. La 12 ani, se înrola în Ghencea, la copiii Stelei șlefuiți de meșterul Catană. La 18 ani, debuta pe prima scenă, în trupa militară, sub comanda lui Ștefan Kovacs și Ștefan Onisie. Era startul într-o încântătoare cursă spre Glorie…

• A adunat 318 partide în Divizia A, toate pentru Steaua, marcând 155 de goluri.
• Golgeter al României, în ’82.
• A cucerit 2 titluri de campion (’76, ’78) și 5 Cupe ale României (’69, ’70, ’71, ’76, ’79).
• Înainte de retragere, a dansat Sirtaki, două sezoane, la Heraklion, în frumoasa Cretă.
• A purtat de 64 de ori tricoul Naționalei, pentru care a marcat 26 de goluri. Primul, chiar la debutul cu Albania, din aprilie ’71, altele de mare răsunet, câte unul în porțile Angliei, Franței și Spaniei, numai 4 în plasa “lalelelor” și o jumătate de duzină în disputele cu sârbii!
• Cu Naționala a jucat în “sferturile” lui Euro ’72.
• Apoteoza, ca jucător, la Sevilla, în 7 mai ’86 ( “Trecut-au anii”, cum frumos sună versurile din minunatul recital eminescian al lui Ion Caramitru!). Atunci, ca antrenor secund al lui Emeric Ienei, a șocat lumea-ntreagă, intrând în teren, la 36 de ani, în locul lui Lucică Bălan, în minutul 73 al finalei cu Barcelona, câștigată sublim de Steaua, la penalty-uri, acel 2-0 care aducea, uluitor, Cupa Campionilor Europeni în România!

…Cariera de antrenor nu o putea începe decât în Ghencea lansării lui în lumea fotbalului A pornit pe un alt drum al Gloriei, ca secund, în perioada ’84-’86 câștigând 2 titluri și o Cupă.

• Antrenorul principal al Stelei a devenit după Sevilla, cucerind, între ‘86-’89, Supercupa Europei (în februarie ’87 1-0, cu Dinamo Kiev, la Monte Carlo, gol Hagi-44’), 3 titluri naționale și 2 Cupe ale României. Plus acel parcurs de Guiness Book, 104 partide cu echipa militară fără înfrângere!
• Doi ani, după ’90, îl găsim în Insula Afroditei, la Anorthosis Famagusta, teamul cipriot fiind eliminat greu de Steaua, în cupele europene. Revine în Ghencea, în vara lui ’92, și mai cucerește un titlu.

…După care, în toamna lui ’93, a început formidabila carieră la Națională, pe care a preluat-o din mers, ca și naufragiată în preliminariile Campionatului Mondial din SUA. A calificat-o, însă, spectaculos la World Cup ’94, unde fotbalul românesc a scris cea mai frumoasă pagină din istoria sa, locul 5 la un Mondial, cu o Generație de aur care a încântat lumea, cu fascinanta ei vară californiană. Cine poate uita că acel meci cu Argentina, 3-2 pentru Hagi și ai lui, a fost ales drept cel mai frumos joc de la Mondialul american?…

• Generalul a fost Strateg al Naționalei în 83 de meciuri, cu alte două calificări răsunătoare, la Euro ’86 și la Coupe du Monde ’98, în Franța ajungând în “optimi”, unde ne-a blocat penalty-ul dubios al croatului Șuker. Eșec care l-a făcut să se retragă…
• A revenit, însă, la timona echipei tricolore pentru un ultim mandat (2002-2004), după experiențe nu prea fericite la cârma naționalei elene, unde n-a rezistat decât 6 luni, și în Giulești, unde a stat numai 10 etape pe banca Rapidului.
• A existat, însă, și frumoasa aventură arabă, începută în 2000, cu Al Hilal cucerind Cupa Campionilor Asiei, Supercupa Asiei și Cupa Prințului. Un fel de tragere la xerox, după 14 ani, a performanțelor de răsunet mondial, cu Steaua, în Europa!

…Acum, s-a retras din lumea mult prea dezlănțuită a unui fotbal românesc bolnav. Vrând să fie lângă familie, s-a cantonat în afaceri și în politică. Lumea-ntreagă îl știe, însă, ca un mare om de fotbal, “Cel mai bun antrenor român al Secolului XX”…

…Să trăiți, domn General, chemat, acum, la mare onor pentru cele 60 de primaveri cântate pe harpe de aur.

…În acest final de Aprilie, un veritabil Artist al balonului rotund, își serbează 36 de Primăveri: Adrian Bucurel Ilie. A venit pe lume, la 20 aprilie ‘74, în eterna Terra Nova a fotbalului românesc care rămâne Craiova. Cu imaginație de mare creator și tehnicitate rară a desenat în arena verde arabescuri de vis, uimind lumea bună a fotbalului, care l-a asemuit rapid cu o „Cobră” cu mușcătură letală pentru orice defensivă. Cu Naționala României, lângă solii Generației de aur, și cu Valencia, alături de Claudio Lopez, a atins sublimul și a intrat în Legendă.

…Pe prima scenă românească a apărut de 116 ori, jucând numai la Electroputere Craiova și Steaua (85 de partide), echipe pentru care a marcat 40 de goluri în campionat (33 pentru militari).

• Debutul pe prima scenă l-a făcut în Cetatea Băniei, în 12 aprilie ‘92, pe când se pregătea să împlinească 18 ani: Electro-FC Argeș 2-0.
• Bilanțul lui românesc: 4 titluri și o Cupă a României, cu Steaua.
• 43 de partide în campionatul Turciei, la Galatasaray și Beșiktaș Istanbul, reușind 36 de goluri.
• Se mândrește cu două titluri de campion sub Semilună, în ‘97 și ‘98, cu Galata.
• Transferat în Spania, a ajuns la apogeul carierei, cu 88 de meciuri la Valencia și 23 la Alaves, marcând în Primera 35 de goluri de mare spectacol!
• Palmaresul iberic, dincolo de oceanul de aplauze și laude: o Cupă a Spaniei și calificarea în două finale ale Ligii Campionilor, în 2000 și 2001.
• 23 de partide și în Elveția, la FC Zurich, în 2005, pentru care a punctat de 7 ori.
• 51 de prezențe în cupele europene, dintre care 41 în Liga Campionilor, marcând 22 de goluri.
• 55 de meciuri în Națională, cu 13 goluri în cont, unele de-a dreptul de poveste…
• De antologie le consider pe cel din poarta Columbiei, la Coupe du Monde ‘98, și cele două înscrise Ungariei, unul la București, în 5 iunie ‘99, la prima victorie a tricolorilor noștri în fața maghiarilor, celălalt la Budapesta, în 6 septembrie 2001, tot la un 2-0, întâia victorie a Naționalei române pe terenul ungurilor!
• A participat la două turnee finale ale Campionatului European, în ‘96 și 2000, și la unul al Mondialului, Franța ‘98.
• În 1998 a fost desemnat Cel mai bun fotbalist român al anului. Un accident la genunchi avea să-i grăbească retragerea prematură din arena cu miracole.
• …A rămas o vreme în lumea fotbalului, fiind propietar de echipă (Forex Brașov), impresar și manager sportiv.
• Dezamăgit (și el!) de fotbalul autohton de azi, s-a retras în afaceri, investind în turism și în imobiliare. La începutul acestei luni, cu foști conducători ai Valenciei, a demarat Proiectul unui Parc eolian la Mărășești, lângă Mausoleul care amintește despre Eroii neamului din Primul Război Mondial.

…Adrian Ilie, trimis al Zeului Fotbal pe lume, va apela, mai nou, la Eol, Zeul Vântului. Dar nu poate uita de fotbal și, tot în vara aceasta, tot la Mărășești, va ctitori și o ultramodernă Școală de fotbal, care să adune pentru marea performanță cei mai buni copii și juniori din toată Moldova.

…Ani mulți și plini de bucurii, Adrian Ilie!

…Săptămâna aceasta, celebrăm un nume de Legendă. Un veritabil Senior al fotbalului românesc, pe care mulți specialiști îl consideră cel mai mare portar al nostru: Ion Voinescu, ajuns la venerabila vârstă de 81 de primăveri.

…A descoperit Lumina Lumii la 18 aprilie ‘29, în Valea Dragului, comună cu nume atât de frumos din județul Giurgiu. Dar aventura fotbalului a început-o la București, în trupa Olympiei, pe când avea 10 ani, și se visa mijlocaș ofensiv. Întâmplător a nimerit între buturi, unde nu i se dădea vreo șansă, căci n-avea înălțime de portar, doar 1,74 m. În poartă, însă, el avea să rescrie legile fizicii, printr-o detentă uluitoare, elasticitate de felină, excelentă priză la balon, plus dăruire până la sacrificiu, seriozitate absolută și fair-play. Un caracter din scripturi alese, adevărat profesionist al fotbalului.

…În Arena marilor performeri, Ion Voinescu este Maestru emerit al sportului. Primul sportiv al României decorat cu… “Ordinul Muncii”, în ’51.

• A apărat la ASPIM, Carmen, Metalul și București, Solvay Uioara, RATA Tg. Mureș, iar ultimii13 ani din carieră, la CCA (Steaua din vara lui ‘61).
• În Divizia A a adunat 185 de partide.
• Debutul pe prima scenă, la 19 ani, poartul RATA-ei Tg.Mureș (0-1, la Oradea). Ultimul meci în Divizia A, la 34 de ani, în tricoul CCA-ului, 1-0, cu Minerul Lupeni.
• A cucerit, cu echipa militară, 6 titluri de campion (primul în ’51, ultimul în ’61) și 5 Cupe ale României, jucând de 4 ori în Cupa Campionilor Europeni.
• Are 22 de prezențe în Națională, pe când se jucau cam 3 meciuri pe an, participând cu prima reprezentativă la Olimpiada de la Helsinki-din ’52.
• Debutul sub “tricolor”, la 23 octombrie ‘49 (1-1, cu Albania), sub bagheta lui Coloman Braun Bogdan, alias Cibi Baci, și Emerich Vogl.
• Ultima aparițe în poarta Naționalei, la Casablanca, 1-3, în amicalul cu Maroc, pe 23 decembrie ’62, la nici o lună după “istoricul” 3-1, cu Spania, venită la București cu celebrii Gento și Amancio, în preliminarii europene!
• În 1956, după un spectaculos turneu al CCA-ului în Anglia, Arsenal Londra a vrut să-l transfere. Dar, partidul interzicea așa ceva, pe atunci!… Peste cinci ani, l-au dorit și brazilienii de la Vasco da Gama, uluiți de meciul fantastic al lui “Țop”, despre care presa din Țara Cafelei și a lui Pele a scris: “Vasco da Gama-Voinescu 1-1″!
• După ce s-a retras în aplauze din poartă, a fost antrenor la copiii, juniorii și echipa mare a Stelei, cu junii câștigând titlul național în ’77!
• A mai antrenat ASA Tg. Mureș, în Divizia A, și Ceahăul, pe care a promovat-o în “B”.
• A făcut un excelent cuplu cu regretatul Constantin Ardeleanu la Naționala de juniori, cu care a ajuns la turneul final al Campionatului European din Suedia ‘77.
• Printre portarii șlefuiți de goal-keeperul de Legendă, nume sonore: Helmuth Duckadam, Vasile Iordache, Dumitru Stângaciu, Dumitru Moraru.

…Bătrânețe cu multă tinerețe, minunate Ion Voinescu, adevărat Senior care ați înnobilat fotbalul românesc!

…Urcăm câteva momente în “careul magic”. În ringul profesionist, unde boxul românesc are un triptic de aur mondial care, în ordinea istorică a cuceririi Centurii cu diamante, sună așa: Mihai Leu-Leonard Doroftei-Lucian Bute.

…Astăzi îl celebrăm pe “Moșul” de Legendă care arată, celor care-l iubesc și respectă, Centura cu 40 de diamante rare, pe care le adună din 10 aprilie ’70, când i se dădea flacăra Vieții lângă sondele Ploieștilor. Leonard Doroftei, un Mit în lumea “nobilei arte”, temerarul care s-a luptat cu viața să producă aur mondial, la amatori și la profesioniști, folosind o alchimie aparte, în care a ars tone de sudoare și sânge, sacrificii și iluzii, disperare și vis.

…Leonard Dorin Doroftei are o carieră demnă de roman, film sau, de ce nu, de piesă de teatru. Până să le realizeze cineva, rețin o pagină dintr-o superbă Arhivă, deloc sentimentală…

• A apărut pe lume, să devină Campion, la 10 aprilie 1970, în Ploiești.
• Acasă a început “nobila artă”, pe când avea 14 ani, la Prahova Ploiești, unde primul antrenor i-a fost Titi Tudor, cel cunoscut ca vestitul Titi “Prosop”.
• A boxat și dincolo de sonde, pentru Steaua și Libertatea Constanța.
• Talentul aparte și câinoșenia spartană l-au făcut repede dublu campion național de juniori (’86 și ’88).
• A adăugat rapid și 5 titluri naționale în ringul seniorilor (’92, ’93, ’94, ’96 și ’97).
• Era prea puțin pentru marile lui speranțe. Așa că, la Berlin, în ’95, și-a pus la brâu și Centura de campion mondial la amatori.
• A visat să boxeze la o Olimpiadă și a adus două medalii de bronz, de la Barcelona-92 și Atlanta-96.
• Cu asemenea performanțe, nu putea ocoli aurul Bătrânului Continent. A devenit și dublu campion European, în ’96 și ’97.
• Prima linie de Palmares, cel de boxer amator: 239 de victorii, 15 înfrângeri.

…Cu bronzul olimpic obținut în America, a trecut la profesionism, în ’97, semnând cu Interbox Montreal, unde antrenor i-a fost pe Stephane Larouche.

• După 4 ani, a devenit campion al lumii, la profesioniști (versiunea WBA), categoria semi-ușoară. Era 5 ianuarie 2002, când, la San Antonio, în SUA, l-a învins pe argentinianul Raul Balbi.
• Și-a apărat cu succes Centura cu diamante, la București, în 31 mai 2002, când, la “Polivalentă”, l-a învins din nou la puncte pe Balbi. Imediat după decizia arbitrilor, în ring s-a înfășurat în Tricolor, fericind o Românie întreagă. Pentru că Leonard Doroftei n-a boxat niciodată numai pentru dolari, ci și pentru românii lui de pretutindeni atât de dragi! Unii, din păcate, l-au uitat mult prea repede…
• A vrut mai mult: reunificarea titlurilor WBA și IBF. Pentru care, la 17 mai 2003, tot în State, la Pittsburg, s-a bătut, cu americanul Paul Spadafora. Arbitrii, însă, l-au furat ca-n junglă și au decis, incredibil, meci nul, rămânându-i doar centura WBA!
• Avea să piardă Centura cu diamante în octombrie 2003, din cauza…cântarului, care, pentru un surplus de 1,9 kilograme, l-a oprit să boxeze, la București, cu panamezul Miguel Calist.
• A revenit, după o scurtă retragere, încercând să recucerească titlul suprem, în iulie 2004, dar italo-canadianul Arturo Gatti l-a oprit. Nefericitul Gatti, cel care, la 11 iulie, anul trecut, avea să fie găsit spânzurat într-o cameră de hotel din Brazilia…
• Palmaresul de profesionist al “Moșului”, pe care canadienii l-au numit “Leul”: 22 de victorii (8 prin KO), 1 egal, 1 eșec (în ring).
• La începutul lui 2005, a debutat ca antrenor la lotul național de box al României coordonat de bunul prieten Francisc Vaștag, alt nume de legendă al boxului românesc. Din păcate, apele tulburi din ringul nostru l-au mâhnit și l-a îndepărtat!

…În prezent, este un om fericit, lângă minunata familie, soția și cei trei copii-o fetiță și doi băieți, reprezentând cele mai valoroase diamante ale vieții sale. Își consumă o parte din timp în “Doroftei’s Pub”, super-localul lui din inima Ploieștiului, unde se află expuse Trofeele sale rare. Nu putea rămâne, însă, departe de “nobila artă”. Așa încât a deschis, în orașul natal, Școala de box Leonard Doroftei, unde, împreună cu primul lui antrenor, Titi Tudor, caută diamante printre copilandrii de 14-16 ani. La început au venit mulți, dar “regimul spartan” al boxului i-a filtrat până la opt, câți urcă Golgota primăvara aceasta. Cu ei, Moșul privește departe, departe…

…Mai nou, Leonard Doroftei a cucerit și ringul televiziunilor. Cu nonșalanța și istețimea minții din “careul magic”, mereu plin de umor bun, veșnic optimist, dătător de Speranță.

…Ani mulți și fericiți, Leonard Dorin Doroftei, și acum, când porți Centura cu 40 de primăveri prețioase!

…Cine ar crede că Marius Lăcătuș împlinește, în acest început de Prier, doar 46 de ani (mulți și însoriți înainte!)? Este în fotbal, parcă, de când lumea! Un Simbol care face parte, negreșit, din “Sagrada Familia” militară, cu Voinescu, Apolzan, Ion Alecsandrescu, Bone, frații Zavoda, Ienei, Onisie, “Profesorul” Gheorghe Constantin, Marcel Răducanu, Iordănescu și câți alții.

…Marius Lăcătuș este o Legendă, născută în acea Noapte a generalilor de la Sevilla, din 7 mai ’86, când transforma întâiul penalty din finala cu Barcerlona, și deschidea Balul încoronării Stelei București ca Regină a Europei.

…Dincolo de metaforă, antrenorul de astăzi al Vasluiului s-a născut la 5 aprilie 1964, în aerul pur de sub Postăvar. Și-a început drumul spre Legendă, în orașul natal, la FC Brașov, unde a debutat în Divizia A, la 18 ani neîmpliniți, într-un meci câștigat cu 5-0 în dauna lui CS Târgoviște.

• Ultimul joc pe prima scenă avea să-l susțină la 10 mai 2005, în formația lui FC Național (5-1 cu trupa reșițeană), în Parcul cu Platani el debutând ca antrenor.
• Ca extremă de expolzie și viteză, “Fiara” a evoluat la FC Brașov (3 sezoane), Steaua (14 sezoane), Fiorentina (1 campionat), Oviedo (2 sezoane), FC Național (12 meciuri).
• A adunat 414 partide în Divizia A, marcând 103 goluri.
• A strălucit în multe din cele 72 de meciuri din cupele europene, unde are 17 goluri înscrise.
• Este Recordmanul național al titlurilor câștigate: 10, cu Steaua, performanță care-l pune-n umbră până și pe legendarul Cruyff, cu 6 “coroane” în Olanda!
• Primul titlu- în ’85, ultimul-în’98.
• În fascinantul său CV de jucător, mai întâlnim, tot cu trupa militară, 7 Cupe ale României și 3 Supercupe ale României (’94, ’95, ’98).
• Apoteoza o reprezintă, categoric, Cupa Campionilor Europeni, câștigată în 7 mai ’86, la Servilla, cu 2-0, în fața celebrei Barcelona, la penalty-uri, el transformându-l cu nonșalanță pe primul, Gabi Balint desăvârșind opera andaluză.
• A băut șampanie și din Supercupa Europei, în februarie ’87, la Monte Carlo, după acel 1-0 cu Dinamo Kiev (gol Hagi-44’).
• 84 de întâlniri în tricoul Naționalei, pentru care a marcat de 13 ori. Golurile de referință pentru “ticolori” rămân, cred, cele două din poarta lui Dassaev, 2-0 cu URSS, la Bari, în “uvertura” la Coppa del Mondo ’90, ca și “dubla” de la Lisabona, la acel 3-2 al Naționalei în dauna lusitanilor. “Capodopera” rămâne, însă, golul de la Sevilla, echivalând cu drumul spre Legendă nu doar al Stelei, ci și al fotbalului românesc.
• Mai are în cont un gol prețios: cel marcat pentru Selecționala Europei în meciul cu Selecționata Lumii, din 4 decembrie ‘97.
• A participat la două turnee finale ale Mondialului (’90 și ’98) și la unul European (’96).
• Ca antrenor a debutat, în 5 august 2000, la FC Național (1-3, cu Dinamo), având până acum 197 meciuri ca tehnician de primă ligă, căci iubind atâta fotbalul, nu s-a sfiit să pregătească și pe Inter Gaz București, în divizia secundă.
• În 2001, îl găsim peste mări și țări, ca “secund” al lui Mihai Stoichiță la naționala statului Panama.
• A pregătit Ceahlăul P.Neamț (în 14 meciuri), FC Brașov (45), FC Național (15), Oțelul (15), Steaua (48), UTA (43), iar în prezent se află de 18 partide pe banca lui FC Vaslui, atacând întâiul titlu și ca antrenor!

…Acum, în minunăția Sărbătorilor de Paști, Marius Lăcătuș poate înseamna un imn de lumină pentru fotbalul românesc.

Viața să-ți fie mereu o însorită primăvară, Marius Lăcătuș!