Acasă > Necategorizat > Un capitol din căutatul volum “Jurnalul unui trăsnit”, apărut la Editura LIBRIS. ȘI EU AM FOST LA SEVILLA!

Un capitol din căutatul volum “Jurnalul unui trăsnit”, apărut la Editura LIBRIS. ȘI EU AM FOST LA SEVILLA!

…Luni, 5 mai 1986. Mă frec la ochi și nu-mi vine să cred. Sunt în avionul special al Stelei pentru Finala de la Sevilla, din 7 mai. Este cea mai tare deplasare din cariera mea de cronicar și comentator sportiv. Cred că m-a ales Maestrul meu, Nea Vanea Chirilă. E drept, nici nu s-au înghesuit colegii de la „Sportul”, Steaua fiind privită ca o victimă sigură în fața Barcelonei. Unii se gândeau chiar la un dezastru, și cum să-l relatezi în ziar, ca să nu superi Mausoleul din Ghencea?!
…Am plecat la 10, dimineața, cu un charter, un IL sovietic. Cu escală la Timișoara, unde s-au servit întregii delegații pișcoturi și șampanie, închinându-se pocale fine pentru triumful României în Finala Cupei Campionilor Europeni…

…În avion, după decolarea de pe Bega, șuete, plimbări pe culoarul avionului, mai ales jucătorii, să se dezmorțească. La un moment dat, Ion Alecsandrescu, ctitorul acestei echipe, îmi șoptește: „Dom’ MMI, am o surpriză! Va juca și Puiu!… Te rog să nu scrii, însă!”… Veste șoc. Merg la Ioan Chirilă și îi spun la ureche „bomba”, Puiu Iordănescu figura doar ca antrenorul secund al lui Emeric Ienei. Nea Vanea îl cheamă pe Imi Ienei, vecinul meu de la „Polivalentă”. Nu știm cum să-l luăm. Vine și Valentin Ceaușescu… Nea Vanea atacă: „Imi, e adevărat că va juca și Puiu?!”… Distinsul antrenor confirmă din cap. „Dar e bine să nu scrieți!”… Valentin Ceaușescu întărește: „Asta va fi surpriza noastră! Dacă apare în „Sportul”, află spaniolii și nu mai e surpriză!”… Nu mă miră atitudinea civilizată a fiului cel mare al Dictatorului. În serile rare de la TVR, unde Cristian Țopescu ne invita să vedem meciuri internaționale pe „circuit închis”, alături de Nea Vanea, Nea Mache, alias Eftimie Ionescu, Ion Bocioacă, Ion Ghițulescu, Radu Urziceanu, Ion Caramitru, Moculescu, Arșinel și alții era nelipsit Valentin Ceaușescu. Eu scrisesem, cu o săptămână în urmă, într-o cronică, că la un gol al Stelei a fost ofsaid, iar când l-am văzut pe Valentin în studioul strâmt de la Televiziune mă așteptam să mă facă efectiv cu ouă și oțet. El m-a lăsat, însă, mască: „Nu cred că a fost ofsaid, cum ați scris, dar e părerea dvs.!”… Alți neica-nimeni cu funcții de conducere mi-ar fi luat pixul pe câteva luni, recent prim-secretarul de la Timiș ceruse (și obținuse!) ca excelentul crainic radio Nicolae Secoșan să nu mai transmită câteva luni la radio, pentru că, deși era timișorean get-beget (nu ca prim-secretarul navetist!), a afirmat obiectiv că Poli a câștigat cu un gol neregulamentar!…
…Nici Nea Vanea, nici eu n-am scris că va juca Puiu Iordănescu! Nu ne-au obligat, ne-au convins civilizat…

…Aterizați în capitala Andaluziei, am mers cu echipa, noi singurii ziariști români prezenți la un asemenea meci, la Hotel Macarena. Un loc într-o cameră dublă era 55 de dolari pe noapte. Noi nu aveam, însă, decât 20 de dolari pentru toate cele trei zile! Și banii ăști după mari intervenții… Pentru mine, era o premieră, întâia oară când aveam diurnă… Conducătorii Stelei ne-au liniștit că două nopți vom putea dormi în camera maseorului, dar, miercuri dimineață, în ziua meciului, vor veni soțiile fotbaliștilor și va trebui să ne căutăm un adăpost…
…Și eu și Nea Vanea luasem, fiecare, câte șase cutii de Gerovital. Auzisem că se caută… Ne era, însă, rușine să intrăm în farmacii și să căutăm clienți. Norocul nostru a fost un mare microbist stelist venit, pe banii lui, de la New York, Costică Mijaica, fotoreporter pasionat, care obținuse o acreditare de la „Universul” lui Aristide Buhoiu din Big Apple. Băiat descurcăreț, Costică Mijaica, purtând tricoul Stelei, ne-a vândut Gerovitalul, ba ne-a invitat și la o bere. Cu el aveam să plec, a doua zi, spre Gibraltar, după ce ieșisem pe scara de serviciu, din spatele hotelului, să nu mă vadă securistul delegației… La granița dintre Spania și Gibraltar, însă, nu ne-au dat voie să trecem. Costică n-avea decât Green Card, eu, pașaport românesc!… Ne-am întors, prin Malaga. Costică a cumpărat un vin bun, să-l bem la Sevilla… Am ajuns pe la 9 seara, la doi pași de hotel. A scos butelca de Malaga, a desfăcut-o, am tras câte un gât fiecare, și a pus-o pe botul mașinii închiriate de el. A scos și două sandvișuri, eram fericiți, ba chiar optimiști pentru meciul de a doua zi, când s-a auzit un tunet de voci. Era galeria Barcelonei în delir, la vreo sută de metri de noi!… Aproape că i-am urlat lui Costică: „Scoate tricoul!”. El a deschis o ușă a mașinii, s-a făcut mic după ea și a scos tricoul. „Să moară mama, ne omorau ăștia, dacă mă vedeam îmbrăcat în tricoul adversarului!”… În nici zece secunde, entuziasmul și furia fanilor Barcelonei păreau să pârjolească totul… „Ei, lasă, că v-o tragem, mâine, să ne țineți minte!” l-am auzit prinzând curaj pe noul meu prieten, care era palid la față, ca și mine, cred…

…Costică Mijaica avea să ne ducă, pe Nea Vanea Chirilă și pe mine, în preziua partidei, la cantonamentul Barcelonei, la vreo 20 de kilometri în afara orașului, într-un castel. Am ajuns spre finalul conferinței de presă, dar n-am pierdut prea mult timp. Discuțiile aveau același numitor comun, scorul la care va câștiga Barca, Schuster și antrenorul Venables erau mesagerii optimismului absolut… „Asta s-ar putea să vă coste, dragilor!” a zis Nea Vanea, dar cred că se gândea numai la vreo minune… La „Macarena”, am transmis ultima avancronică, în doi, și i-am spus lui Imi Ienei ce siguri pe ei sunt spaniolii… „Vom vedea!”, atât a replicat Imi, îngândurat, parcă, și mai mult…

…În dimineața meciului, Emeric Ienei și-a scos oastea la o plimbare printr-un parc mare și liniștit, „Maria Luisa”, în splendida Piazza Spania. La puțin timp după întoarcerea lotului stelist de la relaxare, s-a și aflat caterinca pe care i-a făcut-o Lăcătuș băiatului în sandale, securistul lotului. Cică Marius ar fi vorbit tare, după ce a făcut cu ochiul: „Nea Imi, să n-avem vorbe, după meci, îi batem p-ăștia, dar eu nu mă mai întorc la București! Rămân să joc aici!”… Imi, știind poanta, i-ar fi zis lui Lăcătuș doar atât: „Marius, mai întâi joci diseară, îi batem și apoi faci ce vrei!”… Băiatul în sandale gata-gata să facă infarct… Imediat au hohotit cu toții…

…În ziua meciului, la prânz, au venit trei avioane speciale cu turiști aleși pe sprânceană și relații, printre care și o mini-armată de gazetari români: Coca Cozma Teohari (care avea să transmită meciul la TV, Cristian Țopescu fiind, din nou, suspendat pentru că a mai spus și alte adevăruri ce au supărat!), Dan Voicilă (care a comentat pentru Radio România, din tribună, alături de mine!), Eftimie Ionescu, Gheorghe Nicolaescu, Horia Alexandrescu, Octavian Vintilă, Ion Bocioacă, ca și actorul Alexandru Arșinel, mare microb de fotbal!… O mână de ziariști am făcut o poză de grup,în hol la „Macarena”, astăzi, amintire de Arhivă sentimentală…
…Cu vreo două ore înainte de meci, am plecat cu jucătorii spre stadion. În autocar, liniște de Catedrală, parcă se auzeau și inimile bătând, toți priveau afară, undeva, fără vreun punct de sprijin. Eu și Nea Vanea Chirilă, pe ultimul rând, simțeam presiunea ce apăsa aerul, parcă nu mai aveam nici noi respirație… Șoferul pornise motorul, ușa mașinii era deschisă, nu știam pe cine mai așteptăm… A apărut Valentin Ceaușescu. În dreptul ușii deschise a urat echipei mult succes și calm: „Le dăm 2-0, nu vă fie teamă!”… „Ăsta-i nebun!” mi-a șoptit Nea Vanea… Gândeam la fel… Așa am plecat spre stadion, printr-un oraș îmbrăcat în hainele Barcelonei… Când am ajuns la Stadionul „Ramon Sanchez Pizjuan”, plin ochi, timpul a devenit o flacără în noi. 50.000 de spanioli în delir, câteva sute de români…
…Meciul l-am trăit din tribună, lângă Dan Voicilă, la vreo opt-zece metri mai jos de loja Regelui Juan Carlos al Spaniei… Cred că a fost cel mai lung meci din viața mea. Nu pentru că a avut prelungiri și penalty-uri de departajare… În fiecare minut, muream și înviam… La penalty-uri, nu cred că am mai gândit. Uitasem că în spate se află ditamai Regele Spaniei! Urlam de fericire, și când ratau catalanii și când apăra Duckadam!… După primul penalty transformat, al lui Lăcătuș, l-am îmbrățișat ca un nebun pe Dan Voicilă, care era în transmisie directă. Și el devenise un tenor de neoprit… La fel și cu penalty-ul lui Gabi Balint care a deschis clar drumul spre a 8-a minune a Lumii!… Când Duckadam a apărat ultima lovitură de la 11 metri, trasă de Marcos, și a fugit dezlănțuit spre centrul terenului, iar Ilie Bărbulescu spre masa pe care se afla Cupa Campionilor Europeni, am avut senzația că plutesc… În spate, Regele Juan Carlos bâiguia, fără să înțeleagă: „N-am văzut în viața mea așa ceva!”…
…Nici eu, nici Nea Vanea n-am văzut așa ceva: de la București ni s-a transmis că nu transmitem nicio cronică, la telefon, e prea târziu!?! „La o asemenea Minune e prea târziu?!”, a urlat Ioan Chirilă în receptorul din cabina de lângă recepție… Adevărul este că exista, de cum s-a terminat meciul, o cronichetă, peste câteva zeci de minute, doar, la București începea 8 mai, ziua partidului…

…La banchetul de la „Macarena”, cu Trofeul pus la intrare, fiecare cânta, parcă, „Oda Bucuriei”… Am stat la masă cu Duckadam, cu regretatul Lucică Bălan, cu Weissenbacher și Pistol, însoțiți de soții sau prietene. Eu aveam de făcut interviul cu „Eroul de la Sevilla” pentru Revista „Fotbal”… La intrarea în restaurant, doi polițiști încercau să oprească intrușii să ajungă la Fiesta Stelei… Oricum, mesajele pentru Duckadam circulau cu viteză amețitoare. Mulți îi propuneau să rămână în Spania, să joace la una dintre marile echipe. Neamțul a refuzat categoric! „Pentru mine, Steaua este cea mai mare echipă!”… Steaua era Regina Europei, într-o Noapte a Generalilor fără egal… Eram cu un carnețel în față, mai mult îl ascultam pe Duckadam, i-am spus că voi face un interviu cu el, și voi nota multe idei interesante, am întrebat atent printre clinchete de pahare și felicitări, era Interviul vieții mele, trebuia notat totul…

…Pe la ora 3, a început să se spargă cheful, în care mai mult s-a vorbit decât s-a băut. Eu și cu Nea Vanea nu aveam unde dormi, așa că am rămas până a plecat și ultimul stelist. Era în jur de ora 4, când ne-am întins pe fotoliile de piele din fața recepției… Eu am început să scriu interviul pentru revista „Fotbal”, la 8, ora Sevilliei, urma să mă sune Bucureștiul, să-l transmit… Nea Vanea transmitea totul direct, era fantastic, lua notițele și începea să vorbească la tefelon sau în fața dactilografei… După vreo oră și jumătate, mi-am înghesuit și eu trupul într-un fotoliu, n-am închis ochii decât vreo jumătate de ceas… Era 6 și 45 de minute, când am auzit o voce românească, vorbind la telefonul de la Recepție: „Tovarășul Ienei, veniți repede, doi jucători au cerut azil politic!”… Eu și Nea Vanea, buimăciți de nesomn, am rămas interziși… În nici două minute, a coborât Imi, în pijama, foarte furios: „N-a rămas nimeni, cum vă permiteți să mă sculați pentru prostii?!… N-a rămas niciunul, toți băieții dorm!… Vă rog să nu mai deranjați pe nimeni!”… Și a plecat, bodogănind, cu liftul, spre camera lui…
…Povestea securiștilor români nedocumentați plecase de la un titlu mare, apărut pe prima pagină din “Gazetei de Andalusia”. În stânga, declarația Regelui Spaniei, peste poza lui Duckadam „N-am văzut în viața mea așa ceva!”, iar în dreapta „39 de români au cerut azil politic”!… Erau câțiva turiști din cele trei avioane…

…La 7:10, nu mai știu cine ne-a chemat pe Ioan Chrilă și pe mine și ne-a oferit un pat single într-o garsonieră din hotel, pe etaj cu echipa. Firesc, l-am lăsat pe Nea Vanea să-și odihnească trupul, eu m-am trântit pe jos, pe mochetă. N-am moțăit nici treisferturi de oră că a sunat Bucureștiul. Rugasem la Recepție să ne mute convorbirea sus, când va veni ea… Chior de nesomn, abia îmi mai înțelegeam scrisul chinuit, dar radiam de fericire, sub un extaz nemaiîntâinit. Eu transmiteam interviul, la București nea Johny, stenograful, nota în fugă, nu aveam la redacție reportofoane, Nea Vanea moțăia la un metru și îmi mai arunca câte un cuvânt să întărească vreo idee din interviu. Am terminat, în cam 25 de minute… „Bravo, Mirceo, ești în formă!… Hai, dă-mi telefonul!”… A luat receptorul, a rămas întins în pat, iar primele vorbe au avut bătaie lungă, de-am făcut ochii mari: „Acum, ne lasă tovarășii să spuneam ce am văzut noi, aici, aseară?!”… Privindu-și trei-patru hârtiuțe, a început să transmită un fantastic comentariu-lecție de gazetărie…
…După magica noapte albă, pe la 10:30, am plecat cu Emeric Ienei, Majearu, Balint și alți câțiva prin oraș. Duckadam nu era cu noi… Ei voiau să cumpere câte ceva pentru familii, eu, lefter-Ionescu, să nu stau singur în holul hotelului. Lumea îi felicita pe Învingători, pe stradă, în magazine. „Ați fost magnifici!”, a zis o casieriță… „Chiar am câștigat Cupa Campionilor Europeni?!”, a reînceput frumosa tachinare dintre mine și antrenorul Reginei Europei, iscată noaptea în restaurantul de la „Macarena”… Parcă nu credem, nici astăzi, acest Adevăr ce pare poveste. Este doar o Legendă…
…Steaua, Regina Europei, a trebuit să-și amâne plecarea de la Sevilla cu câteva ore. Se aștepta să fie recuperat măcar unul dintre cei 39 de evadați…
…La București, se serba Ziua Partidului, dar lumea n-a mai ținut cont de asta, și mii de oameni au venit la Otopeni. Pentru o Noapte nemaiîntâlnită în fotbalul nostru. „Noaptea Generalilor”… „Noaptea Miracolelor”…

…12 mai 1986. La ora 9, sunt în redacție la „Sportul”. Trebuie să finisăm numărul de joi al revistei „Fotbal”. Pe la 10, ne cheamă redactorul șef, pe Nea Vanea și pe mine. La ora 13, la Palat, Ceaușescu a invitat Steaua, să ciocnească o cupă cu șampanie cu Regina Europei. Steaua ne-a invitat și pe noi, singurii doi ziariști români care am însoțit-o de la plecare la întoarcere. Sigur că ne onorează enorm. Numai că redactorul șef Cornel Popescu, colonel de securitate, spune că Ioan Chirilă nu poate merge!? „Ai cioc, Nea Vania, vrei să facă tovarășu’ o criză?!”… „Chiar așa, tov colonel”?!… Eu aveam doar mustață, a(m) mers…

…La Palat, așteptăm cam treisferturi de oră până vine secretarul general al partidului. Jucătorii se cam irită. Ilie Bărbulescu și Ștefan Iovan, netreziți din euforia Minunii, o țin, gălăgios, numai în „poante”… „Civilii” cu sarcini țin legătura între ei, prin aparate speciale. „Vezi ce are în sacoșă baba care traversează în față la Ateneu!”… „Supravegheați atent mașina care a venit în fața hotelului!”… Și numai din astea, „strategii” pentru apărarea Șefului…
…A venit Nicolae Ceaușescu! Toți au luat poziție de drepți. Generali și civili. Fotbaliștii. Felicitări în limbă de lemn… Ilie Bărbulescu și Fane Iovan, tot gălăgioși. „Mulțumim, Șefu’!” zice Fane Iovan, căpitanul de la Sevilla… Dictatorul pare obosit, are pete pe față, n-a mai trecut, se vede, pe la machiaj… Parcă-i un om obișnuit, ieșit dintr-o fabrică. Vine cu o cupă cu șampanie, din care nu va bea un strop, să ciocnească, rapid, cu toți…to’arășii fotbaliști. Îl critică puțin pe Emeric Ienei, „De ce ați mai jucat și prelungirile?!”, apoi vine în dreptul lui Lăcătuș, aproape că îl ceartă: „Și tu, trebuia să dai mingea a…cooolo sus, de era să-mi sară iinima că ratezi?”… Ilie Bărbulescu, poreclit și „Balamuc”, scapă inconștient: „Ia uite, bă, ne ceartă!?”… Un fior a împietrit o clipă toți muritorii din jurul „tovarășului iubit”…
…Acesta a fost Acordul final al Minunii de la Sevilla. Irepetabilă, de 30 de ani, de când tot „Apără Duckadam”!

Categories: Necategorizat Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.