Arhivă

Arhivă pentru decembrie, 2014

Jurnal mexican (1) În Ciudad, pe Compos Eliseos, cu Diego Rivera, Frida, Troțki și Dobrin!

decembrie 28, 2014 Comments off

…27 decembrie 2014. Ultima zi în Ciudad de Mexico. Liz Trujillo Valencia, cumnata lui Ducu, sora Karinei, stă de peste un deceniu în capitala mexicană. S-a născut la Orizaba, nu departe de Veracruz, dar foarte aproape de cel mai înalt vulcan din Mexic și de la granița Canadei în sud: Pico de Orizaba, între zăpezi la 5.687 m. Liza a făcut facultatea de turism la Puebla și pe cea de management la Ciudad de Mexico și cunoaște în amănunt uriașa Metropolă, care, cu Districtul Federal (aproape 9 milioane de oameni) și celelalte zone ale Ciudadului, bate spre 27-28 de milioane de locuitori; dar cine-i poate număra exact, printre stupii și ciorchinii de căsuțe aruncate pe colinele din jur pe o distanță de peste 50 de kilometrii?! Astăzi, în ultima zi petrecută în Ciudad de Mexico, Liz ne-a propus un breakfast deosebit…

…În Cartierul San Angel, cu străzi pietruite, curate, și case, parcă, dintr-o expoziție de arhitectură travesând istoria. Este o zonă a artiștilor de toate genurile, cu galerii și muzee, cu Teatrul Lopez Tasos, cu tot felul de cântăreți și picturi naive sprijinite de ziduri, printre palmieri, cu tarabele sărmanilor indieni care au venit cu noaptea pe umeri să-și expună produsele artizanale în culorile lor inimitabile, pe care le stilizat Diego Rivera, titan al picturii murale maxicane. E ceva din aerul Montmatre-ului parizian, aici, nu mă satur să privesc zona…

… Mașina lui Liz, ghidul nostru, cu părinții ei (cuscrii mei) și o mătușă din Ciudad, oprește în fața unei clădiri de epocă, vine un valet, îi ia cheile și îi dă un talon, operație se repetă și cu Ducu, driverul Renault-ului nou, dar rudimentar, închiriat lângă aeroport, cobor cu Prințesa Genevieve și Karina în fața Restaurantului „El Cardenal”, fondat în 1969, cu o intrare de muzeu. Vitralii pe tavanul prin care coboară soarele, și pe pereții laterali, la parter… Veritabil muzeu la subsol, cu trei încăperi cu pereții bătuți în pietre mari, ca în cramele domnești, unde mă întâmpină un autoportret inedit, incredibil,  Diego Rivera în tinerețe, unul dintre favoriții mei din pictura mondială, alături de Dali, Chagall, Picasso și Kandinsky, fără să-i omit pe Van Gogh, Monet și Manet, Gauguin, Munch, Rousseau Vameșul, Degas și Renoir, neuitând vreodată de Grigorescu al nostru. Diego Rivera, cel elogiat nu doar în Mexic, dar și în New York, San Francisco, Chicago. Liz și Ducu îmi fac câte o fotografie-cadou lângă autoportretul celebru, mie îmi fug ochii pe toți pereții, numai picturi moderne semnate de autori mexicani tineri și scoase la vânzare, între prețuri variind de la 6.000 la 9.000 pesos (1 dolar american=14,5 pesos, în general)… Nu-mi pot lua privirea de la autoportretul lui Diego Rivera, nu-i văzusem nicio fotografie din tinerețe, tabloul e un veritabil eseu psihologic, ochi inteligenți și pătrunzători, trăsături de forță, dar și căldură sufletească, furie și revoltă în chipul său cu păr rebel… Înțeleg că numai el se putea iubi și căsători cu Frida Kahlo…

…La câteva ore după descoperirea autoportretului celebru al lui Diego Rivera aveam să-l găsesc pe bancnota mexicană de 500 de pesos! Pe reversul bancnotei, chipul Fridei!… O altă dovadă de prețuire a mexicanilor față de cei doi pictori de legendă am primit-o la standul de carte din renumitul magazin Stanborns, din Ciudad de Mexico. Am cerut un album Diego Rivera. Mi s-au oferit două albune, în aceeași țiplă: al lui Diego Rivera și al Fridei Kahlo. Mexicanii nu-i pot despărți!… Am mai înțeles cât de mult îl iubesc mexicanii pe Diego Rivera din felul în care îți povestesc cu mândrie cum a fost salvată o capodoperă a Maestrului, lucrarea murală „Visul unei după-amieze de duminică în Alameda”. Pictura a fost comandată și realizată,în 1948, pentru foaierul Hotelului de lux Prado. Numai că, deși imobilul a fost zguduit de cutremurul din 1985, „Visul” lui Diego a scăpat ca prin minune dintre mormanele de ruine. „Un semn de la Dumnezeu!”, mi-a zis un medic mexican. Un semn, zic eu, că Diego Rivera a fost un trimis al Celui de Sus să ne îmbogățească sufletește și rațional pe noi, muritorii de rând de pe Terra…

…Micul dejun este și el o desfătare. „Deschidere” cu 10-12 feluri de plăcinte, cu fructe, cu brânză, cu de toate, o ciocolată caldă alături, apoi un meniu-mic caiet de artă… Îi rog pe mexicanii de suflet din noua mea familie, Conchita, Carlos, Karina și Liz, să-mi recomande ceva deosebit, mă trezesc cu o „enfrijoladas El Cardenal”, un tacos special, cu pui, legume, felii de cactus și un delicios sos de fasole neagră mexicană, mi se pare că este lunch-ul, nu breakfast-ul sau „desayunar”, cum se spune în spaniolă, dacă am reținut bine!… O stare de armonie, de „alegria” domnește la masa noastră, o privesc pe încântătoarea Genevieve, nepoțica mea de aur, și pe Ducu, care o soarbe fericit din ochi, ca și Karina, nora mea de preț, și pe părinții ei minunați, și pe Liz, numai zâmbet, și simt lacrimi de fericire râurind pe obrajii mei…

…Curiozitatea de ziarist, ca să nu zic de scriitor, mă face să întreb, discret, cât a costat acest copios breakfast-lunch pentru 8 persoane? Nici o sută de dolari americani!… Fac rapid în gând o comparație cu un restaurant de lux din București, fără să mai fie și un veritabil muzeu. O asemenea masă se ridica la un preț aproape triplu… Da, dar, la nici două sute de metri, sărmanii indieni se chinuie o zi să obțină un pumn de posos pe piese din artizanatul lor minunat, iar alți mexicani de rând muncesc pentru vreo trei dolari pe zi!… Când ieșim din „El Cardenal”, prin lateral, pe sub o terasă plină și ea,pe scările de la intrare, număr 57 de persoane care așteaptă să servească un „desayunar”, înconjurate de picturi și vitralii, sub privirea magică a lui Diego Rivera…

…Este o zi a surprizelor. Liz oprește pe strada Londres, văd o mulțime de oameni, ca la demonstrație, și polițiști. Nu mă dumiresc decât în momentul când mă pomenesc în fața „Casei albastre” pe arcada căreia, la intrare, scrie „Muzeul Frida Kahlo”. Vin încă două autobuze pline, purtând chipurile lui Frida Kahlo și Diego Rivera, căsătoriți în 1929 (pe când noua stea feminină a picturii mexicane moderne avea 22 de ani) și despărțiți numai de moartea Fridei, în 1954, după care Diego a mai trăit 13 ani, plecând între îngeri tot din distinsul cartier Coyaocan… Sigur că aș vrea să văd muzeul, numai că este o coadă infernală, pe două rânduri, de cel puțin 600 de oameni, ar fi cel puțin peste un ceas de stat în picioare, nu cred că-mi rezistă coloana, iar micuța Genevieve așteaptă să adoarmă în mașină, supravegheată de Ducu și Karina… Renunț!… Rămân cu memorabilul spectacol despre viața Fridei Kahlo realizat de regizorul Alexandru Hausvater la Teatrul „I.D.Sârbu” din Petroșani, adaptat, apoi, și pentru televiziune…

…La nici trei minute, ajungem în fața Casei lui Troțki, „important revoluționar sovietic”, cum îi prezintă pliantele de pe aici. E un fel de „Pasajul Victoria” din București, mai elegant și mai curat, cu două balcoane lungi, deschise, la etaj… Nici țipenie de turist. Nu cobor din mașină, refuz să fac vreo poză sau să mă conving că se văd urmele gloanțelor care l-au asasinat pe Troțki, la 21 august 1940, în acest imobil… Pentru mine, Dumnezeu să-l ierte, rămâne un bolșevic, întemeietorul Armatei Roșii nimicitoare, membru fondator al Politburo-ului sovietic, marxist convins, cel care a dezvoltat teoria comunistă, întemeind troțkismul. Dacă nu se lupta cu fiara de Stalin pentru Puterea absolută în URSS, n-ar fi fost exclus din partidul comunist și nici deportat, exilul din Ciudad de Mexico a durat doar trei ani, lichidându-l gloanțele unui agent trimis de Kremlinul roșu. O fotografie în fața lui Troțki mi-ar fi pătat filozofia de viață și convingerile politice…
…Drama mea a însemnat că, în acest cartier distins, Coyoacan, unde au trăit Frida Kahlo și Diego Rivera, unde există și o casă a bolșevicului Troțki, nimeni din trei oameni întrebați n-a știut să-mi spună unde se află… Casa lui Gabriel Garcia Marquez, Premiul Nobel pentru Literatură în 1982!?! Un titan al liteturii mondiale care a trăit în Mexic, din 1981 până când l-au dus îngerii la Dumnezeu, în 17 aprilie, acest 2014, tot, aici, în Coyoacan…

…Ajungem pe Avenida Reforma, trecem pe lângă atâtea muzee (se spune despre Ciudad de Mexico, se și scrie, că este capitala cu cele mai multe muzee din lume, care  și sunt vizitate în număr record!). Dintr-un parc uriaș, un șir de vreo șase-șapte sute de metri se termină pe Avenida… Sunt cei care vor să viziteze Muzeul de Artă Modernă. Aceeași imagine și la Castelul Chapultepec, din parcul cu același nume, cu lacul ce mi-a amintit de cel din parcul Clujului, doar că are o rocă mare în mijloc, ca o cetate pe lângă se leagănă zeci de bărci… După un urcuș greu, de aproape un kilometru, am dat de o coadă, pe trei rânduri, de vreo trei sute de metri. Am simțit că picioarele și mijlocul mi-au cedat, după ce am luat Colina în piept, și, chiar dacă am aflat că turiștii trecuți de 60 de ani nu mai trebuie să stea la coadă (uite că mai sunt și țări care au grijă de bătrâni!), am renunțat să mai intru-n castel, chiar dacă Liz și Karina programaseră urcușul acesta pentru „setea mea de cultură”,  cărând-o și pe scumpetea de Genevieve până la poarta Castelului. Mi-am tras sufletul la umbră, vreo douăzeci de minute, și am coborât toți cei opt cu un trenuleț trăgând numai două vagoane, amintind de Titicarul nostru de la Mamaia…

…Ultima mea zi în Ciudad de Mexico s-a terminat după un rond prin superbissima zonă „Polanco”, plină de Zgârie Nori și Ambasade, de palmieri, verdeață și veverițe urcând în copaci, exact ca la New York. Este unul dintre cele mai elegante cartiere văzute de un „turist al lumii”, cum mi-au zis unii pentru câte țări am bătut (aproape 50!)… În „Polanco”, unul dintre indicatoarele de la răscrucea a două străzi de high-life ne-a anunțat că suntem pe… Campos Eliseos! Nu mai este nevoie să traduc numele spaniol al celebrului și cunoscutului bulevard parizian…

…Acordul final al ultimei zile în Ciudad de Mexico, la un restaurant uluitor: „Mi gusto es”, adică „Gustul meu e”… Nu există perete la intrare, sunt vreo 60 de mese, pline toate, doi bucătari s-au îmbrăcat în Santa Clause (așa i se spune lui Moș Crăciun și în Mexic), gătesc și cântă. Meniul e teribil, caracatiță la grătar, „Ceviche” (creveți, bucăți de caracatiță și pește ținute ore bune în suc de lămâie!), tot felul de mâncăruri mexicane, gătite în stilul Pacificului, cum îmi spune Liz, văzând cât de încântat sunt. Costul unui asemenea dezmăț gastronomic, cu patra caracatițe mari și bine întoarse pe grătar, trei Ceviche, cinci Tacos, tot atâtea salate bogate, trei beri Pacific light, patru cafele,cinci Coca-Cola, tot o sută de dolari! Sumă pe care am aflat-o împreună cu vreo 16 bomboane nemaintâlnite, dulci și iuți foc, în același timp.

…Și, cum nu ajungea un asemenea festin, a mai venit și o trupă de Mariachis (fără sombrere!), două viori, două trompete, două ghitare și un tenor de clasă. Mariachis au pornit să cânte cu foc în plină stradă, la nici un metru de meselor neascunse de vreun perete, și, instinctiv, peste o sutădouăzeci de oameni au început să cânte și ei, să aplaude frenetic, inclusiv micuța Genevieve, m-am trezit luat de valul entuziasmului și fredonând melodia de deschidere, numai la instrumente. După care s-a dezlănțuit întregul restaurant, când atmosfera trepida sub vocea frenetică a tenorului și acordurile de viață „Guadalajara, Guadalajara”…

…Eu am lăcrimat în acel moment, discret, Guadalajara, ratată de mine, în 1970, la Mundialul mexican de fotbal, pentru că nu am putut face rost de 22.000 de lei, rămâne o efigie sentimentală, veselă și tristă, a cronicarului… Revăd cele două meciuri-șoc, cu Anglia și Brazilia, pierdute greu, la un gol diferență, revăd victoria, cu 2-1, în fața Cehoslovaciei, și golul de poveste al lui Sandu Neagu, revăd fentele năucitoare din faza de antologie a lui Dumitrache, care i-a amețit pe cerberii englezi, cu Boby Moore în frunte, bijuterie fotbalistică dată, la vreme respectivă, de televiziunea mexicană, de… 26 de ori în reluare!… Nu mi se închide (nici mie!) „rana Dobrin”, care n-a jucat măcar o repriză, din cauza unei „cabale”, din care aveam să aflu șocat au făcut parte și doi ziariști, ale căror nume nu le voi da niciodată! Pentru că Dobrin mi s-a destăinuit mie și lui Ștefan Iordache, după emisiunea de excepție de la „Idoli și Legente”, la Telesport, acum șase ani, numai și numai după ce m-am închinat, ca și marele actor, jurând să nu spunem sau să scriem vreodată numele blestemate fără voia lui… „Eu i-am iertat, mai rămâne să-i ierte și Dumnezeu”, a îngropat subiectul unicul Prinț al fotbalului românesc, cel din Trivale…

Și mai lăcrimez pentru că din acea „primă generație de aur din fotbalul românesc”, cum a decretat Hagi, cu fair-play, nu mai există printre noi Gicu Dobrin, Florea Dumitrache, Sandu Neagu, Mihai Mocanu, Stere Adamache, Gigi Tătaru, odihnește-i, Doamne, în pace! Guadalajara, Guadalajara…

…Mâine dimineață, plecăm, cu avionul, la vreo 2.500 de kilometri, la Cancun, unde vom petrece Revelionul pe plajă. M-am îndrăgostit lulea la prima vedere de Ciudad de Mexic și simt zbătându-se-n sufet lacrimă de despărțire. Nu zic „Adios, Ciudad de Mexico!”… Mi se pare mai potrivit „Hasta luego”. Adică, la revedere, semn că sper să revin la ultima mea iubire, Ciudad de Mexico…

Acum 28 de ani, am debarcat în America!

decembrie 19, 2014 Comments off

…19 decembrie 1986. într-o vineri. La ora când, azi, 19 decembrie 2014, tot într-o vineri, aștern, la Miami, un gând aniversar, acum 28 de ani, mă aflam în cursa AlItalia Roma-New York. Părăsisem Cetatea eternă, zburând spre Pământul Făgăduinței, cocoșat de iluzii.

…Plecasem după un Purgatoriu pentru Libertate lung de cinci luni și două săptămâni, în Lagărul din Italia, Latina și Roma, unde am dormit cu ciocanul la cap și moartea la fereastră, am curățat pizzerii și bucătării, am măturat alei și am cărat mobilă la doamna Keller, lângă Fiumicino, am făcut o seră și am cărat pământ la Don Renato, profesorul de matematică din Vitignia, la 20 de kilometrii de Capitală. În barăcile de profughi din Latina și în Pensiunea Claudia din Roma, am tras și atâtea spaime… Salvat, însă, chiar de la moarte sau mutilare, de notorietatea comentatorului de fotbal, abia întors în România de la Sevilla, unde, la 7 mai ’86, Steaua devenise Regina Europei, învingând-o, la penalty-uri, cu 2-0, pe marea Barcelona, în primul rând datorită unui Duckadam ireal, care a apărat patru lovituri de departajare, ceea ce mai nimeni nu mai văzuse până atunci, nici Regele Juan Carlos al Spaniei, cum mărturisea, la cinci metri deasupra locului unde mă aflam cu Dan Voicilă… Eu le spuneam povești adevărate din lumea fotbalului, ei mă apărau, fanii mei din toată România, cu doi colegi de cameră de toată lauda, Gigel Dumitrescu și Romeo Calescu, dar și cu doi borfași, Nelu și Iani, un polist timișorean și un utist, care mi-au furat Dacia 1400, însă, când au aflat cine e prorprietarul, mi-au devenit pătimașe gărzi de corp. Ei se mândreau că-mi sunt prieteni și mă informau și apărau de trimișii Securității, de lichelele din Lagăr…

…Azi, se împlinesc 28 de ani de când am pus piciorul în New York, unde n-a ajuns niciodată Cristofor Columb, dar unde eu am urmat studiile de noapte la Academia Vieții care m-a făcut alt om. Mai puternic moral, mai curajos, mai tenace, chiar dacă aceste calități le-am dobândit printre atâtea lacrimi de sânge, cu pistolul la tâmplă și cu lama șișiului în față. Fără de ele, aș fi rămas trestia gânditoare, gata să se îndoaie, dacă nu să se rupă la prima adiere de Viață adevărată. Călit, maturizat cum n-am bănuit 41 de ani, în Babilonul fermecat numit New York, nu m-au doborât nici cancerul, nici divorțul, nici frustații, nedreptățile în lanț, găinarii, bișnițarii de sentimente și de cuvinte, trădătorii și trădătoarele, nici Ordonanța măscăriciului, plagiatorului, securistului Ponta, cea cu stupida limită de vârstă în atelierul creatorilor de Frumos, nici pensia de gunoier pentru 35 de ani munciți în presa din România, țara natală pe care o voi iubi până la moarte… Mulțumesc, New York! Respect pe viață, America!

…Aseară, aici, în însorita Florida, vorbind realist, cu flacăul meu minunat Ducu, despre logicul „Final de partidă” (Beckett) care pentru mine nu e prea departe, el mi-a pus un filmuleț cu americani care au atins 100 de ani. Și ce bărbați! Unul sărind cu parașuta… Altul practicând, ca în floarea vârstei, meseria de medic ginecolog, om care a asistat aproape 18.000 de nașteri… Unul, originar din Ungaria, coborând uluitor într-un slalom special invidiat de marii schiori… Al patrulea urcând pe o motocicletă!… Cu două zile în urmă citisem pe un site că media de vârstă a crescut cu opt ani în America!… Știu, Ducu mi-a dat subtil o temă de meditație: ce fac, mă întorc în chinurile, fizice și morale, în sărăcia, frigul și promiscuitatea morală de acasă, unde media de vârstă coboară, sau rămân în sublima mea Familie din Florida, cu minunata Prințesă Genevive dar divin, unde el îmi va oferi totul doar să stau liniștit, ca să scriu și să trăiesc mai mult?!…

…Da, dar și acasă, la București, Giurgiu și Ruse, Oradea, Arad și Baia Mare, Timișoara, Craiova și Tg.Mureș, Cluj, Brașov, la Constanța și Galați, Bacău, Iași și Chișinău, mai sunt Oameni de caracter, am prieteni, puțini, însă din scripturi alese, oameni de teatru și de sport, oameni de oameni, mai am de dus la capăt și câteva planuri, proiecte, două piese-s gata să urce pe scenă, mai sunt și Mircea Robert și Maria, scumpa mea surioară Mona, și Sorana, Alin, o carte gata de predat, peștișorul și broscuța țestoasă care mă așteaptă în acvarii…

…Grea dilemă, după 28 de ani de la debarcarea mea în America!

Greu se mai ajunge la Miami!

decembrie 17, 2014 Comments off

…După un an, din nou pe drumul lui Columb, eu trecând, cu avionul, nu cu vaporul, de San Salvador, în arhipelagul Bahamas, acolo unde a zis Don Cristobal ca e…America. Nu știu cât timp a petrecut fiul Genovei să ajungă peste Ocean de Europa, mie mi s-a părut, luni 15 decembrie, un Infern calea spre scumpa Prințesă Genevieve, cu zâmbetul ei fermecător, și minunatul meu flacău cel mare, Ducu! Plecat la 4:30 de acasă, de vizavi de parcul copilăriei lui Ducu, de la Polivalenta, am ajuns la Vila dintre palmieri, cu piscină și lac traversat de rațe sălbatice la fereastra de lângă Miami, pe când la București zorile se spălau de întuneric, marți, la 4 A.M!

…3 ore și jumătate de zbor normal, cu British Airways, după cele două ceasuri de așteptare în Aeroportul Otopeni și vreo 45 de minute in avion, gata de decolare…Trei ore și ceva pe aeroportul din Londra, 11 ore în avionul de Miami (dintre care 9 și 35 de minute de zbor efectiv prin Nord, pe desupra Mării Labrador, a Halifax-ului și prin dreptul New York-ului, unde am absolvit inegalabila Academie a Vieții, semn că în Sudul Atlanticului eram furtuni grele, altfel nu-mi explic ocolul de două ceasuri!). Am ajuns la Miami cu ceva întârziere, rupt, cu picioarele amorțite, abia mai stăteam vertical, dar nu-i da omului cât poate duce… Cam doi kilometri de la avion, urcând și coborând sute de trepte de piatră, make at left, make at right, ba și puțină respirație pe trei-patru scări rulante, când credeam că mă voi prăbuși până la verificarea pașaportului. Aici, o noutate pentru cetățenii americani. Îi așteptau aparate speciale, care cer datele necesare la vamă, verifică pașportul, solicită acordul să-ți faca o fotografie, eliberează un talon cu poza ta și asta înseamnă un prim OK, după care timpul în fața oficialului durează doar câteva zeci de secunde!… Când m-am prăbușit pe un scaun la o Cafenea spre ieșirea din Aeroport, să sorb un litru de apă Fiji, de 5 dolari, ce mi s-a părut apa vieții, a venit un mesaj de la Elsa Joantă, mâna mea dreaptă de la Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu: „La Tulcea a fost un succes! Sală plină, caldă”. Mulțumesc, băieți, mi-e dor de voi!… La Tulcea se jucase „Școala de proști”, ultima mea premieră dintre cele 26 din carieră…

…Povara n-a fost atât fizică, cât mai ales psihică: un cadou din bagajul de mână a fost „ușurat”, la București, cu explicații pentru oprirea unei sticluțe cu o loțiune de infrumusețare feminină. La Londra, însă, veritabilă reîntoarcere în comunism! Tovarașa (lady nu-i pot zice!) care mi-a controlat bagajul de mână a făcut alergie când a scos patru cărți din geanta de voiaj: Trei exemplare din „Mondo-Samba, zvon de Kazaciok” și unul cu titlul „Monolog în doi cu moartea la ușă”-piesa vieții mele. Erau pentru Ducu, Carlos, cuscrul meu din Mexic, și pentru vărul Mihai, din Fort Lauderdale. „De ce aveți 4 cărți?”, s-a rățioit „tovarășa” din perfidiul Albion, una mică, urâtă și buboasă, amintindu-mi de vremurile când vameșii români ne întrebau dacă am adus Biblii din deplasările făcute cu echipe de fotbal. Tovarășa de la Terminalul 5 al Aeroportului Heathrow nu s-a potolit însă, s-a dorit și ironică: „Vreți să citiți toate cărțile astea în timpul zborului?!”… Nu le mai citesc, ca eu le-am scris, fato!, am replicat întorcând un exemplar, cu poza mea pe coperta a IV-a! A înghițit în sec, am dat să iau cărțile, ultimele pe care le mai aveam, dar „tovarășa” a luat foc, a săltat rapid volumele, le-a pus alături, departe de mine, și nu s-a lăsat până nu mi-a deșertat tot bagajul de mână, cu mișcări lente și dispariții niciunde de un minut-două, ca să-mi macine nervii, ceea ce Medicii mi-au interzis cu desăvârșire. Firește, a ajuns și la cadoul de înfrumusețare, mai erau două cutii cu creme scumpe! „Astea-s lichide interzise!”, țipa tipa… Biete creme de față, fac bine la ten!, a sunat revolta mea. „Crim”, țipa tovarașa, pronunțând în engleză cuvântul cremă… Crim, dar nu Crimă!, i-am dat replica tot în engleză… Nu aveam, însă, cu cine dialoga, mi-a luat punguța cu medicamente și a vărsat-o neglijent pe bancul ei de probă, cutiile cu Betaloc și Crestor s-au rostogolit dureros pe jos, aproape că am țipat să o fac atentă, surdă, domnule, sângele a început să-mi fiarbă, dacă-mi rătăcește medicamentele mă termină, Doamne, să nu fac, iarăși, puseul hipertensiv de acum o lună, când, după supărările cu un prieten-regizor și un actor-nesimțit, tensiunea a sărit de la 108 cu 72 la 193 cu 65, de-am ajuns la Urgența din Giurgiu, ca, apoi, să vină de două ori Salvarea acasă, la București!… Acum, sunt singur la Londra, printre străini și… „tovarăși” britanici!

…După vreo zece minute de… purgatoriu am chemat un șef de-al ei. Au venit doi. Le-am explicat calm că nu am nimic împotriva unui control exigent al fiecărui pasager, chiar mă bucură lucrul acesta, mă pune în siguranță, știu că o mână de ticăloși islamiști au anunțat că vor arunca în aer un avion sau două, ambele britanice, în ajun de Sărbători, și se impune un control la sânge. Dar unul civilizat, în care pasagerul să fie tratat ca om, nu ca un cerșetor, fără inutil, inexplicabil abuz de funcție, cum a făcut „tovarășa” care și-a bătut joc de bagajul meu de mână și de mine. Au ascultat tăcuți, chiar cu capetele plecate, și-au cerut scuze. Mi-am recuperat cărțile și una dintre cutiile de… „crim”! A doua au pus-o într-o punguță de plastic, precum criminaliștii, înmânându-mi o hârtie cu o adresa de e-mail unde pot scrie și, contra 6 lire sterline, îmi va fi trimis acasă „obiectul delict”!… Cei doi au plecat. Tipa nu-și terminase, însă, recitalul! Mi-a îngrămădit toate lucrurile răvășite din bagajul de mână în două tave mari de plastic, iar eu a trebuit să refac singur bagajul! „Băga-ți-ai sârmă-n nas!”, m-am trezit urmând sfatul cardiologului Milea din Montreal, care mi-a spus că, în cazul enervării, cea mai bună rețetă este… Și mi-a înmânat o rețetă pe care era scris cu litere mari: „Înjură!”… Ceea ce înseamnă că eu îi recitasem „tovarășei” un vers intraductibil în engleză…

…Toată tărășenia de pe Heathrow a durat aproape 20 de minute. Noroc că aveam cam trei ceasuri bune până la îmbracarea pentru Cytera mea, Familia din Florida!… În decembrie 2013, când am trecut Oceanul cu Mircea- Robert, tot la Terminalul 5, un moșneag de la verificarea bagajelor a căutat inutil, cu mișcări de melc, acul în carul cu fân, deși mai aveam doar 10 minute până la îmbracarea pentru Miami. Cum bagajele mele de mână au trecut prin filtrele severe cu raze, și anul trecut și luni, am decis: bye, bye, aeroport Heathrow! Nu voi mai lua niciodată o companie britanică, oricât de bune au fost serviciile asigurate pe British Airways! Nu mai am nervi pentru tovarăși de la sol!…

…Revederea cu Ducu, Cornelia și Karina, zâmbetul Giocondei familiei noastre-Superba Genevieve m-au făcut să uit rapid aventurile cu Tovarășa de la Londra și drumul-calvar… Sunt rupt și acum de oboseală, dar sufletul mi-e plin. Marți dimineață, după ce am dormit buștean 10 ore și jumătate, prima grijă a fost să-mi iau tensiunea pe marginea piscinei. 117 cu 67! E bună, afară sunt 28 de grade Celsius, sub soare temperat, vin Sărbătorile. În Mexic, în acorduri de mariachis, si aici, in Florida, unde nu vor lipsi nici Colindele românești, un ultim CD mi l-a dat Mona, scumpa mea surioară de la București, obligată, în ultima clipă, să nu poată veni și ea cu Sorana, Alin și Florin, aici, într-o Floridă de suflet, dansând optimist sub soare…

…Pe 24 decembrie, urmează altă îmbarcare, spre Ciudad de Mexico. Mă gândesc că, dacă aș fi avut bani, acum 44 de ani, aș fi ajuns cu „Tricolorii” la Guadalajara. Mă doare și acum că, la Mundialul mexican, marele vrăjitor al balonului, Nicolae Dobrin, nu doar că nu a jucat un minut, dar a fost și umilit, de și-a cumpărat bilet de intrare la ultimul meci! După o emisiune memorabilă, la „Idoli și Legende”, cu marele Ștefan Iordache, și-a luat o piatră de pe inimă, dezvăluidu-ne tot „cartelul” care l-a săpat. Asta, însă, după ce m-a pus și pe mine și pe Ștefan să jurăm în fața Bunului Dumnezeu că nu vom spune cuiva sau vom scrie un rând fără acordul lui!… Ambii au plecat prematur între îngeri. Voi pleca și eu, luând cu mine secretul lui Dobrin, una dintre tainele vieții mele nemărturisite!…

…Ce m-a apucat, Doamne, să cobor în tragedii, când în mijlocul familiei mele din Florida e atât de frumos, iar eu par mai sănătos ca niciodată, chiar dacă, după două săptămâni, nu s-a dus încă semnul de la mâna dreaptă, unde mi-a fost tăiată artera pentru coronografia care mi-a dat OK-ul de zbor către Miami și Ciudad de Mexico! Se aud Mariachis… Viața trebuie trăită, zi de zi, câte zile avem fiecare de la Bunul Dumnezeu…

Moș Niculae mi-a adus un dar de Viață!

decembrie 5, 2014 5 comentarii

…Moșul a venit pentru mine, cu o noapte mai devreme, în halat albastru, la Spitalul Sanador, din Bucureștiul copilăriei și bătrâneților mele, unul de tip european. Aici, temuta coronografie mi-a prezentat, pe ecrane mari, Inima mea, atât de încercată de aproape doi ani, tot bună să găzduiască alte bucurii, dar și, logic-uman, necazuri. E 2:25 în noapte, singur în rezerva 101, când scriu primele impresii, mi-au trecut durerile cumplite de la „dreapta” cu artera tăiată, sub anestezie locală, să fie introdusă o tijă de 11 centimetri, iar prin tijă, o sondă ultramodernă, de 0,33 milimetrii (!?!), care a ajuns, cu raze de iod, până-n mijlocul inimii, alergând pe patru artere. Peste drum de Biserica unde am fost botezat, acum 69 de ani, în Buzești, pe strada Dr.Sergiu, care nu mai există, joi, 4 decembrie 2014, am văzut, pe un monitor mare, în stânga mesei pe care eram răstignit, peștera fierbinte a inimii mele, cu atâtea iubiri arse și cenușă de necazuri. Era ceva absolut halucinant!…

…Și minunat, din moment ce, după 25 de minute, mi s-a spus OK! Trei artere excelente, una cu 20-30% placă, adică grăsimi depuse, ceea ce, mi s-a explicat, are mai toată lumea, chiar și atât de profesionistul medic Cosmin Mihai, care nu părea trecut de 40 de ani!… Analiza aceasta, o veritabilă operație, a limpezit ape tulburi ce păreau să-mi amenințe Viața. Am mai scăpat de o obsesie, cu siguranță nu ultima… Abia aștept să ajung, azi, acasă! Să-mi fac alte planuri, să scriu mai multe și despre aceasță nouă experiență de Viață și să fug, spre seară, până la „Nottara”, la aniversarea unei Legende, Actorul Ion Haiduc, prieten cu inimă nobilă trecut și el prin chinurile și speranțele coronografiei!…

…Acum, pot zbura peste Ocean, la minunata Prințesă a familiei mele, Genevieve! Când m-a sunat din Miami, la două ceasuri după ce fugisem din incredibila călătorie în mijlocul inimii mele, liniștit că facem Crăciunul în Familie, sub palmierii de pe marginera piscinei, Ducu, chinuit și el de așteptarea verdictului, mi-a zis, fericit, aproape chiuind: „Mă duc să mă îmbăt de fericire”!… Feciorul meu cel mare n-a mai pus alcool în gură de opt ani…

…Mulțumesc, Moș Niculae!… Mulțumesc tuturor celor care au fost cu sufletul lângă mine să sar și peste acest obstacol din Viață! „Nu mor pescărușii când vor porcii mistreți”, chiar dacă spectacolul programat, aseară, la Giurgiu, s-a contramandat din cauza unei defectuoase organizări și a refuzului unora de a veni la teatru!?! Viața merge minunat înainte, am inimă sănătoasă!…

P.S. Destin! Acum șase ani, la ora asta, eminentul profesor Mihai Lucan mă pregătea să mă urce pe masa spitalului din Cluj, pentru a doua operație de cancer la prostată, prin criogenie!?! Frumoasă ești Viață!