Acasă > "Jurnal" pe sărite > Jurnal transoceanic (1) Clipe de Groază, cu un minut înainte de decolare!

Jurnal transoceanic (1) Clipe de Groază, cu un minut înainte de decolare!

martie 24, 2016

…23 martie. Miercuri dimineața. Ziua debarcării spre California. Zborul este programat la 7:05. dar sunt la aeroport la 4:40. Lume multă. Șoapte speriate despre Tragedia de la Bruxelles. Verific panoul mare cu plecările și ghișeele cu check-in-ul perntru fiecare zbor. Pentru cursa Air-France de Paris se tot întârzie afișarea. Încep primele semne de neliniște. „Poate nu mai plecăm, Parisul nu-i departe de Bruxelles!”, zice un domn agitat. Cumpăr presa. Toate ziarele deschid ediția cu Apocalipsa de la Bruxelles. „Europa din nou sub teroare”, ‚Atentat după patru luni de alertă”, „Uragan asupra Europei”, „Jihad în inima Europei”… Până și „Gazeta Sporturilor” titrează pe prima pagină „Ne temen pentru EURO!”… Citisem într-un alt ziar: „ISIS amenință să arunce în aer turneul final din vară. Adio, Euro 2016?”. Fotografiile de pe primele pagini ale ziarelor apărute la București te înfioară. Morți, sânge, ruine, oameni disperați, soldați înarmați, cam degeaba până acum… Nu-ți mai vine să urci în niciun avion…

…Urc în Airbus-ul A318 de Paris. E 6:25. Rândul 17, pe stânga, la geam. Afară e ceață deasă, nu vezi la 50-60 de metri. O ploaie măruntă plânge pe hublou. La 7:05, cu precizie elvețiană, nava se mișcă de la burduf. Dă cu spatele să o ia spre pista de decolare. Nu facem o sută și ceva de metri și avionul se oprește brusc. Să fie de vină ceața lăptoasă?!… Un steward aleargă agitat spre spatele navei. Sub avion mișună doi oameni… Nimeni nu spune nimic. În avion simți cum tensiunea crește, oamenii se foiesc, căutând răspunsuri afară, prin hublouri. În spatele meu, un puști haios îi spune mamei lui: „Așa repede am ajuns la Paris?!”… După 10 minute, aud în franceză și engleză la microfonul avionului: „Sorry, dar mergem înapoi de unde am plecat. Ne obligă o defecțiune de la ușa din spate a avionului”. Ușa de la 15 rânduri în spatele meu…

…Urcă un tip cu o trusă mecanică de parcă aa fost chemat să citească vreun ampemetru. Vine și un al doilea, fără nicio sculă. Se duc în spatele avionului, meșetresc acolo ceva… Începe „telefonul fără fir” al pasagerilor. „Cum să fie o defecțiune la ușa din spate, când avionul e verificat înainte de a trage la Gate?!”, întreabă un francez. Un pasager român, care merge în Scoția, tălmăcește întrebarea și replică pentru el: „La nici două zile după carnagiul de la Bruxelles, nu mai intra nici pasărea cu vreo armă. Au schimbat tactica, scot un șurub-două la ușa din spate, la vreo aripă, la trenul de aterizare. Deveneam toți îngerași”…

…Îi trimit un SMS lui Ducu, la Los Angeles, cu mica mea odisee de la București… În pun în temă… De sub avion, zgomote ciudate, de parcă ar umbla Bau-bau-ul din copilărie. Nu durează mult… Mă bate gândul să renunț la zbor, să merg la echipaj și să-i cer să mă lase să cobor. Și așa am fost întâia oară în viață târșelos înaintea unui zbor. După 53 de ani navigând prin cer… Și minunata Celine, cea care a alungat moartea la cinci zile din viața ei?! Să nu o cunosc, mi-e atât de dor de ea?!… Ce-o fi, o fi! Dacă era blastem, plecam cu ușa defectă și ne trezeam plutind prin aer, absorbiți cu scaune cu tot. Îmi impun să renunț, pentru câteva clipe, la imaginile de scriitor…”Bine că au descoperit asta cu ușa înainte să decolăm!”, aud în engleză. Așa este, cei din echipajul cursei Air France București-Paris de miercuri 23 martie merită un Premiu special. Ei sunt salvatorii a peste o sută de oameni…

…La 7:50, primul anunț. S-a reparat ușa! Vom pleca în câteva minute… După 58 de minute de spaimă, chiar groază, avionul se mișcă pe pistă. Prin ceață tot mai deasă. Pasărea de metal zdruncină, din când în când, ca o hardughie pe roți… Corpul navei troznește, știu că orice zgomot e deformat, acum, de starea mea psihică. După vreo cinci minute face la stânga. Aud motoarele Airbus-ului ambalându-se. Zăresc luminile de la pista de decolare! Și aterizarea?!, mă macină un gând. E 8:01, alergăm pe pista udă. La 8:02, suntem în aer, spargem un nor greu, parcă nu se mai termină. Un prim gol de aer, unul mic, nu mă sperie…

…La 8:05, lumina soarelui se întrezărește… Gata, suntem deasupra norilor… Zbor lin. Ajungem la Paris, cu 46 de minute întârziere… Am 49 de minute să prind cursa de Los Angeles. O iau, prin Terminalul 2, spre Gate M 44. Veritabilă ursă cu obstacole, urcăm, coborâm pe scări rulante, ajungem la metroul care ne duce spre Gate-urile L și M. În metou, supriză minunată. Mă întâlnesc cu Horațiu Nicolau, omul pe care nu voi putea să-l uit vreodată, el a acceptat, pe când era patronul Telesportului, emisiunea mea de referință „Idoli și Legende”. Horațiu merge la New York!… New York, New York, parcă îl aud pe Frank Sinatra… Ne despărțim după nici două minute. Fiecare spre alt Gate…

…La Gate M 44, puhoi de lume, o coadă de 60-70 de metri. Mai sunt 20 de minute până la plecarea mastodontului Airbus A380, cel mai mare avion transoceanic, cum m-a anunțat Ducă… Ce pot face, decât să iau loc în rând și să aștept. Am un „Le Monde” și prima pagină mă înfioară. Fotografiile de la Bruxelles mă mai cutremură o dată, ca și cele două desene de pe pagina 1, doi copii care plâng, sub două date: 13 noiembrie-22 martie. Altfel spus, cumplitele atacuri de la Paris și Bruxelles…. La un televizor se anunță că, la Bruxelles, a fost prins, în această dimineață, încă un terorist cu bombă asupra lui. La aeroport. La Aeroportul Charles de Gaulle, rândul transoceanicilor avansează greu… E 11 fix, ora Paisului, zborul AF 0066 trebuia să fi plecat de zece minute. Dar nimeni nu a intrat în aeronavă!… Un officer ne verifică pașapoartele, cărțile de îmbarcare. Îl întreb ce se întâmplă de nu plecăm?!… „Se face o verificare foarte, foarte amănunțită”, aproape că-mi șoptește! Ce bine!…

…La intrarea în Uriașul Cerului iau presa franceză. Cine m-a pus?! Toate ziarele sunt în doliu. „Bruxelles. 22 martie 2016”, atâta scrie „Liberation” pe prima pagină, neagră, cu o imagine de groază din metroul bruxellez, însângerat și el. „Europa lovită în inimă” titrează „Le Figaro” prima pagină. „E războiul tuturor”, sună editorialul , cu o întrebare-ghilotină: „Cine urmează pe listă?”… „”Statul Islamic a revendicat atacurile soldate cu cel puțin 34 de morți, la patru zile după arestarea la Molenbeek a lui Salah Abdeslam” (n.r. Capul atentatelor de la Paris, de acum patru luni), scrie ziarul francez, „Europa atacată”, opinează și „Les Echos”… „Euro 2016. Alertă Maximă”, așa îți deschide ediția „Equipe”… Mai toți ziariștii francezi opinează că, dacă islamiștii sunt bine organizați, conducătorii țărilor europene sunt numai buni de gură. Toți califică incredibilă atitudinea serviciilor secrete din Franța și Belgia, dar și din întreaga Uniune Europeană. Un ziar subliniază că, în ultimul val de migranți, au pătruns și 90 de kamikaze, gata să arunce moarte în alte orașe din Europa!… Numele lui Merkel e pus la zid, din nou. Care pseudo-lider german vorbește iarăși, cu atâta cinism, despre „îmbunătățirea cooperării și efortul nelimitat de a învinge terorismul”!?! Parole, parole, se vede că s-a născut în comunism…

…”Le Parisien” are un material foarte interesant: |”Trei milioane de francezi au plecat să lucreze în alte țări”. Pe primele locuri Elveția și SUA… Urmează, la mică distanță, Marea Britanie, Belgia (!), Olanda și Germania! De meditat la asta?!

…Un italian de lângă mine, microb de baschet din Alessandria, care și-a luat un concediu de șase zile în California, numai să vadă două partide (!?!), trăgând cu ochiul la sumara revistă a presei franceze pe care o fac înainte de decolare, simte nevoia să comenteze: „Avionul acesta al nostru atât de mare e sigur prima țintă pentru teroristi!”… Îl liniștesc spunându-i că a fost controlat la sânge, de aceea plecăm cu întârziere… Zbor plăcut, deservire incredibilă, chiar și șampanie pentru toată lumea, în „deschidere”, ca o celebrare a încrederii noastre în înfrângerea teroriștilor criminali odioși, a Vieții care merge înainte!…

…Zborul, lung de aproape 12 ore, de la Paris la Los Angeles. Parcă nu se mai termina. Controalele, verificarea documentelor mi-au luat ca niciodată peste o oră. Telefonul de la Digi e mort, deși am fost asigurat că totul e OK și în SUA!… Orange-ul nu are acoperire în incinta Aeroportului!… Când mă pregăteam să dau cuiva cinci dolari să-mi permită să-mi anunț feciorul de întârziere, îl văd pe dragul tatii Ducu… M-a așteptat cu stoicism și dor nebun după două luni și unsprezece zile de la despărțirea pe aeroportul din Miami

…Părăsim fericiți aeroportul și, o clipă, revăd vara lui ’94, când venisem la Los Angeles pentru World Cup, pagina de aur din istoria fotbalului românesc! Au trecut 22 de ani de atunci! Oricum, voi da, în zilele următoare, o raită pe la stadionul Rose Bowl, din Pasadena, acolo unde tricolorii noștri au scris irepetrabilă Istorie…

…Ajungem acasă la 25 de ore de la plecarea mea din apartamentul din București. La Los Angeles e soare, dar numai 24 de grade. Dimineața și seara e chiasr fring, mă pune în temă Ducu… Am luat-o pe Genevieve de la grădiniță, am vorbit cu ea și…românește, a învațat să-mi spună „Bunicul de la București”… O cunosc, acasă, în sfârșit, pe sublima Celine, păpușă divină, căreia i-am scris o poezie în cursa Paris-Los Angeles: „Cum să nu vin, Celine?”… Sunt un om bogat, cu două nepoțele de aur, cu ai mei copii din California, Duci și Karina!

…Am căzut buștean, într-un somn lung de 10 ore! Azi, Celine a împlinit o lună și două săptămâni! Puteam să nu vin la Los Angeles, în frumosul cartier Mar Vista, lângă Santa Monica, unde am Patru Comori?!
24 martie 2016, L.A.

Comentariile sunt închise.